În acest al doilea articol din seria consacrată analizei relaxării cantitative practicată de Banca Centrală Europeană (BCE), Lazea se ocupă de al doilea argument care se aduce în favoarea unei asemenea politici, ritmul nesatisfăcător de creştere economică
Stimularea creşterii economice nu constituie un atribut statutar al BCE, spre deosebire de Fed-ul american, care are un obiectiv dual (stabilitatea preţurilor şi deplina ocupare a forţei de muncă, un proxy pentru creşterea economică). Aşadar, în termeni legali, BCE nu ar trebui să se preocupe de stimularea creşterii economice, aceasta fiind de competenţa guvernelor naţionale, prin politici structurale şi fiscal-bugetare. Cu toate acestea, în ultimii ani BCE a manifestat un activism deosebit în domeniu, ajungând să fie percepută ca unicul actor („the only game in town”). În cele ce urmează, vom arăta cât de nejustificat a fost acest activism.
Pentru a vedea ce ritm poate fi considerat „satisfăcător” în materie de creştere economică, trebuie să ne referim la PIB potenţial, adică la ritmul de creştere sustenabilă care ia în considerare cei trei factori care stau la baza acesteia: capitalul, forţa de muncă, productivitatea (totală a factorilor).
Conform unei analize publicate în anul 2018 de Malin Anderson, Bela Szörfi, Máté Tóth şi Nico Zorell („Potential output in the post-crisis period”), creşterea potenţială în Eurozonă a scăzut de la circa 2,3% pe an în 1999 la aproximativ 1,7% pe an în 2007 şi din nou, până spre 1,5% pe an în perioada post-criză. Acest ritm se compară nefavorabil cu cel al SUA, care este de circa 2% pe an, în primul rând datorită productivităţii mai scăzute din Europa, precum şi numărului mai mic de ore lucrate. Totuşi el este mai bun decât cel din Japonia (1% pe an), care suferă în plus de îmbătrânirea forţei de muncă.
Dacă aşa stau lucrurile, adică dacă Eurozona poate creşte sustenabil cu 1,5% la sută pe an, observăm din Tabelul 1 că în perioada 2015 – 2018 ea a crescut, an de an, peste potenţial (cu 1,9 -2,5 la sută) şi de abia în 2019 se prognozează o creştere sub potenţial, de 1,2 la sută.
Pentru a explica faptul că această încetinire este ceva normal, va trebui să recurgem la conceptul de output gap (exces/deficit de cerere). Omenirea fiind lacomă, nu acceptă ca pierderile din perioadele de criză să fie considerate costuri istorice („bygones are bygones”), ci vrea cu tot dinadinsul să le recupereze în perioadele de creştere, prin evoluţii ale PIB peste potenţial, până când acesta depăşeşte tendinţa (trend-ul) de creştere prevalentă înainte de criză. Până când acest lucru se întâmplă, creşterile peste potenţial sunt acceptate, iar situaţia este prezentată ca un deficit de cerere (output gap negativ). O dată ce creşterea PIB efectiv ajunge să depăşească trendul, se vorbeşte de un exces de cerere (output gap pozitiv). Din Graficul 2 se vede cum trend-ul (linia galbenă) este depăşit de creşterea efectivă a PIB (linia albastră) începând cu anul 2017, astfel încât ulterior acestei date avem de a face şi în Eurozonă cu un exces de cerere. Prin urmare uşoara decelerare din 2019 este normală, ba chiar este de dorit.
Eforturile BCE de a nu permite o creştere sub potenţial nici atunci când acesta este necesară au de a face cu o schimbare majoră de paradigmă în gândirea economică, respectiv efortul de a anula ciclul economic. De milenii se acceptă faptul că economia evoluează ciclic, cu suişuri şi coborâşuri. Chiar în Biblie se face referire la şapte ani buni (cele 7 „vaci grase” din visul lui Iacob), urmaţi de alţi şapte ani răi (cele 7 „vaci slabe”). Dar, începând cu mijlocul secolului XX, urmând învăţăturile lordului Keynes, tot mai multe bănci centrale au început să practice ceea ce am putea numii „inginerii macroeconomice”, încercând să aplatizeze ciclul economic (să nu mai avem suişuri şi coborâşuri), adică să nege însuşi modul de funcţionare a unei economii de piaţă, care este, prin definiţie, de alternanţă dintre exuberanţă şi pesimism.
De fapt, intenţia lui Keynes nu părea a fi demantelarea ciclului economic, ci tăierea „vârfurilor” acestuia, atât pe partea pozitivă (exuberantă), cât şi pe partea negativă (pesimistă), prin politici contra-ciclice. Ceea ce a scăpat analizei sale este că, într-o democraţie electorală, se vor găsi puţini politicieni care să pună stavilă unei creşteri economice excesive, după cum se vor găsi şi mai puţini politicieni care să accepte recesiunile (creşteri negative), chiar dacă acestea reprezintă normalitatea economică. Faptul că politicienii gândesc astfel este destul de grav, dar mult mai grav este că se găsesc macroeconomişti, mulţi dintre ei împânzind băncile centrale şi ministerele de finanţe, care le validează iluziile, dintr-o înţelegere eronată a lecţiilor lui Keynes. Am ajuns astfel să trăim într-o lume în care creşterile excesive, oricât de mari, sunt acceptate, iar recesiunile, oricât de necesare, sunt respinse. Numai că astfel de inginerii macroeconomice, fiind contra naturii economiei de piaţă, nu au cum să se termine cu bine.
Putem face o paralelă cu ingineria socială, una dintre cauzele principale pentru care experimentul comunist s-a dovedit un eşec. Nici aceasta nu a ţinut seama de adevărata natură a omului, până când realitatea a contrazis-o.
În concluzie, intervenţia BCE în modelarea ciclului macroeconomic, pe lângă faptul că este nestatutară (nu face parte din obiectivele legale ale acestei bănci centrale), mai este şi nocivă, deoarece pare a ignora modul în care e presupusă să funcţioneze o economie de piaţă, încheie Valentin Lazea.
