Cine şi cât are de pierdut în criza din Nagorno-Karabah: cel mai mare investitor în Armenia e Rusia, Azerbaidjan primeşte cele mai multe investiţii din Marea Britanie, Turcia şi SUA, europenii s-au abonat la gazele azere, iar Ungaria la muncă de reconstrucţie pentru azeri

În cascada de acorduri încheiate anul trecut şi anul acesta prin care UE şi statele est-europene, confruntate cu o criză a energiei fără precedent, s-au abo­nat la gazele naturale azere, cel prin care statul exportator Azerbaidjan şi-a asigurat importuri de gaze de la Gazprom poate să pară bizar. S-a angajat Azerbaidjanul la mai mult decât poate da? Şi de ce ar face acest lucru?

Răspunsul s-ar putea să fi venit luna trecută, când printr-o acţiune militară fulger Azerbaidjanul a ocupat enclava separatistă Nagorno-Karabah, cu populaţie majoritară armeană susţinută direct de Armenia, punând astfel capăt unuia dintre cele mai lungi conflicte din istoria recentă a omenirii.

Însă acest final a venit şi cu un exod fără precedent al populaţiei armene din enclava ocu­pată. Mulţi analişti sunt de acord că Europa asistă pentru prima dată după războa­ie­le iugoslave la o epurare etnică de proporţii în vecinătatea sa. Iar răspunsul Uniunii Europene, dacă ar trebui să existe unul, este lipsit de vlagă.

Acum UE şi multe sta­te membre ale sale şi-au le­gat siguranţa energetică de importurile de gaze na­tu­­rale din Azerbaidjan, aşa cum înainte de invazia rusă din Ucraina au devebit de bună voie dependente de gazele impor­tate din Rusia. Acordul de anul trecut dintre Azerbaidjan şi Gazprom de import de gaze ruse a avut, cel mai probabil, scopul de a acoperi cu gaze ruse necesarul pieţei interne în timp ce ţara îşi onorează angajamentele faţă de noii clienţi europeni.

În felul acesta, Europa se vede implicată în jocuri geostrategice într-o regiune care repre­zintă o punte vitală de acces la energia şi resursele mine­rale ale Asiei Centrale. Însă UE nu este singurul jucător străin de acolo. Pentru do­minaţie mai luptă SUA, Rusia şi Turcia, după cum scrie Bloomberg. Fiecare are atuurile lui. Azerbaidjanul şi-a pregătit terenul din timp, iar noii lui parteneri europeni i s-au alăturat neforţaţi.

Spre exemplu, pe 11 septembrie ministrul de externe maghiar Péter Szijjártó anunţa la Budapesta, la o conferinţă comună cu ministrul azer al economiei Mikayil Jabbarov, că un consorţiu format din cele mai mari companii de construcţii din Ungaria se va implica în re­con­strucţia satului Soltanli din Karabah, recapturat de azeri de la armeni în războiul din 2020. Planurile de reconstrucţie sunt într-un stadiu avansat.

Cu această ocazie, partea maghiară a amintit că Ungaria a început să importe gaze azere anul acesta, că stochează în depozitele sale, contra cost, gaze livrate de Azerbaidjan în UE, şi a cerut Uniunii Europene să lase atitu­dinea critică la adresa statelor membre şi să acorde mai multe fonduri pentru construcţia de infrastructură energetică astfel încât să permită importul unor cantităţi mai mari de gaze na­turale azere. Szijjártó a remarcat şi că gigantul energetic maghiar Mol are un rol important în extragerea de petrol azer. În august premierul maghiar Viktor Orban s-a întâlnit tot la Budapesta cu omologul azer Ilham Aliyev, subliniindu-se atunci că cooperarea energetică cu Azer­baidjanul a căpătat o nouă dimensiune.

Dar şi cu cea comercială s-a întâmplat la fel. Comerţul bilateral din prima jumătate a acestui an a fost dublu faţă de totalul din 2022. Ungaria a exportat mai ales produse farmaceutice şi a importat energie. Însă orientarea Budapestei este doar un exemplu. Ungaria a intrat în Azer­baidjan pe urmele Turciei, cel mai mare susţinător, inclusiv militar, al acestei ţări. Tabăra adversă, Armenia, în timpul războiului din 2020 a încercat atragerea Rusiei în conflict de partea sa, Moscova fiind considerată aliatul tradiţional, deşi sunt relaţii complicate.

Însă cum Rusia este prinsă în războiul pornit de ea contra Ucrainei, influenţa ei în regiune a scăzut, iar guvernul armean a încercat în ultimele luni o apropiere faţă de Vest. A încercat să facă un pas aparent mare în acest sens efectuând pe teritoriul său exerciţii militare în cooperare cu soldaţi americani. Exerciţiul s-a desfăşurat cu doar câteva zile înainte de incursiunea fulger a armatei azere în Nagorno-Karabah. Guvernul de la Erevan nu spune clar că se distanţează de Rusia, dar acţiunile sale arată că îşi diversifică politica externă pentru reducerea dependenţei de Rusia. Azerbaidjanul a acţionat militar într-un moment în care securitatea Armeniei era la minim. Acum Rusia încearcă să capitalizeze furia armenilor după pierderea Nagorno-Karabah, obiectivul fiind probabil cuminţirea sau înlăturarea unui guvern considerat astăzi pro-occidental. Armenia este într-o situaţie complicată. Ţara are aproape 2,8 milioane de locuitori şi a primit încă 100.000 de armeni fugiţi din enclava ocupată de azeri. Este dependentă economic, din punctul de vedere al investiţiilor străine, energetic şi militar de Rusia. Spre exemplu, anul trecut a fost unul record pentru investiţiile străine în Armenia, totalul ajungând la un miliard de dolari, dar Rusia a contribuit cu aproape 70%, fapt ce poate fi explicat printr-o „invazie“ de firme din Rusia şi de emigranţi ruşi. Ponderea investiţiilor germane a scăzut de la 17% în 2021 la 4%. Anul trecut a fost unul record şi pentru creşterea economică - de aproape 13%. În schimb, în 2022 cei mai mari investitori străini în Azerbaidjan au fost Marea Britanie, Turcia şi SUA. Doar investiţiile cumulate ale celor trei ţări sunt de patru ori mai mari decât totalul ISD-urilor din Armenia. Investiţiile turceşti au crescut cu 60%. Anul acesta se anunţa înainte de război a fi şi mai bun. De-a lungul timpului, Marea Britanie a investit cel mai mult în Azerbaidjan, circa 34 de miliarde de dolari.