In numai cateva zile, Rue89 a devenit un refugiu online al celor care doreau sa-si exprime criticile cu privire la clasa politica si al cititorilor care suspecteaza existenta unor relatii stranse intre noul presedinte al Frantei, Nickolas Sarkozy, si baronii media din aceasta tara.
Indraznetul site de numai sase saptamani a inceput sa atraga un numar crescand de vizitatori in urma publicarii unei povesti despre faptul ca sotia lui Sarkozy, Cecilia, nu a votat in mai in cea de-a doua runda a alegerilor prezidentiale, o poveste prea "fierbinte" pentru a fi publicata de principalul ziar de duminica, Le Journal du Dimanche. Aceasta a fost una din multele relatari cu tenta politica care au ridicat traficul Rue89 la peste 600.000 de vizitatori, scrie International Herald Tribune.
"Am devenit un fel de Amnesty International pentru jurnalistii cenzurati", declara Pierre Haski, cofondator al site-ului si fost corespondent strain pentru ziarul Liberation. Cititorii au postat sute de scrisori pe Rue89 exprimandu-si temerile privitoare la cenzura.
Dezbaterea nu este una de data recenta intr-o tara in care relatiile dintre politicieni, presa si marile companii sunt foarte stranse de mult timp. Statul acorda subventii directe presei scrise de 274 de milioane de euro numai in acest an. Iar unele dintre aceste companii media sunt controlate de conglomerate care pot beneficia de contracte in domeniul apararii si constructiilor acordate de guvern.
Problema autocenzurarii a devenit mai arzatoare in ultimul timp pe fondul scaderii tirajului presei scrise si concentrarii detinerilor media in mainile aliatilor apropiati ai noului presedinte. Printre acestia se numara Arnaud Lagardere, care il numeste pe Sarkozy "frate"; Martin Bouygues, nas al fiului de zece ani al lui Sarkozy; si Vincent Bollore, care i-a imprumutat presedintelui avionul si iahtul personal pentru un concediu postelectoral.
Compania lui Lagardere este contractor militar si companie media, detinand Le Journal du Dimanche, singurul ziar national de duminica din Franta, revista Paris Match si postul de radio Europe 1. Bouygues, una dintre cele mai mari companii de constructii din lume, controleaza TF1, iar compania lui Bollore controleaza canalul de televiziune digitala Direct 8 si detine cotidianul gratuit Matin Plus impreuna cu Le Monde.
Mai este apoi Bernard Arnault, miliardarul presedinte si CEO al LVMH Moet Hennessy Louis Vuitton, compania de articole de lux, care a fost invitat la nunta lui Sarkozy. El detine cotidianul de afaceri La Tribune. Saptamana trecuta, stafful Les Echos, un cotidian rival de afaceri, a intrat in greva ca semn de protest fata de intentia Pearson de a vinde ziarul lui Arnault.
"Consideram intentia companiei-mama de a ne vinde catre un grup industrial despre care scriem in fiecare zi drept socanta si de neinteles", au declarat oficialii unei organizatii a jurnalistilor in cadrul unei scrisori adresate CEO-ului Pearson. De asemenea, acestia au declarat ca "mai multe grupuri industriale si detinatori de ziare din Franta au demonstrat cat de putin le pasa de independenta editoriala".
Unii reprezentanti ai presei franceze, cum ar fi revista L'Express, au criticat legaturile presedintelui cu mass-media.
Consilierii presedintelui au respins insa sugestiile privitoare la influenta nejustificata exercitata de politicieni asupra mass-media.
Insa dintr-o serie de interviuri cu jurnalisti si directori din mass-media franceza reiese o imagine mai nuantata a presei franceze, una care include putine cazuri de inverventie directa, dar in care cazuri de presiune exercitata in mod subtil au creat un climat ce favorizeaza autocenzurarea intr-o industrie slaba din punct de vedere financiar.
Un val de privatizari si crearea unei institutii independente de reglementare a mass-media in anii '80 au pus capat cazurilor frecvente in care statul influenta mass-media, insa, conform lui Jean-Pierre Elkabbach, presedinte al retelei radio Europe 1, oamenii isi amintesc foarte clar de trecut. "Suntem intr-o noua faza, cu un om care a crescut cu televiziunea, care si-a facut prieteni in mass-media. Depinde de noi daca ne supunem presiunilor", spune Elkabbach.
Elkabbach, un jurnalist care spune ca-l cunoaste pe Sarkozy de 21 de ani, a avut de invatat din propriile experiente. Dupa alegerea lui Valery Giscard d'Estaing in 1974, acestuia i s-a cerut sa renunte la o pozitie in televiziune pentru o pozitie mai putin importanta in radio. In 1981, cand Francois Mitterrand se afla la conducerea tarii, el a fost demis de la Antenne 2. Acum, Elkabbach este acuzat de a avea legaturi prea stranse de prietenie cu Sarkozy. Sarkozy s-a laudat ca acesta i-a cerut sfatul cu privire la numirea unui nou reporter pe probleme de politica pentru Europe 1.
Elkabbach recunoaste ca i-a cerut lui Sarkozy sa-i dea niste idei, insa insista ca le-a respins cand presedintele i-a sugerat un jurnalist care-i este partener de jogging.
Jean-Marie Charon, specialist media in cadrul Scolii pentru Studii Inalte in Stiinte Sociale din Paris, spune ca actualii detinatori de participatii sau companii din mass-media "au o atitudine mult mai interventionista decat predecesorii lor si sunt toti prieteni cu Sarkozy".
Journal du Dimanche a devenit emblema autocenzurii luna trecuta cand editorul sau, Jacques Esperandieu, a respins articolul privitor la Cecilia Sarkozy. Acesta a insistat ca nimeni nu facuse presiuni asupra sa. Totusi, se pare ca editorul le-a spus jurnalistilor ca a luat decizia dupa ce a fost sunat de Lagardere.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
