Uniunea Bancară a fost răspunsul zonei euro la criza financiară din 2010. Pentru ţările din zona euro, a devenit evident că stabilitatea sectorului bancar este crucială pentru bunul mers al economiei şi al societăţii şi că sistemele naţionale de supraveghere au fost adesea inadecvate sau lipsite de independenţă. Prin urmare, au apărut riscuri sistemice şi competiţia la nivelul sectorului bancar a fost distorsionată, iar cei care ar fi trebuit să primească credite nu aveau acces la ele, ceea ce a afectat economia locală.
Aşadar, Autoritatea Bancară Europeană (European Banking Authority - EBA) a creat un cadru unic de supraveghere (Supervisory Review and Evaluation Process - SREP) şi Banca Centrală Europeană (BCE) a înfiinţat o autoritate unică de supraveghere (Single supervisory mechanism - SSM) pentru toate băncile din zona euro şi pentru subsidiarele lor. În cele din urmă, a înfiinţat o autoritate unică de rezoluţie (Single Resolution Board - SRB) şi o schemă de garantare a depozitelor pentru a controla situaţiile în care băncile nu-şi mai pot îndeplini obligaţiile, în vederea protejării intereselor contribuabililor. Din 2014, SSM şi SRB au pornit într-o misiune curajoasă şi intruzivă de a revizui toate băncile de importanţă sistemică din zona euro şi de „actualiza” standardele de supraveghere, ceea ce a dus la conflicte destul de dese cu creditorii, auditorii, autorităţile naţionale de supraveghere şi guvernele. Rezultatul a fost un sector bancar în zona euro care acum se bucură de o mai bună capitalizare, de un portofoliu de credite mult mai sănătos şi de capacitatea de a preveni viitoare crize. Pe lângă beneficiile evidente pentru economiile locale şi pentru naţiuni, Uniunea Bancară a îmbunătăţit reputaţia întregului sector bancar în rândul investitorilor externi, al pieţelor globale de capital şi financiare, ceea ce a crescut profitabilitatea sectorului.
Uniunea Bancară permite ţărilor din afara zonei euro să devină membre pe baza solicitării lor exprimate în mod voluntar. Aşadar, de ce ar trebui România să ia în calcul în acest moment opţiunea de a solicita să devină membru?
Înainte de toate, este important ca România să aibă un loc la masa la care se hotărăşte viitorul reglementării sectorului bancar european. Până acum, în calitatea sa de simplu observator, România a implementat reglementările europene în domeniul bancar, într-un mod nediferenţiat. Brexit-ul a modificat felul în care ţările din afara zonei euro influenţează reglementările din sectorul bancar european. Acesta este principalul motiv pentru care Suedia analizează varianta de a participa la Uniunea Bancară înainte de a adopta moneda euro. De ce să fii doar cel căruia i se aplică reglementările europene, când ai şansa de a le influenţa într-un mod de pe urma căruia poate beneficia economia ta şi când le poţi da băncilor tale oportunitatea de a participa la consultări similare împreună cu omologii lor? Aceasta ar trebui să fie tratată ca o chestiune de interes naţional, la fel cum România participă în mod direct la elaborarea legislaţiei europene.
Mai mult, România ar avea şansa de a-şi uniformiza sectorul bancar. Timp de mai bine de zece ani, piaţa bancară românească a fost dominată de jucători din zona euro, aşadar a fost supravegheată în mod indirect de BCE şi de autorităţile de supraveghere din Austria, Grecia, Italia şi Franţa. În ultimii câţiva ani, odată cu preluarea poziţiei de lider de piaţă de către Banca Transilvania, se observă o diferenţiere între băncile din zona euro, supravegheate de BCE, şi băncile cu acţionari locali, supervizate de Banca Naţională a României (BNR). Deşi reglementările privind sectorul bancar sunt uniforme la nivelul UE, apar tot mai des îngrijorări privind deciziile arbitrare în domeniu. În România, această diferenţiere este mai evidentă decât oricând şi ridică semne de întrebare cu privire la asigurarea unui climat concurenţial corect. Indiferent dacă această abordare arbitrară este percepută ca favorizând băncile internaţionale sau pe cele locale, rezultatul este acelaşi: scăderea interesului investitorilor faţă de sectorul bancar dintr-o ţară care are o nevoie evidentă şi un obiectiv clar de a spori gradul de intermediere financiară. Absenţa unei pieţe de capital dezvoltate în România face ca împrumuturile bancare să fie principala sursă de finanţare pentru a asigura creşterea, aşadar susţinerea creditării este crucială.
Dacă România ar deveni membru al Uniunii Bancare, băncile de aici ar avea avantajele de care se bucură cele din zona euro. Un raport independent de supraveghere a unei bănci româneşti, care să nu ridice nicio umbră de tratament preferenţial, este deseori folosit de pieţele globale ca un prim pas într-un proces de due diligence. Dacă entitatea de supraveghere este percepută ca fiind independentă, riscul inerent este perceput ca fiind mai mic şi, prin urmare, creşte probabilitatea ca o bancă românească să aibă acces în condiţii mai bune la capital şi la pieţe financiare internaţionale. Astfel, băncile româneşti şi-ar putea asigura condiţii de finanţare mai bune şi noi investitori şi, prin urmare, ar creşte creditarea şi ar penetra mai rapid o parte mai mare a economiei locale. Să luăm un exemplu real: care este acum apetitul investitorilor pentru o bancă grecească sau portugheză şi care ar fi acesta, dacă băncile din aceste două ţări nu ar fi supravegheate de BCE? Aceeaşi logică se aplică şi în ceea ce priveşte capacitatea băncilor româneşti de a stabili colaborări cu bănci din alte ţări sau de a consolida relaţii pe termen lung cu aşa-numitele „bănci corespondente”. În plus, deşi Banca Centrală Europeană este un supervizor dur şi intruziv, este şi foarte experimentat şi transparent. Îşi face publice în fiecare an priorităţile, ajutând jucătorii din domeniu să îşi stabilească strategiile prioritare. În acelaşi timp, îşi îndeplineşte rolul de supraveghere în linie cu Supervisory Review and Evaluation Process, nepermiţând devieri şi asigurându-se că toate băncile sunt tratate în mod egal. Pe deasupra, BCE aplică regula proporţionalităţii, făcând diferenţierea între băncile de importanţă sistemică şi băncile mai puţin importante, şi are o abordare bazată de risc, protejând băncile mai mici de supraveghere excesivă şi răsplătind băncile care îşi gestionează foarte bine riscurile.
Însă cel mai mare beneficiu pentru contribuabilii români ar fi garantarea existenţei unui sistem de supraveghere independent şi adecvat. Una dintre principalele concluzii la nivelul ţărilor UE în urma crizei financiare a fost că sistemul de supraveghere era deseori părtinitor, fie din cauza familiarităţii între bancă şi supraveghetor, a acceptării status quo-ului, a intervenţiilor politice sau uneori a corupţiei. Toate ţările au avut scăpări în acest sens. Aşadar, BCE a creat acest sistem de supraveghere bancară şi a eliminat pe cât posibil riscurile menţionate mai sus. Aşa-numita Echipa Comună de Supraveghere (Joint Supervisory Team - JST) are în componenţă persoane care nu prezintă conflicte de interese şi care folosesc instrumente şi procese specifice pentru a-şi exercita rolul. În plus, toţi membrii echipei sunt foarte des înlocuiţi, pentru a evita crearea unor relaţii apropiate între ei şi o bancă. De asemenea, membrii echipei de supraveghere sunt verificaţi astfel încât să aibă relaţii de independenţă atât faţă de bănci, cât şi faţă de debitori.
În concluzie, una dintre priorităţile strategice ale României este, fără îndoială, creşterea gradului de intermediere financiară ca mijloc de a sprijini dezvoltarea economiei reale, simultan cu asigurarea protecţiei consumatorilor şi a plătitorilor de taxe. Uniunea Bancară a dovedit că poate avea rezultate foarte bune în acest sens. Având în vedere eficienţa BNR în demersul de supraveghere, dată de istoricul exemplar, intrarea României în Uniunea Bancară ar fi însoţită de dezavantaje minime, iar beneficiile ar fi mari, în sensul obţinerii unei poziţii de influenţă în formularea cadrului de reglementare în UE.
Material realizat de Dimitrios Goranitis, Partener servicii de risc şi reglementare, Deloitte România, şi lider al serviciilor de consultanţă dedicate sectorului financiar.
