Desi febra interpretarilor referitoare la raportul de tara inca nu s-a stins, disputele cele mai aprige fiind legate de traducerile din engleza in romana, un lucru devine tot mai limpede: ca o definire transanta, de genul "Romania este o economie de piata functionala", putem spera s-o avem abia peste un an. Pana atunci, va fi nevoie ca "progresul substantial inregistrat", cum se exprima raportorii Comisiei Europene, sa continue intr-adevar in mod decisiv.
Timp de un an, pana in octombrie-noiembrie 2004, Romania va avea de facut cativa pasi mari inainte. Dincolo de incheierea negocierilor, importante desigur, dar insumand totusi numai o suita de angajamente, de vorbe in ultima instanta, ne vor fi numarate faptele. Pasul unu, cel mai important si cel mai mult asteptat: trecerea la inflatia anuala cu o singura cifra. E greu de crezut ca, fara a-l face, vom ajunge sa primim statutul de economie de piata functionala.
Dintre cele douasprezece tari cu un traseu bine conturat pe calea integrarii europene, zece urmand sa primeasca anul viitor laurii, in timp ce doua, Romania si Bulgaria, sunt programate pentru 2007, numai noi n-am trecut la infaltia cu o cifra. Celelalte au facut acest pas cu mai multi ani in urma. Acum e randul nostru. +i nu avem nici un drept de a admite eventualitatea vreunui esec.
Are inflatia legatura cu piata? Mai mult, poate fi masurata buna functionare a pietei cu dinamica inflatiei? Raspunsul este categoric afirmativ. E drept ca si multe tari totalitare, care au ingradit libertatea pietelor, au reusit sa stavileasca inflatia. Dar numai pentru scurt timp. Inflatia a fost reprimata o vreme, preturile fiind tinute in frau pe cai administrative, dar in cele din urma au scapat si au luat-o razna. Cazul Romaniei este dintre cele mai semnificative. Piata functionala fara preturi libere nu exista. Dar nici o piata unde preturile, chiar libere fiind, galopeaza ani la rand, nu poate fi socotita functionala.
Pana in '99, inclusiv, Romania nu a putut trece la un proces continuu de dezinflatie. Deseori, inflatia s-a ambalat, in special ca urmare a corectiilor de preturi. Apoi, insasi liberalizarea preturilor s-a facut gradual si s-a lungit pe mai multi ani. Ani la rand nu au putut fi evitate distorsiuni grave. Preturile au fost sufocate artificial. Un exemplu il constituie subventiile incrucisate la energie, care au fost eliminate abia in perioada 1998-1999.
Scaderea ratei inflatiei in 2000, de la 54,8% in 1999 la 40,7%, a fost un semnal. A inceput o etapa noua: inflatia s-a transformat in dezinflatie. O dezinflatie graduala.
Dezinflatia-soc ar fi avut mari dezavantaje: anularea economiilor populatiei, colaps al sistemului bancar, reducere dramatica a capacitatilor de productie. Optiunea pentru o dezinflatie graduala impunea insa o conditie: ca politicile monetara, valutara, fiscala, salariala, de restructurare si de privatizare sa fie intensificate. Dar important era sa fim si realisti, sa calculam cu exactitate cat se poate reduce inflatia in conditiile in care mai erau de facut si corectii.
Sigur, corectii vor fi si in 2004. Dar incepand cu anul 2000, timpul corectiilor majore a trecut. Corectiile de acum nu mai pot sa produca puseuri inflationiste mai mari de trei-patru procente. Sigur, mai sunt probleme nesolutionate. Nu s-a facut inca necesara corectie la energie. Vor fi poate si alte probleme. Dar dezinflatia inteleasa ca un proces gradual de temperare a cresterilor de preturi a devenit constanta.
Intr-un fel, dezinflatia a devenit deja un proces inertial. S-a acumulat un potential de reducere a inflatiei si el poate fi fructificat. Cu o conditie: sa nu fie facute erori mari, sa existe coerenta in politici si sa nu fie destabilizate pietele monetara si valutara. Daca va fi asa, nu avem nici un motiv sa ne temen de anul electoral 2004.
Inflatia nu are numai cauze monetare. Daca ar avea numai cauze monetare, ar putea fi atacata in forta inflatia si am scapa de acest flagel.
Inflatia are insa numeroase cauze structurale, cuibarite in economia reala. Amintesc, in primul rand, arieratele. Platile restante. Ele reprezinta o masa monetara surogat. Se mai inscriu, aici, veniturile rupte de productivitate. Si, desigur, costurile nerecunoscute de piata, pe care intreprinderile incearca sa le acopere cu preturi in crestere.
De fapt, inflatia este un canal prin care se scurg rezidurile din economie: risipa; organizarea neperformanta a muncii, incompetenta, chiar si furturile. Si mai e si o componenta psiho-sociala a inflatiei... Toata lumea vrea crestere economica; vrea relansare. Dar s-a vazut ca ne lovim de un climat inflationist nesatios. Acest climat inflationist, de care nu mai scapam, e mai periculos decat inflatia insasi.
In aceste conditii, daca nu se va intelege ca orice relaxare monetara trebuie sa fie dublata de mai multa munca performanta; mai multa competenta in organizarea muncii; si de o mai stransa legatura intre bani noi si produse noi pe piata, atat bunuri, cat si servicii, banii noi nu vor ajunge nici in afaceri bune, nici in investitii profitabile, ci se vor duce in preturi. Asa cum se intampla, in prezent, cu supralichiditatea din sistemul bancar, pe care economia reala n-o poate absorbi.
De altfel, o buna parte a societatii nici nu mai crede in rolul muncii ca generator de avutie.
A face un pas mare spre infatia cu o cifra inseamna a ne debarasa de toate aceste cauze ce fac preturile sa tot alerge.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
