Bănci și Asigurări

30 de ani de sistem bancar în România. Cristian Bichi, BNR: De ce a fost necesară privatizarea băncilor de stat şi care a fost rolul BNR în acest proces?

♦ Privatizarea băncilor a reprezentat o componentă importantă a reformei sectorului bancar în ţările în tranziţie ♦ În România, un moment cheie al acestui proces l-a constituit adoptarea Legii nr. 83/1987 pentru privatizarea societăţilor bancare la care statul este acţionar ♦ Implicat în elaborarea actului normativ în cauză, Cristian Bichi rememorează disputele de idei din epocă legate de vânzarea/transferul acţiunilor băncilor de stat către investitori privaţi şi modul cum s-a ajuns la soluţia legislativă mai sus amintită ♦ Scurta incursiune în trecutul recent este utilă şi pentru a arăta că afirmaţiile care apar periodic în media socială cum că BNR ar fi cedat sistemul bancar românesc acţionarilor străini sunt neîntemeiate ♦ Banca centrală a jucat un rol relativ important în procesul de privatizare, dar nu a avut principalul rol decizional ♦ Nici nu putea fi altfel, întrucât BNR nu a deţinut calitatea de proprietar al băncilor respective, acesta fiind statul român reprezentat prin alte entităţi decât banca centrală ♦ Cristian Bichi, 60 de ani, lucrează în Banca Naţională a României (BNR) din noiembrie 1990 ♦ Înainte de a intra în colectivul acestei instituţii, a fost cercetător ştiinţific în cadrul Institutului de Cercetări Financiare, Monetare şi Preţuri aflat sub dubla subordonare a Ministerului de Finanţe şi a Institutului Naţional de Cercetări Economice ♦ În decursul timpului a ocupat diferite poziţii consultative şi executive în banca centrală l În prezent este consilier al guvernatorului BNR.

 

Prima etapă a procesului de privatizare bancară în România

Un sistem bancar pe două niveluri, tipic pentru o economie orientată spre piaţă, a fost constituit în România în decembrie 1990, când funcţiile de bancă comercială ale BNR au fost transferate unei bănci nou- înfiinţate, Banca Comercială Română (BCR). Aceasta s-a adăugat celorlalte patru bănci cu capital de stat moştenite din perioda comunistă. Pe baza Legii privind restructurarea întreprinderilor de stat (Legea nr. 15/1990), băncile cu capital de stat, cu excepţia CEC, au fost transformate în societăţi pe acţiuni, fapt de natură să permită vânzarea acestora către investitori privaţi.

Procesul de privatizare bancară în România a debutat în anul 1991, când urmare Legii privind privatizarea societăţilor comerciale (Legea nr. 58/1991) a fost stabilită o nouă structură de proprietate pentru băncile cu capital de stat. În conformitate cu această lege, 70% din capitalul pe acţiuni a fost transferat către Fondul Proprietăţii de Stat (FPS). Cetăţenilor români li s-au acordat drepturi de proprietate asupra restului de 30% din acţiuni prin intermediul unei scheme de privatizare bazate pe acordarea de cupoane. Cota de 30% din acţiuni a fost alocată către cinci Fonduri ale Proprietăţii Private (FPP), care trebuiau să gestioneze aceste acţiuni în numele cetăţenilor până la un moment în viitor când urmau a fi schimbate contra cupoane.

În anii imediat următori, contro­ver­sele privind strategia de privatizare ban­cară de urmat au împiedicat însă obţi­nerea de noi progrese în acest domeniu.

 

Aşteptări şi temeri privind privatizarea bancară

Procesul de privatizare bancară, definit ca vânzare/transfer al acţiunilor băncilor de stat către investitori privaţi, autohtoni sau străini, a generat de la bun început dezbateri aprinse în rândul economiştilor autohtoni şi în societatea românească în legatură cu avantajele şi dezavantajele sale, precum  şi  cu obiectivele şi metodele potri­vite  pentru realizarea sa în condiţii optime.

Obiectivele aduse în discuţie erau variate şi uneori contradictorii.  Principala aşteptare era ca prin privatizare să se obţină un sistem bancar descentralizat şi orientat spre piaţă în măsură să asigure o alocare eficientă a capitalului şi creditului. Alte argumente avansate erau acelea că privatizarea va permite capitalizarea şi consolidarea sistemului bancar, asigurarea autonomiei organelor de conducere a băncilor, îmbunătăţirea experienţei manageriale, introducerea de noi servicii bancare şi îmbunătăţirea calităţii celor existente. În dezbaterile din epocă se mai menţiona că privatizarea băncilor trebuie folosită pentru realizarea unor venituri substanţiale de către stat, precum şi pentru dezvoltarea pieţei autohtone de capital şi facilitarea accesului la piaţa internaţională de capitaluri private.  De asemenea, privatizarea era văzută ca un mijloc de întărire a credibilităţii sistemului bancar şi de stimulare a competiţiei în cadrul acestuia, cu efecte pozitive pentru clienţii bancari.  

Măsura în care unele sau altele din aceste obiective puteau fi realizate depindea însă, în mod hotărâtor, de metoda de privatizare aleasă.  De exemplu, schemele de distribuire gratuită a acţiunilor către cetăţenii unei ţări se transpun rapid în practică, dar prezintă dezavantajul că nu genereaza venituri pentru stat şi contribuie în mică măsură la schimbarea practicilor manageriale anterioare. Ofertele publice de vânzare generează venituri pentru stat atunci când se vând acţiunile existente şi permit mărirea capitalului băncilor când se emit noi acţiuni. Metoda contribuie la dezvoltarea pieţelor de capital. Dezavantajul său este că depinde de conjuctura pieţei de capital şi de gradul de absorbţie al acesteia. De asemenea, se poate manifesta riscul de preţ, valoarea acţiunilor fiind de regulă mult mai mică decât în cazul unei negocieri directe. Licitaţiile se folosesc când se doreşte transferul unei poziţii de control către un investitor important sau un grup de investitori. Metoda, ce implică mai mulţi ofertanţi, presupune ca fiecare dintre aceştia să-şi facă propria sa evaluare în cadrul etapei de due diligence.  Etapa este costisitoare şi mulţi investitori vor prefera să nu participe dacă vor percepe că se doreşte un număr cât mai ridicat de participanţi. Negocierile directe se caracterizează prin aceea că un guvern încheie un acord privind preluarea unei participaţii importante de capital la banca supusă privatizării cu un cumpărător selectat. Acordul are, atât clauze financiare, cât şi nefinanciare. Avantajul metodei este că poate aduce experienţă tehnică şi managerială băncii privatizate. Dezavantajul major al negocierilor directe este că ele pot fi mai puţin competitive decât licitaţiile, atunci când vânzătorul nu este în măsură să obţină la tratative cei mai buni termeni financiari. În sfârşit, strategiile mixte, presupun o combinare a metodelor amintite anterior pentru a se adresa unei game cât mai largi de cumpărători.   

Privatizarea bancară nu era insă văzută ca având numai avantaje. Nu lipseau persoane cu îndoieli privind acest proces în sine, amploarea sa sau natura capitalului implicat.  Existau temeri în legătură cu dominarea totală sau parţială a sistemului bancar de către capitalul străin şi se avansa ideea că astfel statul român va pierde un instrument de sprijin pentru politica sa economică. Un argument contra privatizării avea în vedere posibilitatea ca băncile privatizate cu capital străin să fie interesate mai mult de promovarea firmelor din ţara de origine a investitorilor lor decât a celor din ţara gazdă. De asemenea, unele voci susţineau că băncile străine, pentru a reduce riscul de credit, se vor orienta (cel puţin la început) prioritar spre societăţile multinaţionale şi de talie mare, neacordând atenţia cuvenită întreprinderilor mici şi mijlocii, persoane juridice române.  O altă linie de argumente contra privatizării ţinea de aspecte legate de stabilitatea bancară şi colaborarea eficace dintre autorităţile de supraveghere din ţara de origine şi ţara gazdă, fiind invocată posibilitatea ca băncile privatizate aflate sub controlul instituţiilor de credit străine să devină un canal de transmitere a unor şocuri financiare din exterior în economia românească şi instituţiile sale de credit.

Privatizarea bancară era un subiect sensibil şi pentru publicul larg. În toate ţările europene fost comuniste, băncile erau văzute de populaţie drept „bijuteriile familiei“, indiferent dacă  aveau sau nu importante portofolii de credite nepeformante. Pe acest fundal, în România exista o mare probabilitate ca preţul obţinut de pe urma vânzării băncilor să nu fie considerat corect şi subiectul să fie exploatat în scopuri politice. Factorul respectiv poate explica, alături de controversele privind strategia de privatizare şi realitatea că bilanţurile unor bănci trebuiau  restructurate  mai înainte de a fi incluse în acest proces, de ce guvernul României şi FPS (care deţinea 70% din acţiunile băncilor cu capital majoritar de stat) nu au întreprins în perioada imediat următoare anului 1991 acţiuni decisive pe linia vânzării/transferului acţiunilor băncilor de stat către investitori din sectorul privat.

 

Privatizarea bancară în ţările vecine la orizontul anului 1997

În context regional, ţările au urmat strategii diferite de privatizare bancară. Procesul a început în Polonia în anul 1992, odată cu vânzarea băncii Bank Rozwoju Exportu (BRE). În anii următori, au fost privatizate patru bănci mari, astfel încât la sfârşitul anului 1996, 40% din sistemul bancar polonez se afla în proprietatea investitorilor privaţi, metodele  de privatizare utilizate fiind, în general,  o combinaţie de ofertă publică de vânzare şi vânzarea unui pachet strategic de acţiuni.  În Republica Cehă, cele mai multe din principalele bănci au fost privatizate printr-o schemă de distribuire gratuită a acţiunilor în anul 1992. Probleme legate de calitatea portofoliilor de credite şi de împărţirea activelor unor bănci între Cehia şi Slovacia au dus la întârzieri în procesul de privatizare. În 1997, guvernul ceh era însă angajat în definitivarea strategiei sale în domeniu şi o nouă bancă era pregătită pentru vânzare. Procesul de privatizare bancară a debutat în Ungaria în 1994, dar apoi acesta s-a derulat rapid, astfel încât trei ani mai târziu, cinci din cele şase bănci principale fuseseră privatizate (una parţial). Metoda utilizată cu precădere a fost cea a vânzării unui pachet strategic de acţiuni către investitori strategici străini. În comparaţie cu ţările anterior amintite, România şi Bulgaria se aflau în întârziere în procesul de privatizare. Prin acordul stand-by pentru 1994-1995, autorităţile române se angajaseră faţă de FMI să privatizeze două societăţi bancare cu capital majoritar de stat în termen de un an, fără ca acest lucru să se concretizeze. În Bulgaria, prima bancă a fost privatizată în 1997.

 

Primii paşi spre elaborarea Legii nr. 83/1997

Discuţiile purtate în 1997 de o echipă tehnică a BNR cu o delegaţie a BERD condusă de economistul Manuel Sebastião (viitor vicegu­ver­nator al Băncii Portugaliei) au atins şi subiectul privatizării bancare. Dl  Sebastião a împărtăşit din experienţa portugheză în domeniu. Transferul în proprietate privată în cazul băncilor naţionalizate imediat după Revoluţia din 25 aprilie 1974 (Revoluţia Garoafelor) s-a realizat în conformitate cu o lege cadru şi cu implicarea unei comisii de privatizare. O copie a acestei legi a fost transmisă ulterior BNR de către economistul portughez.  Documentaţia obţinută din surse multiple şi disponibilă la BNR privind procesul de privatizare bancara în alte ţări indica că o cale similară fusese urmată şi de Franţa. Trebuie menţionat că în anii imediat premergători adoptării Legii nr. 83/1997, BNR şi autorităţile guvernamentale au urmărit cu atenţie experienţa altor ţări în domeniul privatizării bancare, în special cea a ţărilor excomuniste vecine, pentru a trage învăţămintele cuvenite.  În acest sens, în vederea unei bune documentări, prim-ministrul Nicolae Văcăroiu a solicitat ataşaţilor economici din cadrul ambasadelor Romaniei din ţările Europei Centrale să transmită rapoarte privind  mersul procesului de privatizare bancară în jurisdicţiile respective, rapoarte ce au fost înaintate şi către banca centrală.

Ideea implementării unui mecanism similar cu cel din Franţa şi Portugalia a fost discutată de guvernatorul BNR cu membri ai guvernului României.  Utilitatea elaborării unei legi speciale pentru privatizarea băncilor cu capital majoritar de stat era evidentă şi la nivelul executivului. În acest context, în cursul dialogului interinstiţutional s-a considerat că ideea privind comisia de privatizare are merite. O comisie formată din reprezentanţii mai multor instituţii are avantajul că reuneşte membri cu competenţe diferite, fapt ce ar permite luarea celor mai bune decizii, întrucât aceştia analizează şi dezbat problemele din perspective diferite şi învaţă unii de la alţii.

În consecinţă, autorul rândurilor de faţă a fost trimis la sediul guvernului României pentru a lucra cu două persoane desemnate de dl. Ulm Spineanu, ministrul reformei, la elaborarea proiectului de lege respectiv.  Un prim text a fost redactat de grupul de lucru în decursul unei zile prelungite de muncă.  A doua zi, m-am prezentat la biroul meu cu încredinţarea că voi merge să lucrez în continuare cu cei doi colegi, adevăraţi profesionişti, la îmbunătaţirea textului. La scurt timp a sunat telefonul, şefa de cabinet a guvernatorului informându-mă că documentul elaborat de grupul de lucru a fost analizat în cursul nopţii, într-o şedinţă la Snagov,  de către seniorii din PNŢCD şi PNL, care au fost de acord  cu conţinutul acestuia şi cu abordarea propusă.   Mi s-a cerut să redactez în cel mai scurt timp posibil o expunere de motive, întrucât guvernatorul BNR era aşteptat în cursul zilei la o întâlnire la Palatul Cotroceni, la preşedintele Constan­tinescu, pentru discutarea proiectului legislativ.  Cu unele modificări relativ minore, pachetul normativ prezentat a primit undă verde, intrând apoi în procedura de legiferare şi fiind adoptat, într-un final, de legiuitorul român drept „Legea nr. 83/1997 pentru privatizarea societăţilor comerciale bancare la care statul este acţionar“. Textul avea să sufere în timp amendamente (şi a fost completat cu acte normative secundare), dar arhitectura sa iniţială poate fi încă recunoscută. 

 

Începutul celei de a doua etape a procesului de privatizare bancară

Noua lege, cu care a debutat o no­ua faza a procesului pe care îl ana­li­zăm,   a stabilit că privatizarea ban­ca­ră se poate face prin urmă­toarele me­tode:

1. majorarea capitalului social prin aport de capital privat, în nu­merar, în baza unei oferte pu­bli­ce sau a unui plasament privat;

2. vânzarea de acţiuni gestionate de Fondul Proprietăţii de Stat, numai contra numerar, către persoane fizice şi juridice române şi străine cu capital majoritar privat şi instituţii financiare internaţionale;

3. combinarea metodelor amintite mai sus.

În conformitate cu Legea nr. 83/1997, pentru privatizarea fiecărei societăţi bancare trebuia constituită, prin hotărâre a guvernului, câte o comisie de privatizare alcătuită din reprezentanţi ai mai multor instituţii ale statului român.  Comisia de privatizare avea ca misiune să supravegheze toate operaţiunile legate de privatizarea societăţilor bancare în condiţiile legii.

De asemenea, legea respectivă stabilea că privatizarea societăţilor bancare se realizează pe baza unui raport de evaluare şi a studiului de fezabilitate întocmite de o firmă specializată, selectată prin licitaţie.

În plus, actul normativ prevedea că procedeele şi metodele utilizate, precum şi cotele de capital social care pot fi dobândite de persoanele fizice sau juridice în procesul de privatizare a societăţilor bancare se stabilesc pentru fiecare caz în parte prin hotărâre a guvernului, la propunerea comisiei de privatizare, pe baza consultării şi avizului comun al Agenţiei Naţionale pentru Privatizare  (ulterior Agenţia Română de Dezvoltare), Băncii Naţionale a României,  Fondului Proprietăţii de Stat (ulterior, succesiv APAPS şi AVASI) şi Ministerului Finanţelor.

 

Rolul BNR în procesul de privatizare bancară

Implicarea BNR în procesul de privatizare bancară a decurs în mare măsură din atribuţiile sale pe linia supravegherii prudenţiale, ce are drept obiectiv menţinerea stabilităţii sectorului bancar. În afară de participarea prin membri desemnaţi la comisiile de privatizare, băncii centrale i-a revenit misiunea de a asigura controlul calităţii noilor acţionari ai băncilor privatizate. Legea nr. 83/1997 stipulează că pentru a putea dobândi dreptul de proprietate asupra unui număr de acţiuni care reprezintă mai mult de 5% din capitalul social total al unei societăţi bancare, o persoană fizică sau juridică, română sau străină, care acţionează direct sau indirect, individual sau împreună cu terţi, trebuie să obţină acordul prealabil expres al BNR. De asemenea, legea a prevăzut şi sancţiuni pentru nerespectarea  acestei prevederi. În actul normativ se arată foarte clar că dobândirea dreptului de proprietate cu încălcarea prevederilor sale privind controlul calităţii acţionarilor constituie abatere de la normele de prudenţă bancară şi se sancţionează cu privarea dobânditorului de exerciţiul drepturilor de vot aferente, precum şi cu obligaţia pentru acesta de a cesiona, în condiţiile legii, cota de capital social astfel dobândită. În cazul în care acţiunile respective nu sunt cesionate în termen de 90 de zile de la data constatării abaterii, legea a prevăzut că BNR va dispune societăţii bancare în cauză anularea acţiunilor, emiterea de noi acţiuni purtând acelaşi număr şi vânzarea acestora, urmând ca preţul încasat să fie consemnat la dispoziţia dobânditorului iniţial, după reţinerea spezelor vânzării. Se impune să precizăm că cerinţele Legii nr. 83/1997 legate de controlul acţionariatului reproduceau prevederi relativ recente din dreptul bancar european, fiind o noutate pentru România.  La scurt timp, ele au fost introduse în legea bancară, aplicabilitatea lor fiind extinsă asupra tuturor băncilor. De asemenea, BNR a fost chemată să se pronunţe asupra calităţii de instituţie financiară de reputaţie internaţională a unor potenţiali investitori privaţi.

 

Cum au fost alese primele bănci pentru privatizare?

Este cunoscut faptul că existenţa unui portofoliu însemnat de credite neperformante îngreunează procesul de evaluare a unei bănci şi că investitorii străini preferă să cumpere instituţii unde nu există incertitudini privind calitatea activelor. Plecând de la aceste aspecte, Banca Română pentru Dezvoltare s-a impus în mod natural ca prim candidat pentru privatizare, datorită calităţii bilanţului său şi poziţiei sale financiare puternice. Explicaţia pentru această situaţie rezidă, printre altele, în managementul prudent al conducerii sale executive. Un alt candidat ideal era Bancpost, o instituţie înfiinţată in 1991, fapt ce facea să nu aibă credite neperformante moştenite din perioada economiei de comandă. Guvernul avea însă să propună, iniţial, Banca Agricolă pentru procesul de privatizare, fiind influenţat de concepţia înrădăcinată in rândul unora dintre membrii săi că băncile poştale sunt instituţii publice de interes strategic şi nu pot fi privatizate. Într-un articol din revista Piaţa Financiară din aprilie 1997, autorul acestor rânduri a arătat că există două modele de bancă poştală: cel administrativ şi cel bancar. În primul model (întâlnit de ex. în Franţa şi Italia) băncile poştale sunt instituţii publice înfiinţate cu mult timp în urmă şi cu caracter strategic deoarece economiile poştale sunt utilizate (exclusiv) pentru finanţarea deficitului public sau pentru investiţii de natură publică. Prin urmare, astfel de instituţii beneficiază de un cadru juridic propriu, diferit de cel aplicat băncilor comerciale. Se cuvine a menţiona că băncile poştale de tip administrativ nu trebuie să respecte reglementările prudenţiale generale şi nici nu sunt supuse controlului autorităţii de supraveghere bancară. În cel de al doilea model, băncile poştale sunt organizate ca bănci comerciale şi se supun cadrului normativ aplicabil acestora din urmă. Întrucât, Banca Poştei (Bancpost) din România urma modelul bancar, putea fi privatizată, aşa cum s-a întâmplat cu băncile similare din Olanda şi Marea Britanie.  Autorităţile guvernamentale române aveau să revină asupra deciziei lor şi să aprobe în iunie 1998 strategia de privatizare a BRD şi Bancpost.    

În cursul primului semestru al anului 1999, a fost finalizată privatizarea celor două bănci: pachetul majoritar de acţiuni al BRD a fost vândut băncii franceze Société Genérale, iar pachetul de control (43%) al Bancpost a fost cumpărat de General Electric Capital Corporation şi Banco Portugues de Investimento. În octombrie 2001, se încheia procesul de privatizare a Băncii Agricole prin preluarea acesteia de către consorţiul format din  Raifeissen Zentral Bank (RZB) şi Fondul Româno-American de Investiţii (FRAI), iar în octombrie 2006 era finalizată privatizarea BCR prin vânzarea unui pachet majoritar de acţiuni către Erste Bank.

Cum rămâne cu cedarea de BNR a băncilor româneşti către acţionari străini?

Din cele prezentate mai sus, rezultă că privatizarea băncilor cu capital majoritar în România  a implicat mai multe instituţii ale statului român şi  niveluri succesive de decizie,  banca centrală jucând un rol important, dar nu cel principal în tot acest proces, fapt justificat prin absenţa calităţii sale de proprietar al instituţiilor bancare în cauză.  În aceste condiţii, a susţine că sistemul bancar românesc a fost făcut cadou acţionarilor străini ai băncilor comerciale de către BNR, aşa cum se mai vehiculează uneori pe diferite platforme sociale, este clar o afirmaţie eronată.

AFACERI DE LA ZERO
Linkuri utile

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.zf.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi in această pagină.