Guvernele din intreaga lume au incercat in ultimii ani sa puna in aplicare masuri din ce in ce mai diverse pentru a controla inflatia, iar criza economica mondiala si preturile ridicate la alimente si la combustibili de pe pietele internationale au transformat aceasta lupta intr-una mult mai dura decat in trecut, scrie International Herald Tribune.
Nicio masura nu s-a dovedit a fi perfecta, insa unele dintre ele pot sa creeze mai putine probleme decat altele. Una dintre cele mai simple solutii pentru solutionarea dezechilibrelor provocate de inflatie, acordarea de subventii pentru familiile sarace, ar putea parea si cea mai buna, insa asta doar la o prima vedere.
Multe tari, precum Malaiezia, Pakistan sau Haiti, au ales sa recurga la o astfel de masura si sa acorde subventii importante pentru alimente si chiar pentru cumpararea de combustibili. Desi, pe termen scurt, aceste subventii ii feresc pe consumatori de impactul cresterii imediate a preturilor, ele pot avea consecinte negative care devin vizibile pe o perioada mult mai mare de timp.
Principalul efect al subventiilor este acela ca ele opereaza o reducere considerabila a pretului pe care trebuie sa il plateasca consumatorii la casa. Acest lucru se traduce prin faptul ca cererea ramane la fel de mare in ciuda preturilor care in realitate sunt foarte ridicate. Iar urmarea inevitabila este ca, asa cum au afirmat si oficialii Asian Development Bank, "scaderea artificiala a preturilor si, implicit, a inflatiei care se practica in prezent conduce, cel mai probabil, la preturi si mai ridicate pentru perioadele urmatoare". Cu alte cuvinte, inflatia se va afla in continua crestere la nivel mondial, iar cumparatorii vor avea din ce in ce mai putine motive sa se orienteze catre produse mai ieftine.
La toate acestea se mai adauga si faptul ca subventiile acordate de stat se folosesc de banii proveniti din taxe, astfel ca oamenii cu venituri mai ridicate se vad nevoiti sa sustina financiar consumul populatiei cu venituri medii. Pe de alta parte, daca ideea de a oferi subventii celor saraci pentru produsele scumpe pare destul de rezonabila, ideea ca si cei bogati sa se bucure de acesti bani pare cel putin ilogica.
Insa motivul pentru care se intampla acest lucru este unul foarte simplu. Este destul de greu sa se faca diferentierea intre consumatorii saraci si cei cu venituri mai ridicate la fiecare pompa de benzina sau in fiecare magazin de unde se fac cumparaturile si este chiar mai greu ca guvernul sa se asigure ca persoanele sarace achizitioneaza doar pentru uzul propriu produsele care beneficiaza de subventii.
Fenomenul a determinat multe guverne sa reduca sumele de bani pe care le ofereau prin subventii, deoarece nu mai puteau face fata preturilor ridicate, iar costurile produselor subventionate ocupau o mare parte din bugetele anuale ale statelor respective.
O alta practica la care au recurs aceste guverne a fost introducerea taxelor la exporturi, limitarea si, in unele cazuri, chiar interzicerea acestora in cazul produselor de care consumatorii aveau cea mai mare nevoie.
Un exemplu in acest sens il reprezinta Cambodgia, Egipt, Indonezia si Vietnam, tari care au ales sa reduca exporturile de orez pentru anul curent. Ideea acestei masuri este aceea de a asigura rezerve suficiente care sa fie utilizate pe pietele interne, unde consumatorii locali nu ar putea sa faca fata competitiei cu marii cumparatori de la nivel international. De asemenea, masura ar urma sa ii descurajeze pe cei care realizeaza exporturi in strainatate sa ridice preturile si la nivel intern, deoarece acestia nu pot obtine preturi ridicate nici pentru produsele pe care le exporta.
Problema care apare in cazul aplicarii acestor masuri este faptul ca foarte multi producatori interni se bazeaza si pe exporturile pe care le realizeaza pentru a se mentine pe piata. Spre exemplu, daca un producator de orez exporta in mod normal 500 de tone si vinde alte 100 de tone pe piata locala, el se foloseste de profiturile pe care le obtine din exportul la preturi ridicate pentru a-si sustine afacerea si in propria tara. Este normal ca, atat timp cat obtine profit din exporturile pe care le face pe piata internationala, respectivul producator de orez sa aleaga sa vanda pe plan local mai ieftin. Insa atunci cand guvernul ii impune acestuia sa isi limiteze cantitatea exportata la doar 200 de tone, producatorul respectiv ar putea sa nu isi mai permita sa vanda cele 100 de tone de orez mai ieftin catre consumatorii locali.
Daca un numar relativ mare dintre producatorii dintr-o tara se gasesc intr-o astfel de situatie, preturile la nivel local ar putea sa creasca destul de mult, deoarece productia s-ar afla in continua scadere. Un guvern nu trebuie insa sa recurga la masura limitarii exporturilor pentru ca acest lucru sa se intample.
Argentina a incercat sa creasca taxele la export pentru soia, produs foarte putin utilizat de catre consumatorii argentinieni, insa efectul acestei masuri a fost o crestere de pret si la celelalte produse alimentare, deoarece, daca agricultorii nu reuseau sa obtina suficient profit din exporturile de soia, ei s-au vazut nevoiti sa creasca preturile si la celelalte bunuri pe care le produceau.
Bineinteles ca exista si alte masuri pentru a contracara cresterile mari de pret. Specialistii Asian Development Bank au afirmat ca asigurarea de fonduri care sa suplimenteze veniturile familiilor sarace ar fi una dintre cele mai bune solutii pentru stabilizarea inflatiei. Masura ar putea avea costuri mult mai reduse comparativ cu acordarea de subventii pentru toate categoriile.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
