Un dialog purtat cu un prieten arhitect, din nevoia de a identifica o soluţie urbanistică care să contribuie la dezvoltarea Municipiului Giurgiu, a relevat o idee care ar putea să pună capăt unui calvar pe care sute de mii de oameni îl trăiesc zilnic în România.
O realitate dramatică, care persistă încă din era socialistă – chinul românilor care au nefericita şansă de a locui în blocuri de patru etaje, ducând greutăţile cotidiene, la propriu şi la figurat, în chinuitorul urcuş spre casă. Şi aici ne referim nu doar la copii sau bătrâni, ci, mai ales, la oameni suferinzi, cu dizabilităţi sau invalizi. Soluţia este simplă – liftul. Adică o invenţie veche de peste un secol care ar putea scoate din izolare zeci de mii de familii.
Discuţia mi-a amintit de o imagine de acum câţiva ani, cu mulţi oameni care se aflau la ferestrele de la etajele 3 si 4 ale unui bloc mic, din era socialistă, unde mersesem în vizită. L-am întrebat pe prietenul la a cărui aniversare eram dacă se întâmplă ceva afară. „Nu, dar mai toţi vecinii sunt în vârstă şi nu pot coborî în părculeţul din faţă, pentru că nu avem lift, aşa că se uită cu nostalgie la copiii care se joacă”.
Gândul mi-a fugit şi la cărucioarele de piaţă, de care am tras şi eu de câteva ori, ale oamenilor cu părul alb. Acele pungi pe roţi pline cu merinde pentru o săptămână erau de un real sprijin până la uşa blocului, de unde urcatul lor pe scări devenea o adevărată povară în lipsa unui amărât de lift.
Multe din vacanţele copilăriei le-am petrecut la Bistriţa. Toţi ai mei, bunici, veri, mătuşi, fără excepţie, trăiau în blocuri fără lift. Scările erau atunci un loc de zbenguială, iar locuitul la ultimul etaj era ceva cool, cum ar spune copiii noştri, puteai să vezi lumea de sus şi să visezi mai uşor.
Astăzi, cei care mai sunt, au vârste venerabile, iar pe scările pline de chiote altădată, aproape că nu mai coboară sau urcă nimeni, şi nu pentru că nu ar dori, ci pur şi simplu pentru că nu mai pot din cauza numeroaselor probleme, mai ales locomotorii, care apasă organismul după o viaţă de muncă.
Sunt atât de multe situaţii dificile care îmi vin în minte în legătură cu dificultăţile întâmpinate de cei care locuiesc în blocurile fără lift, încât mă gândesc că trebuie să fie ceva greşit în această idee a prietenului arhitect de nu a venit nimeni până acum cu o asemenea propunere.
Am încercat să înţeleg şi am stat de vorbă cu mai mulţi constructori, urbanişti cadastrişti sau statisticieni. Am aflat astfel că avem cam 40.000 de blocuri fără lift în România, că trăim în ţara cu cele mai puţine lifturi din Europa, că avem cel puţin un judeţ cu mai puţin de 20 de lifturi.
Documentarea mi-a arătat că sunt state în Europa unde blocurile mici au deja montate de ani buni lifturi. Întâmplarea a făcut să văd cu ochii mei această soluţie tehnică, în timp ce mă aflam în această vară într-o călătorie în Germania, la Munchen.
Model de lift in afara blocului din Spania şi Germania
În România contemporană, observăm prezenţa semnificativă a clădirilor rezidenţiale colective cu înălţimi de până la P+4 etaje, majoritatea dintre acestea avându-şi originea în perioada comunistă. Aceste construcţii au reprezentat coloana vertebrală pentru dezvoltarea urbană a ţării fiind, pe parcursul multor decenii, locuinţe pentru numeroase familii. Cu toate acestea, nu au fost iniţial concepute sau echipate cu facilităţi care să satisfacă nevoile specifice ale persoanelor în vârstă sau ale celor dependente.
Principala provocare a acestor clădiri este aceea că, fără acces facil prin intermediul ascensoarelor, persoanele în vârstă sau dependente se confruntă cu dificultăţi majore în ce priveşte deplasarea din şi spre locuinţe. Aceasta nu afectează doar calitatea vieţii lor, ci poate reprezenta şi un risc semnificativ pentru sănătate, întrucât deplasările pe scări sunt periculoase şi epuizante, crescând probabilitatea accidentelor.
Îmbunătăţirea accesibilităţii şi adaptabilităţii clădirilor de locuit la nevoile tuturor utilizatorilor poate aduce avantaje semnificative, atât pentru categoriile vulnerabile de persoane, cât şi pentru societate în ansamblu.
Iar costurile, raportat la beneficii, nu sunt foarte mari. Am discutat cu primari, ingineri, fabricanţi de utilaje şi am aflat că un lift de exterior care poate fi montat pe faţada unui bloc înalt de 12-14 m costă undeva între 20.000 şi 30.000 de euro, la care se adaugă costurile de instalare a infastructurii, proiectări, autorizări, adică încă o dată sau de două ori această sumă.
Din proiecte anterioare, drumuri pe la şcoala de arhitectură şi pe şantierele patriei sau din abonamentul la ZF, am înţeles ce motor social şi economic ar putea fi un asemenea proiect la nivel naţional: oameni scoşi din izolare care vor putea redescoperi bucuria de a trăi liberi şi mai sănătoşi, muncă pentru arhitecţi, ingineri, jurişti, economişti, pentru fabrici de componente specifice, materiale de construcţii, pentru firme de service care să asigure buna funcţionare, ani de zile de aici încolo şi, cu siguranţă, multe altele la care eu nu mă pot gândi.
Cred că a venit momentul nu doar să visăm o ţară ca afară, ci şi să construim o ţară ca afară, chiar şi în materie de accesibilitate a locuinţelor.
Putem pune la treabă finanţe interne, europene, ne putem inspira din experienţa unor ţări mai aproape de noi, cum ar fi Spania şi Italia, cu multe blocuri construite cu resurse puţine în vremuri de restrişte, dar care în ultimii ani au demarat ample programe de instalare de lifturi astfel încât clădirile vechi să poată redeveni locuinţele în care să poţi trăi liniştit, şi nu doar izolatoare unde singurul lucru posibil este să aştepţi o lume mai bună. Soluţia ar putea fi chiar un program naţional de construire a acestor lifturi.
Avem datoria, faţă de cei mult prea mulţi pentru care astăzi plecatul sau venitul acasă au devenit misiuni aproape imposibile, să le arătăm recunostinţă şi să îi ajutăm în mod concret, în această viaţă, eliberându-i de vina de a se fi născut într-o epocă care le-a dat doar iluzia că trăiesc într-o lume dreaptă.
Robert Cazanciu este senator PSD.
