Marshall McLuhan a fost un personaj oarecum singular. Nu a fost, cu siguranta, primul care a remarcat efectele pe care le produc noile medii informationale, dar a fost poate primul care a condus o analiza complexa a reverberatiilor culturale si istorice pe care inovatiile majore in planul comunicarii le-au provocat, de la tiparnita cu caractere mobile si pana la televiziune. Sintagma paradoxala prin care a ales sa evoce rolul mijloacelor de comunicare - "The medium is the message" - a devenit celebra si spune, in esenta, ca orice mediu de comunicare isi are efectele sale intrinseci, mesajul sau propriu. Mai departe, se poate deduce ca acest mesaj interfereaza cu toate mesajele pe care le vehiculeaza si genereaza astfel noi forme culturale.
Revista Wired - tribuna de opinie a tehno-optimistilor - l-a ales pe McLuhan ca "sfant patron" tocmai pentru a sublinia faptul ca documenteaza "pe viu" efectele culturale ale unui nou mediu: reteaua globala de calculatoare. si nu doar ca o documenteaza, dar este ea insasi parte a unei noi sub-culturi (zisa uneori "the geek culture"), motiv pentru care a ajuns sa fie adesea clasata in categoria lifestyle, alaturi de... Playboy!
Nu fara un oarecare temei... Insa dincolo de tehno-gadgeturi si viziuni futuriste, Wired a gazduit mereu articole ample si provocatoare, care au starnit adesea controverse majore si dezbateri care au depasit sfera asa-numitei ciber-culturi. Desigur, multe dintre acestea au vizat tema directoare a demersului editorial: viitorul lumii vazut prin prisma "revolutie digitale". si, in ciuda dominantei optimiste, nu toate opiniile exprimate au fost roz. Exemplul cel mai notoriu din aceasta categorie este articolul "Why the future doesn't need us" (aprilie 2000), in care Bill Joy - unul dintre fondatorii firmei Sun Microsystems, un veritabil guru al tehnologiei - trage un serios semnal de alarma in privinta pericolelor pe care le pot genera cele trei tehnologii de varf ale secolului 21: robotica, ingineria genetica si nanotehnologia. In contrast vadit cu utopiile pozitiviste de genul celei care a facut valuri in 1997 ("The Long Boom" de Peter Schwartz si Peter Leyden), viziunea sumbra propusa de Joy aminteste clar de "distropia" aproape uitata a curentului cyberpunk. Revenim astfel la tema centrala a ciber-culturii timpuri: disputa dintre tehno-pesimisti si tehno-optimisti.
Atat pesimismul cat si optimismul tin de o anumita atitudine asupra viitorului, deci intra in mod firesc in sfera predilecta de interes a editorilor revistei Wired. Interes subliniat nu doar de motto-urile inscrise pe coperta ("The future is in beta", "Fast forward" etc.) ci si de prezenta constanta in paginile revistei a unor vizionari ca Nicolas Negroponte, Michael Dertouzos (autorul cartii What Will Be) sau Paul Saffo (director al grupului de cercetare Institute for the Future). Acesta din urma a lansat inca in 1993 o extrem de provocatoare paralela intre cyberpunk si curentul avangardist al anilor 50, cunoscut sub termenul generic de generatia beat.
In primul rand, Saffo remarca faptul ca ambele curente au avut o viata efemera, s-au exprimat preponderent in domeniul fictiunii literare si au fost reprezentate de un numar relativ mic de exponenti notorii. Cel mai adesea pentru beatniks sunt amintiti Jack Kerouak si William Borroughs in vreme ce pentru cyberpunk se pomeneste de William Gibson si Bruce Sterling. Ambele miscari au coincis in timp cu emergenta unor infrastructuri majore: autostrazile interstatale evocate de celebrul roman On the Road si respectiv marile retele de calculatoare, care gazduiesc actiunea din Neuromancer. Ca amanunt anecdotic se aminteste ca lui Kerouak nu-i placea sa sofeze in vreme ce Gibson si-a scris viziunea despre ciber-spatiu pe o masina de scris Hermes din 1924... Analogiile sunt mult mai ample insa ceea ce este important in eseul lui Saffo este ca ambele miscari tind sa fie considerate precursoarele underground ale unor miscari socio-culturale la nivel de mase. In cazul generatiei beat, urmarea a venit dupa un deceniu sub forma miscarii hippie. Doar oare ce anticipeaza miscarea cyberpunk?
Saffo prezice ca asa cum optimismul, sentimentul comunitatii si implicarea a diferentiat pe hippies de precursorii lor, la fel se va intampla cu viitoarea contra-cultura digitala anticipata de cyberpunk. Mai mult chiar, Saffo cauta si un nume pentru aceasta viitoare generatie si e gata sa parieze ca acestia isi vor spune ceva de genul "tekkies"... Nu departe vine si Dertouzos, cand vorbeste despre "techies" (entuziastii tehnologiei) si "hummies" (umanistii) ca despre doua tagme care in viitor se vor contopi intr-un soi de tehno-umanism...
Mi-e la fel de greu sa-i dau dreptate lui Saffo dupa un deceniu, cum imi este si sa-l contrazic. Este insa tot mai evident ca o anume sub-cultura s-a cristalizat intre timp si ca, in linii mari, ea corespunde descrierii chiar daca proportia de masa este discutabila. Cei care o intrupeaza isi spun insa altfel: hackers. Iar daca e sa ducem mai departe analogia, lucrurile devin inca si mai interesante. In vreme ce pentru "hipioti" (ajung imediat si la chestiunea barbarismelor) tinuta vestimentara si pletele reprezentau semnalmentele apartenentei - care trebuiau insa confirmate de ideologia non-violentei (flower power) si de afinitati culturale, mai cu seama din sfera muzicii - in cazul hacker-ilor recunoasterea vine in principal din sfera limbajului. Exista un veritabil jargon a carui stapanire este un semn clar al apartenentei. si nu este vorba de limbajul tehnic in sine, ci de o anumita combinatie subtila de slang, conventii, cuvinte inventate si cuvinte deturnate... Ceva care nu se poate invata decat din mediul, intr-un fel select, al celor care-l vorbesc. Interesant este ca exista un dictionar al acestui jargon ("The Jargon File"), care este dezvoltat in mod similar cu programele pentru calculator: are versiuni si sub-versiuni (sau subversiuni?) numerotate riguros, dispune de un istoric al actualizarilor etc. Desigur, si Wired are o rubrica permanenta numita "Jargon Watch".
Exista insa o mica problema: limba engleza. In vreme ca limbajul tehnic propriu-zis este traductibil (sau macar poate fi adaptat), jargonul hacker-ilor este intraductibil. M-am confruntat adesea cu aceasta problema cand am abordat chestiuni tinand de limbajul tehnic in articole sau in diverse forumuri publice din Internet. De fiecare data cand am propus localizarea unor termeni, m-am lovit de o opozitie ferma si adesea furioasa venind preponderent din randul celor mai tineri. Daca o vreme am crezut ca-i vorba doar despre teribilismul varstei, am ajuns apoi sa inteleg ca de fapt e vorba de o chestiune mai adanca: orice propunere de localizare este perceputa ca un atentat la jargonul care le consemneaza o anumita apartenenta culturala.
Constat insa ca eu insumi folosesc un dublu limbaj. Intr-un fel scriu articolele publicate si in alt fel ma exprim colocvial in cercurile tehnice reale sau virtuale prin care ma nimeresc. Cu siguranta voi explica unui client intr-o politicoasa limba romana cauza unui anumit comportament al unui program, in vreme ce intr-o lista de discutii tehnice e adesea suficient un raspuns de patru litere: RTFM. Daca adresantul nu intelege, cu siguranta nu este un hacker...
Limbajul este insa doar primul nivel in ceea ce deja se cheama cultura hacker-ilor. Exista la nivelele superioare o intreaga ideologie care tinda sa iasa din underground. si o bogata bibliografie care incepe cu cartea lui Steven Levy numita Hackers: Heroes of the Computer Revolution. E oare o coincidenta ca aceasta a aparut in acelasi orwellian 1984 in care a aparut si etalonul cyberpunk Neuromancer?
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
