Caută doar în titlu
Bănci și Asigurări

30 de ani de sistem bancar în România. Cristian Popa, fost viceguvernator al BNR timp de 16 ani, dezvăluie o parte din culisele politicii monetare de la mijlocul anilor 2000 şi cum s-a luptat BNR cu explozia creditării în valută şi aprecierea cursului

În decembrie 1998,  la numai 34 de ani, Cristian Popa a fost numit viceguvernator al BNR. El făcea parte dintr-o generaţie de economişti care ieşise în faţă la începutul anilor ‘90, imediat după căderea comunismului l Înainte să devină viceguvernator, a fost consilier al guvernatorului BNR Mugur Isărescu şi economistul-şef al Băncii Naţionale

Timp de 16 ani, respectiv 3 mandate, a ocupat această poziţie fiind, după guvernatorul Isărescu, cel mai cunoscut oficial din România pe pieţele financiare internaţionale

În Banca Naţională a fost responsabil de politica monetară şi, implicit, de unul dintre cele mai importante proiecte din BNR - ţintirea inflaţiei l Acest proiect de politică monetară a dus la scăderea accelerată a inflaţiei după 2004 (până atunci inflaţia din România era de două cifre), aceasta fiind o ţintă importantă pentru aderarea la Uniunea Europeană l Dar a dus şi la apariţia uneia dintre cele mai controversate perioade din ultimii 20 de ani, respectiv aprecierea cursului valutar de la 4 lei la aproape 3 lei pentru un euro din perioada 2005 - final de 2008, care a accelerat şi mai mult creditarea în valută, în special a persoanelor fizice, şi nu în ultimul rând a dat iluzia unei creşteri a puterii de cumpărare din România prin creşterea veniturilor în euro adusă de aprecierea cursului

Într-o opinie scrisă pentru ZF în cadrul seriei „30 de ani de sistem bancar în România“, Cristian Popa, 56 de ani, vorbeşte despre ce a însemnat proiectul de ţintire a inflaţiei pentru BNR, dar şi pentru România, cum a fost ales (la un moment dat s-a discutat şi despre introducerea unui consiliu monetar sau despre folosirea cursului valutar ca principală ancoră pentru reducerea inflaţiei) şi cum a încercat Banca Naţională să limiteze, prin metode neortodoxe, explozia creditului în valută, mai ales în franci elveţieni, de acum 15 ani, care după venirea crizei din toamna lui 2008 a dus la unul dintre cele mai mari scandaluri de pe piaţa bancară

Astăzi puteţi citi prima parte a opiniei lui Cristian Popa

 

"BNR este pe bună dreptate privită drept o instituţie cheie în eforturile de asigurare a stabilităţii macroeconomice şi financiare în România de-a lungul perioadei de după 1989. Perenitatea prezenţei şi acţiunii ei sunt însă bazate pe transformări în timp ale instituţiei, induse atât de noi abordări ale ducerii la îndeplinire a obiectivelor sale, de modificări de durată induse în urma traversării perioadelor de criză, de analiză şi adoptare a bunelor practici ale instituţiilor similare, de colaborarea internaţională, precum şi de anticiparea modificărilor de problematică probabile să afecteze pe orizont mediu şi lung îndeplinirea mandatului băncii centrale.

 

Schimbare de paradigmă în politica monetară: ţintirea inflaţiei

Un prim aspect al transformării instituţionale care merită a fi examinat este cel al adoptării ţintirii inflaţiei drept regim de politică monetară în România. Am avut privilegiul de a fi primul autor din ţara noastră al cercetărilor asupra acestei strategii pe atunci noi, ele fiind începute în perioada stagiului de bursier Fulbright la Universitatea Harvard (1994-95) şi compunând o parte importantă a tezei de doctorat susţinute în 1997, unde, pe lângă o ierarhizare a ţintirii inflaţiei faţă de alte regimuri de politică monetară (ţintirea nivelului agregat al preţurilor, ţintirea PIB nominal, ţintirea cursului de schimb, etc.) din punctul de vedere al eficacităţii simultane în stabilizarea preţurilor şi reducerii volatilităţii nivelului de activi­tate reală, susţinută de simulări empirice, am analizat şi experienţa altor economii în folosirea ţintirii inflaţiei în cadrul unei reforme radicale a sectorului public, însoţite de consolidare fiscală (Noua Zeelandă), al pierderii ancorei nominale reprezentate de cursul de schimb (cazul Marii Britanii), al utilizării în conjuncţie a ţintirii inflaţiei şi a unei traiectorii predictibile a cursului într-o economie emergentă (cazul Israelului), precum şi al ţintirii implicite a inflaţiei integrate în cadrul unei gestionări cuprinzătoare a agregatelor monetare în sens larg (Germania, Elveţia) (Popa, 1996; 1997).

Venirea în Banca Naţională, mai întâi în funcţiile de consilier al gu­ver­natorului şi economist şef, iar apoi ca viceguvernator au însemnat conti­nuarea analizelor (Popa, 2000; 2002), cu focalizare asupra relaţiei în modificare şi cu impact negativ asupra conţinutului predictiv dintre evoluţia agregatelor monetare şi dinamica de ansamblu a nivelului preţurilor, a persistenţei în economia românească a efectelor modificărilor de curs de schimb, a nevoii de ancorare stabilă a anticipaţiilor inflaţioniste pe o traiectorie în scădere şi ulterior faţă de o ţintă staţionară, precum şi a capacităţii BNR (devenită deja debitor net în raport cu sistemul bancar din 1997) de a transmite influent semnalele de politică monetară în siste­mul financiar şi economia reală, date fiind adâncimea redusă a primului şi pre­zenţa semnificativă a substituţiei de mone­dă sub forma depozitelor şi creditelor în valută.

Acestea au fost departe de a rămâne preocupări individuale sau ale echipelor de cercetare din BNR pe care le-am coordonat. Când am fost mandatat de guvernatorul Isărescu, atunci în calitate de prim-ministru, să redactez secţiunea referitoare la politica monetară, cursul de schimb, balanţa de plăţi şi fluxurile de capital din Strategia Privind Dezvoltarea Economică pe Termen Mediu a României (2000), adoptată ulterior prin consens parlamentar şi al reprezentanţilor societăţii, strategie care a stat la baza începerii negocierilor efective de aderare a României la UE, concluziile pentru domeniul larg al politicii monetare indicau două opţiuni posibile: trecerea la ţintirea directă a inflaţiei sau un aranjament mai predicti­bil al cursului de schimb, ultimul fiind însă limitat ca eficacitate de anticiparea unei schimbări în volumul fluxurilor de capital (atât investiţii directe cât şi fluxuri de portofoliu), cu consecinţe importante în perspectivă asupra modificării nivelului de echilibru al cursului real.

Decizia de a opta pentru ţintirea inflaţiei drept nou regim de politică monetară în România nu a fost însă una simplă. Pe de o parte, această strategie de politică monetară devenise mai răspândită la sfârşitul anilor ‘90, incluzând un număr în creştere de economii emergente, inclusiv din zona de comparaţie a României - la momentul creării BCE şi al introducerii euro în 1999, 4 state membre ale UE (Finlanda, Marea Britanie, Spania, Suedia) şi două ţări candidate la aderare (Cehia şi Polonia, Ungaria alăturându-li-se în 2001) aveau ţintirea inflaţiei drept regim oficial de politică monetară.

 

Definirea ţintirii; folosirea tuturor instrumentelor de politică monetară

Motivaţiile schimbării de paradigmă pe plan internaţional au ţinut fie de deteriorarea eficacităţii urmăririi de obiective intermediare sub forma agregatelor monetare (în special prin instabilitatea în creştere a multiplicatorilor asociaţi acestora, mai ales bazei monetare), de performanţa mai slabă de-a lungul timpului în asigurarea unor rate anuale scăzute şi stabile ale inflaţiei (cu impact asupra credibilităţii politicii monetare), de pierderea deja amintită a ancorei nominale reprezentate de cursul de schimb fix în contextul participării la mecanismul european al cursului de schimb (ERM) sau de şocurile suferite de numeroase ţări emergente ca economii mici deschise în urma crizelor asiatică din sfârşitul anului 1997 şi rusească din 1998.

Pe de altă parte, deveniseră pregnante preocupările legate de momentul trecerii la noul regim de politică monetară, definirea ţintei şi modul de utilizare a instrumentelor de politică monetară pentru încadrarea pe traiectoria dezinflaţionistă prevăzută de BNR şi ancorarea efectivă a anticipaţiilor inflaţioniste. Caracterul hibrid al regimului de politică monetară anterior anului 2005 (numit şi eclectic), reunind elemente ale ţintirii bazei monetare, gestionării lichidităţii în sistemul bancar şi al unei deprecieri controlate a cursului nominal în condiţii de piaţă (ca şi ale unei rezerve valutare limitate), inclusiv prin utilizarea mai frecventă a dobânzilor, nu era sprijinit de consistenţa care să-i asigure o funcţionare pe termen lung.

BNR analizase oportunităţile şi riscurile trecerii la un regim de consiliu monetar şi exprimase o opinie fermă împotriva acestei opţiuni, prin vocile guvernatorului Isărescu, a subsemnatului, precum şi ale altor colegi din BNR sau din mediul academic (Valentin Lazea, Cornel Târhoacă), opinie motivată de faptul că o asemenea decizie a fost adoptată la nivelul altor ţări ca măsură de ultim resort indusă de nevoia de corecţie a laxităţii monetare ulterior unei crize majore, ea neputând să se substituie disciplinei fiscale, salariale sau contractuale. La acestea se adăugau lipsa unei rezerve internaţionale îndestu­lătoare şi, consecvent, reducerea masivă a veniturilor reale printr-o depreciere semnificativă pentru a putea face faţă în timp unei tendinţe de apreciere a cursului real de echilibru, mai ales în condiţiile unui rol în creştere al determinanţilor financiari internaţionali ai acestuia în detrimentul celor comerciali (este important aici să amintesc faptul că România a funcţionat cu deficite externe perpetue, succesul de-a lungul timpului reprezentându-l diminuarea acestora spre niveluri gestionabile şi susţinute de finanţarea autonomă a economiei).

Momentul ales pentru introducerea noului regim de politică monetară a fost cel al scăderii sustenabile a ratei anuale a inflaţiei la niveluri cu o singură cifră, dar a fost influenţat şi de nevoia de pregătire internă a schimbării, implicând derularea a două cicluri interne de pregătire, redactare şi dezbatere a rapoartelor trimestriale, fără însă ca acestea din urmă să fie publicate (dry runs). BNR a primit asistenţă tehnică valoroasă atât de la Banca Naţională a Cehiei (inclusiv în ceea ce priveşte configurarea şi calibrarea modelului macroeconomic, prin prezenţa on-site a lui David Vavra şi Jaromir Benes) cât şi de la FMI (prin Scott Roger şi Patrick Honohan - ulterior guvernator al băncii centrale a Irlandei), unde pregătirea introducerii ţintirii inflaţiei a reprezentat un proiect cu termeni de referinţă detaliaţi şi a cărui îndeplinire a fost urmărită şi în evaluarea acordurilor României cu această instituţie. Important este şi faptul că deciziile BNR de a formula ţintele anuale în termenii inflaţiei măsurate prin IPC şi nu ai celei de bază (deşi controlul asupra acesteia din urmă era mai mare), precum şi opţiunea pentru o ţintă anuală punctuală încadrată într-un interval de variaţie de ±1 punct procentual, ambele având scopul de a ancora mai eficient anticipaţiile inflaţioniste, au fost susţinute şi de echipa FMI.  

Una din provocările esenţiale ale introducerii ţintirii inflaţiei în România a fost cea a adaptării acestui regim la difi­cultăţile specifice noi cu care se confrunta economia începând cu 2003-4 şi până la declanşarea crizei economice globale, respectiv creşterea nesustenabil de rapidă a creditului neguvernamental, în special a componentei în valută a acestuia, în paralel cu o tendinţă de apreciere nominală a cursului sprijinită doar în mică măsură de îmbunătăţirea în paralel a fundamentelor economice (creşterea productivităţii şi modificarea în consecinţă a costului unitar al forţei de muncă, orientarea investiţiilor străine directe către domenii productive cu orientare către export (tradables), etc.).

 

O perspectivă pragmatică – ţintirea flexibilă a inflaţiei

Merită remarcat faptul că tendinţa persistentă de apreciere nominală a cursului conducea la efecte contrare celor aşteptate în mod obişnuit: pe de o parte, câştigurile în materie de deflaţie erau reduse (propagarea modificărilor de curs în modificări ale preţurilor agregate, aşa-numitul pass-through dovedindu-se a fi asimetric şi mult mai mic decât în cazul deprecierii/inflaţiei), existând riscuri reale ca, în cazul unor corecţii abrupte şi dezordonate determinate de ajustarea dezechilibrului extern în adâncire, nivelurile ulterioare ale inflaţiei să le depăşească pe cele iniţiale, cu pierderi de credibilitate pentru banca centrală şi dezancorarea în consecinţă a anticipaţiilor inflaţioniste.

Pe de altă parte, absorbţia internă şi cererea agregată erau stimulate atât de creşterea accelerată a creditării în valută, cât şi de efectele de avuţie ale unor deţineri de active şi fluxuri de venit a căror valoare exprimată în euro era în ascensiune, în aceste condiţii efectul bilanţier al aprecierii nominale fiind stimulativ şi dominând efectul contracţionar tradiţional al întăririi cursului prin intermediul balanţei comerciale. Altfel spus, decalajul pozitiv faţă de nivelul potenţial al PIB, tradus în presiuni inflaţioniste persistente şi un dezechilibru extern în adâncire, era amplificat de persistenţa tendinţei de apreciere substanţială şi într-o perioadă scurtă de timp a leului în raport cu euro şi alte valute. În mod simetric, în cazul unei eventuale deprecieri semnificative şi bruşte, riscul incapacităţii de a-şi onora obligaţiile de restituire a creditelor în valută luate de către debitori neprotejaţi faţă de riscul valutar şi de a trebui să opereze reduceri majore ale nivelului de activitate, ocupare sau investiţii devenise în câţiva ani unul sistemic şi de anvergură.

O parte a aprecierii nominale era atribuibilă percepţiei în ameliorare a riscului suveran al României ca urmare a efectului de convergenţă, sprijinit de aderarea la NATO în 2004 şi semnarea tratatului de aderare la UE în 2005. Cu toate acestea, nesustenabilitatea aprecierii nominale substanţiale şi rapide şi riscurile asociate inversării sale au dus la nevoia de a limita această tendinţă (în condiţiile unui nivel al cursului determinat de piaţă), inclusiv prin folosirea inovatoare a instrumentarului de măsuri micro- şi macroprudenţiale precum şi a comunicării BNR ca instrument de politică monetară, alături de soluţia de compromis a păstrării cu rol de semnal a dobânzii de politică monetară la nivelul de 7% pe an, dar cu reducerea dobânzilor la facilitatea de depozit a BNR la 1-2%, în scopul descurajării unor acumulări suplimentare ale intrărilor de capital pe termen scurt.

Numeroasele dezbateri animate din cadrul Comitetului de Politică Monetară şi al Consiliului de Administraţie ale BNR, unele dintre acestea în contradictoriu, dar argumentate au condus la formularea într-o perspectivă pragmatică a ţintirii flexibile a inflaţiei într-un context de gestionare pe termen mediu a riscurilor macroeconomice şi a celor la adresa stabilităţii financiare, cu evitarea adâncirii dezechilibrelor existente (în special a deficitelor fiscal şi extern) şi a agravării riscurilor la adresa celor două obiective ale băncii centrale, în scopul asigurării durabilităţii câştigurilor realizate în materie de deflaţie.

Această abordare a fost destul de frecvent chestionată în perioada dinaintea declanşării crizei financiare globale, în special în ceea ce priveşte consistenţa sa internă, scopurile urmărite de intervenţiile pe piaţa valutară (unde BNR a reiterat reacţia sa faţă de episoadele de volatilitate excesivă a cursului de schimb, nivelul cursului fiind determinat de piaţa valutară, inclusiv prin reflectarea anticipaţiilor procesului de convergenţă), precum şi capacitatea măsurilor neortodoxe de a suplini marja de manevră extrem de îngustă a instrumentarului tradiţional al politicii monetare.

În perioada postcriză, configuraţia ţintirii inflaţiei adoptate de BNR şi-a dovedit însă afinităţile cu ţintirea integrată a inflaţiei propusă recent de către BRI şi reprezentanţi ai acesteia şi care include posibilitatea intervenţiilor (relativ frecvente) pe pieţele valutare, precum şi utilizarea activă a măsurilor macroprudenţiale alături de instru­mentarul tradiţional al băncilor centrale din economiile emergente şi cele cu veni­turi medii (Pereira da Silva, 2016; BIS, 2019; Agenor şi Pereira da Silva, 2019).

 

Cristian Popa a fost consilier al guvernatorului BNR şi economist şef între aprilie-decembrie 1998. Între decembrie 1998 şi octombrie 2014, a avut trei mandate de viceguvernator şi membru al Consiliului de Administraţie al BNR, coordonând direcţiile de politică monetară, studii economice, modelare şi prognoze macroeconomice, relaţii internaţionale şi stabilitate financiară l Pe lângă poziţiile de vicepreşedinte al Comitetelor de Politică Monetară şi Supraveghere ale BNR, a condus Grupul de Lucru pentru Ţintirea Inflaţiei, fiind şi supleant/persoană de însoţire a guvernatorului BNR în Consiliul General al BCE, membru al Comitetului pentru Relaţii Internaţionale al BCE, membru al Comitetului Economic şi Financiar şi persoană de însoţire la Consiliul General al CERS, precum şi guvernator supleant din partea României la Banca Mondială. A răspuns de asemenea din partea BNR de coordonarea relaţiilor cu instituţiile UE, interacţiunile cu instituţiile financiare internaţionale, precum şi de dialogul cu băncile de investiţii şi agenţiile de rating.

În perioada martie-iulie 2016 a fost vicepreşedinte al Băncii Europene de Investiţii şi membru al Comitetului de Direcţie, având responsabilitate pentru activităţile de evaluare şi studii de impact, cercetarea economică privind situaţia macroeconomică, politicile monetare, testarea la stress, relaţiile BEI cu BCE, CERS, BRI, OCDE, OMC şi think tankuri, precum şi pentru operaţiunile din România, Bulgaria, Macedonia de Nord, ţările AELS şi cele legate de strategia Mării Negre.

Ulterior, a fost consultant principal pentru pregătirea creării băncii de dezvoltare în România, precum şi co-coordonator al evaluării implementării Planului Junker în statele membre ale UE din Europa Centrală şi de Est. Din ianuarie 2020, este consilier principal (senior advisor) al Comitetului de Coordonare (Steering Committee) al Iniţiativei de la Viena.


 

Schimbări induse de adoptarea ţintirii inflaţiei

Din punctul de vedere al transformării instituţionale a BNR, adoptarea ţintirii inflaţiei a însemnat o sumă de schimbări. În primul rând, a încurajat colaborarea interdeparta­men­tală şi dialogul orizontal între direcţiile BNR din cadrul Grupului de Lucru Pentru Ţintirea Inflaţiei (Direcţia de Politică Monetară, Direcţia Studii Economice şi Direcţia de Modelare şi Prognoze Macroeconomice, ultima dintre cele enumerate fiind creată în anul 2004 la propunerea subsemnatului, o echipă tânără de oameni excelent pregătiţi condusă timp de mai bine de

10 ani de către Cezar Boţel, alăturându-li-se Dorinei Antohi şi regretatei Surica Rosentuler, iar apoi Elenei Iorga, care conduceau echipe cu experienţă mai îndelungată şi la fel de bine pregătite), în condiţiile stabilirii precise a unor fluxuri de comunicare şi responsabilităţi individuale şi de echipă, de la încărcarea datelor la prognozele pe termen scurt la rularea modelului, elaborarea scenariului de bază şi a scenariilor alternative şi până la complementarea acestora cu analiza indicatorilor economici coincidenţi si anticipativi (PMI, producţie industrială, situaţia sectorului serviciilor, a comerţului cu amănuntul, condiţiile pieţei muncii, evoluţiile pieţelor internaţionale financiare şi ale materiilor prime esenţiale, etc.).

În al doilea rând, introducerea noului regim de politică monetară a dus la mai buna structurare a dezbaterilor legate de deciziile de politică monetară în cadrul CA, odată cu parcurgerea împreună cu colegii din Consiliu a întregului model de prognoză pe termen mediu, ecuaţie cu ecuaţie şi coeficient cu coeficient, în vederea unui consens asupra calibrării şi, în consecinţă, asupra rezultatelor rundelor succesive de prognoză, pe lângă discuţiile de substanţă asupra elementelor necuprinse în procesul de modelare. Este important de evocat şi faptul că îmbunătăţirea parametrizării modelului a continuat ca proces de-a lungul timpului, fiind modificate calibrările iniţiale şi adăugate sau rafinate relaţiile între variabilele modelului în funcţie de rezultatele oferite de modelele satelit, precum şi de manifestările schimbărilor structurale în desfăşurare în economia României. Mai mult, în concordanţă cu metodologia nouă folosită de majoritatea băncilor centrale importante, şi BNR a dezvoltat un model de echilibru general dinamic stohastic (DSGE), aici remarcându-se în mod special eforturile lui Mihai Copaciu şi ale colegilor săi de echipă.

În al treilea rând, comunicarea BNR a cunoscut modificări notabile ca urmare a adoptării regimului de ţintire a inflaţiei. Pe lângă calendarul şedinţelor CA al BNR dedicate politicii monetare, corelate cu disponibilitatea datelor statis­tice relevante, comunicatele de presă privi­toare la deciziile de politică mone­tară ale CA au fost în timp îmbogăţite de prezentarea susţinută de guvernator şi sesiunea restrânsă de întrebări şi răspunsuri, după modelul oferit de practica BCE. Pe de altă parte, elabo­rarea şi prezentarea în conferinţe de presă cu secţiuni extinse de întrebări şi răs­punsuri a rapoartelor trimestriale asupra ţintirii inflaţiei de către guver­na­torul Isărescu împreună cu subsemnatul şi directorii direcţiilor ce fac parte din Gru­pul de lucru a devenit o sursă cons­tantă de informaţie publică din partea BNR.

În al patrulea rând, adoptarea noului regim de politică monetară a permis o înţelegere mai transparentă a raţiona­mentelor, evaluărilor şi fundamentării deciziilor BNR în dialogul său cu alte bănci centrale (inclusiv BCE şi băncile centrale naţionale membre ale Sistemului european al băncilor centrale), instituţiile financiare inter­naţio­­nale, băncile de investiţii şi clienţii instituţionali ai acestora, agenţiile de rating, precum şi cu mediul academic.

În al cincilea rând, disponibilitatea de a utiliza toate instrumentele aflate la dispoziţia băncii centrale (inclusiv cele neortodoxe, astăzi încadrate în majoritatea lor în arsenalul politicilor macroprudenţiale) pentru atingere obiectivelor de inflaţie într-un mediu caracterizat de instabilitate şi marje de manevră limitate au făcut ca noul regim de politică monetară, în ciuda unei atingeri variabile a ţintelor punctuale propuse, să se asocieze unei traiectorii dezinflaţioniste clar conturate pe termen mediu, anticipaţiile inflaţioniste indicând de asemenea o ancorare în creştere de-a lungul timpului faţă de proiecţiile BNR.

 

Folosirea inovatoare a măsurilor neortodoxe în politica monetară

Pentru mai buna înţelegere a modului în care BNR a încercat descurajarea creşterii rapide a creditului, în special a celui în valută, merită rememorat faptul că băncile din România (majoritatea cu capital străin) aveau maximizarea cotelor de piaţă drept strategie concurenţială în perioada premergătoare declanşării crizei financiare globale. Această strategie nu a privit doar România, ea fiind predomi­nantă în context regional. În acelaşi timp, o parte importantă a finanţării expansiunii componentei în valută a creditului neguvernamental o reprezentau liniile de credit acordate de băncile-mamă subsidiarelor lor din ţările gazdă.

Creşterea creditării a fost alimentată şi de dinamica anuală accelerată a salariilor reale, cele ale sectorului public având rol conducător, de dorinţa de amplificare în prezent a consumului privat, pe baza anticipării unor venituri reale viitoare aflate în creştere per­manentă (în parte şi datorită procesului de convergenţă), tendinţa vizibilă de apreciere nominală a monedei naţio­nale stimulând suplimentar evoluţiile creditului neguvernamental în valută.  

În aceste condiţii, coexistenţa unor rate anuale încă înalte ale inflaţiei cu nevoia de a diminua în condiţii de piaţă tendinţa de apreciere a impus constrân­geri severe asupra marjei de manevră în utilizarea instrumentarului dobânzilor de care dispunea BNR. Recurgerea la majorarea continuă a nivelului rezer­velor minime obligatorii (în valută, aces­tea au fost ridicate la 40% începând cu 2004) şi la lărgirea bazei de cuprindere a acestora aveau de asemenea limite ine­rente, ale căror efecte se manifestau în exter­nalizarea creditelor, precum şi în utilizarea IFN pentru activitatea de cre­ditare, în special sub forma leasingului.

Pornind de la experienţa din primii ani de creştere accelerată a creditării cu folosirea măsurilor micro- şi macroprudenţiale (aşa cum aveau să fie denumite în viitor cele din urmă), BNR a argumentat nevoia de utilizare a acestora în complementarea politicii monetare confruntate cu restricţii severe de spaţiu (policy space), ele contribuind la întărirea caracterului restrictiv al ansamblului condiţiilor monetare în sens larg. Dincolo de efectele macroeco­no­mice ale unei cereri agregate în expansiune şi care făcea ca economia să opereze deasupra nivelului potenţial al PIB, existau şi riscuri la adresa stabilităţii financiare, sintetizabile prin lipsa experienţei gospodăriilor populaţiei de a gestiona niveluri semnificative ale datoriei de-a lungul unui ciclu de afaceri incluzând perioade de stagnare sau recesiune, inclusiv cu posibilităţile asociate ale şomajului sau diminuării veniturilor, caracterul sistemic al pericolului expunerii la îndatorare semnificativă în valută pentru debitorii neacoperiţi faţă de riscul valutar (atât la nivel corporativ cât şi al persoanelor fizice) şi nevoia ca băncile să poată utiliza în ultimă instanţă prin vânzare garanţiile la creditele acordate, în cazul neram­bursării acestora, chiar dacă respectivele active (în cea mai mare parte imobiliare) suferiseră corecţii de preţ importante sau se tranzacţionau pe pieţe relativ ilichide.

Mai mult, BNR a condus un efort de comunicare de lungă durată legat de nevoia de conştientizare a acestor riscuri, atât în mass media cât şi prin conferinţe, seminarii şi alte evenimente publice, alături de Rapoartele anuale asupra stabilităţii financiare şi Raportului anual al BNR. Vocea guvernatorului Isărescu, alături de cea a subsemnatului şi a altor colegi din bancă au avertizat sistematic şi insistent asupra riscurilor împrumu­turilor denominate în valută pentru debitorii expuşi riscului valutar, precum şi asupra riscului şi costurilor suplimen­tare ale împrumuturilor în monede exotice (în special ale celor în franci elveţieni), atât datorită probabilităţii ridicate de-a lungul scadenţei de

15-30 ani (asociate îndeobşte creditelor ipote­care) a producerii unei corecţii de curs în raport cu euro care ar fi invalidat avantajele de cost al finanţării reprezentate de nivelul redus al dobânzilor din momentul acordării creditului, cât şi costurilor serviciului datoriei majorate prin crossul valutar.

Măsurile adoptate au acoperit aproape întregul spectru micro- şi macroprudenţial disponibil la acel moment. în 2004 au fost introduse limitele de serviciu al datoriei raportat la venitul disponibil al persoanelor fizice sau gospodăriilor (debt service-to-disposable-income ratio), diferenţiate în funcţie de creditul pentru consum (30%) şi cel ipotecar (35%), cu o înfăşurătoare agregată de 40% introdusă în 2005. Raportul dintre credite şi valoarea garanţiilor (loan to value ratio) a fost de asemenea stabilit la 75% începând cu 2004. IFN au fost introduse în mandatul de reglementare şi supraveghere al BNR începând cu anul 2006, în vederea stopării scurtcircuitării reglementărilor existente aplicabile băncilor comerciale.

Tot în anul 2005 a fost introdusă o limită de expunere agregată a băncilor comerciale faţă de debitorii neacoperiţi la riscul valutar de 300% din fondurile proprii, limită ce a funcţionat până în momentul aderării României la UE. Eliminarea sa a fost făcută pentru a nu crea premise de discriminare între diversele categorii de clienţi ai băncilor (locali şi străini), iar măsura a fost înlocuită în 2008, înaintea declanşării crizei financiare globale, cu coeficienţi de testare la stres a băncilor la nivel individual mai restrictivi în privinţa expunerilor în valută, cu precădere în privinţa creditelor acordate în franci elveţieni şi dolari SUA; tot prin luarea in considerare a vulnerabilităţilor la riscul de dobândă şi cel valutar au fost reconsiderate limitele de DSTI (care fuseseră relaxate în 2007, împreună cu LTV în cazul clienţilor cu avuţie netă ridicată, prin încercarea de a stopa externalizarea portofoliilor de credite ale subsidiarelor către băncile-mamă, acordând băncilor locale o mai mare capacitate de gestionare a riscurilor)".

Citiţi partea a doua opiniei peste o săptămână

 

Referinţe

„Dezvoltări recente în domeniul politicilor monetare ale economiilor de piaţă dezvoltate şi importanţa lor pentru economiile în tranziţie”, în: Economica, no.2, 1996, SOREC, Bucureşti

Dezvoltări conceptuale şi empirice la nivelul politicii monetare contemporane, teză de doctorat, mimeo, ASE, Bucureşti, iulie 1997

„Ţinte alternative în orientarea politicii monetare”, în: Caiete de studii nr. 9, mai 2000, Banca Naţională a României, Bucureşti

„Ţintirea directă a inflaţiei – o nouă strategie de politică monetară: cazul României” (coordonator), în: Caiete de studii nr. 10, aprilie 2002, Banca Naţională a României, Bucureşti

„Next Steps for Romania Towards the Euro:

A (Mainly) Exchange Rate-Based Perspective”, prezentare la conferinţa Transition:

Past, Present, Future, 50th Anniversary of the East Jour Fixe, Oesterreichische Nationalbank, Viena, decembrie 2003

„CEEC Financial Sector Issues and Macroeconomic Policy: a Perspective from Across Countries”, în: Financial Development, Integration and Stability: Evidence from Central, Eastern and South-Eastern Europe (Liebscher, Klaus, Josef Christl, Peter Mooslechner şi Doris Ritzberger-Grünwald, eds.), Edward Elgar, Cheltenham, UK/ Northampton, MA, USA, 2006, pp. 70-80

„Fast Credit Growth and Policy Response: The Case of Romania”, în: Rapid Credit Growth in Central and Eastern Europe. Endless Boom or Early Warning? (Enoch, Charles şi Inci Ötker-Robe, eds.), Palgrave Macmillan/IMF, Basingstoke, Hampshire, UK/New York, NY, USA, 2007, pp. 214-228

„Some Post-Crisis Challenges for the New(ish) EU Member States”, prezentare susţinută la Seminarul pe problemele economiei politice a pieţelor financiare, European Studies Centre, St Antony's College, Oxford University, 18 noiembrie 2013
 

AFACERI DE LA ZERO
Linkuri utile

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.zf.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi in această pagină.