Lumea aniversează în septembrie 10 ani de la căderea băncii americane Lehman Brothers, care este considerată punctul de plecare în cea mai mare criză din lume, care a măturat totul în cale, fiind nevoie de intervenţia susţinută a statelor şi a băncilor centrale prin injecţii de lichiditate pentru a opri căderea pieţelor şi a economiilor, dar în final pentru a opri căderea capitalismului şi a modelului de globalizare.
Fiind martor la acele vremuri, ZF încearcă să aducă la lumină ce s-a întâmplat în septembrie 2008 în România, cum au reacţionat cei care au avut decizia şi puterea, începând de la liderii politici, bancheri, antreprenori sau CEO.
România, prin cei care erau atunci la putere, atât în sectorul public cât şi în sectorul privat, nega posibilele efecte ale crizei care apăruse pe Wall Street. De altfel, nimeni nu contempla atunci că va urma una dintre cele mai dramatice perioade pentru business, toţi fiind convinşi că focul izbucnit pe Wall Street va fi stins extrem de rapid.
Dintr-o dată finanţările externe pentru România s-au tăiat, băncile şi bancherii pur şi simplu au paralizat la conducere, nimeni nu ştia ce să facă, iar această situaţie s-a perpetuat timp de aproape un an de zile.
Clasa politică era ocupată cu alegerile parlamentare, iar economia tocmai sărbătorea una dintre cele mai mari creşteri trimetriale - 10% (vezi ZF din 10 septembrie 2008). Toate deciziile erau lăsate în seama lui Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, care la rândul lui, într-o încercare de liniştire a opiniei publice, spunea că lucrurile se vor stabiliza.
În spatele declaraţiilor erau tensiuni extraordinare, în special pe piaţa valutară şi pe piaţa monetară. După căderea lui Lehman Brothers, care a antrenat şi alte căderi ale giganţilor americani, nimeni nu ştia cine era solvabil şi cine nu şi din acest motiv toate băncile din România cu capital străin primeau indicaţii de la centru.
Banca Transilvania intrase sub radarul zvonurilor şi a fost o perioadă în care a avut nevoie de lichiditate, pe care a obţinut-o printr-un împrumut de urgenţă de la BNR. Totul s-a desfăşurat cu discreţie şi numai asigurările date de BNR celorlalte bănci, că nu se va întâmpla nimic, au permis funcţionarea normală a pieţei monetare şi valutare.
Isărescu a apărat cursul leu-euro în cel mai bun stil românesc, pârjolind pământul şi otrăvind fântânile. Toţi dealerii de la Bucureşti voiau să ridice cursul la 5 lei pentru ca apoi să scadă, exact ca într-un rollercoaster. Isărescu a preferat să ţină cursul la 3,6-3,8 lei pentru un euro, cu preţul creşterii dobânzilor la lei, prin retragerea lichidităţii.
Apoi, treptat, a dat drumul la curs pe măsură ce criza a început să se instaleze, astfel încât în primăvara lui 2009 cursul a ajuns la 4,3 lei pentru un euro.
Dacă statul a avut bani, companiile româneşti au fost lovite din plin, iar rezultatele se simt şi se văd şi astăzi. Businessul românesc este plin de cicatrici, răni deschise, insolvenţe şi falimente.
Pe 10 septembrie 2008, prima pagină a ZF marca o revizuire cu un punct în sus a prognozelor de creştere economică a României în anul 2008, la 8,5 - 9%, pe fondul unui vârf de producţie agricolă.
