O intrebare a devenit obsesiva: de ce, dupa trei ani de crestere economica, populatia nu traieste mai bine? Raspunsul cel mai la indemana il cunoastem cu totii: fiindca a tot fost amanata reforma intreprinderilor.
Dar lucrurile sunt oare chiar atat de simple? Chiar atat de lineara e drama economiei romanesti? Oare nu cumva lucrurile sunt mult mai complicate? O carte importanta, publicata in 1935, deschide un camp mult mai vast de analiza. Am in vedere "Drumul echilibrului financiar", de Virgil Madgearu. Marile dureri ale economiei romanesti din anii de dupa primul razboi mondial, cu deosebire inflatia de personal, productivitatea aflata la nivelul cel mai de jos, un randament scazut al masinilor, calitatea slaba a produselor erau actuale si in decembrie 1989, dupa cateva decenii de "prefacerii socialiste". Sunt actuale si acum. Profesorul Madgearu, in 1935, vedea o singura cale buna: cresterea imediata a veniturilor populatiei, indeosebi a celei rurale, care sa determine sporirea rapida a puterii de cumparare. Nici astazi calea nu este alta.
Anii socialismului ne-au impus insa un lung ocolis costisitor. Treptat, ne-am trezit intr-un cerc vicios. Desi "omului nou", prefigurat de ideologia comunista, i se alesese ca model eroismul in munca, reprimarea poftei lui de consum a facut ca "lumea socialista" sa fie plasata cu mult in urma "lumii capitaliste" in ceea ce priveste productivitatea si progresul tehnologic. In consecinta, asa cum observa Raymond Aron, in cartea sa "In apararea Europei decadente", profetiile despre bunastarea socialista nu s-au adeverit. Si pentru ca, singura, ideologia comunista nu reusea sa stavileasca "influenta coroziva a societatii de consum", cum suna critica marxista, a fost nevoie, la granitele cu "occidentul decadent", de caini politisti si tunuri de paza. Si de Zidul Berlinului. Acum, zidurile au fost daramate, dar reflexul mai persista, chiar daca intr-o forma atenuata. Reflexul ce a deformat pana si teoria lui Marx, pentru ca parintelui "socialismului stiintific" ii era limpede ca productia exista pentru ca exista consumul. Planificatorilor socialisti nu le-a fost insa deloc limpede acest adevar.
Decenii la rand, planurile cincinale au prevazut cresteri de productii. In tot acest timp fiind insa ignorat adevarul fundamental ca, intr-o economie sanatoasa, consumul determina productia. Sub toate aspectele: structuri, sortimente, calitate, cantitate. Daca nu tine seama de cerere (nevoia de consum Aaâ¬Å¡ rigorile calitative ale consumului Aaâ¬Å¡ resursele financiare care sa faca solvabile trebuintele stringente, dorintele si placerile, chiar si capriciile), productia va fi sortita sa zaca in stocuri. Asa cum s-a intamplat la noi. Atat inainte de decembrie '89, cat si ani in sir dupa '89.
Dupa '89, intreprinderile de stat au continuat sa fabrice produse nevandabile... fiindca producatorii erau obisnuiti (si mai sunt obisnuiti) sa neglijeze exigentele consumatorilor. Numai ca a disparut planul si consumatorii au inteles ca e dreptul lor sa nu cumpere marfurile ce nu le sunt pe plac. Treptat, din aceasta cauza, piata de consum a inceput sa resimta lipsa banilor si multe marfuri au fost tot mai greu absorbite.
Un slogan a prins cheag dupa '89 si nici astazi n-am scapat inca definitiv de el: "Ca sa avem piata de consum, e nevoie de munca si productie!" Un adevar spus pe jumatate. Pentru ca adeseori avem si munca, avem si productie. Eficienta nu avem. Producatorul, avand puterea pe piata, a facut din preturi oxigenul care-l ajuta sa supravietuiasca. Societatea i-a incurajat indolenta. Si prejudecata nenorocita ca "Merge si asa!" Adica prost. Asa am ajuns ca preturile, in loc sa exprime eforturi pentru cresteri calitative, acopera munca dezorganizata, incompetenta manageriala, risipa si furturile. "Munca si productia", lipsite de absolut necesarul climat concurential, au facut sa se infunde sute de mii de miliarde de lei in blocaj financiar, in stocuri de produse fabricate dar nevandute si in pierderi.
Am ajuns astfel la cheia problemei: costurile exagerat de mari din economia romaneasca. Paradoxal este faptul ca in Romania se produce extrem de scump in conditiile in care piata muncii este extrem de ieftina. Ce ne-am face noi daca intreprinderile romanesti ar trebui sa plateasca salarii lunare nu ca in Europa de Vest, unde media depaseste cu mult 1000 de dolari, ci ca in unele tari vecine aspirante la intrarea in Uniunea Europeana, unde pretul fortei de munca a urcat la peste 300 de dolari pe luna? Si intreb "Ce ne-am face noi?" fiindca industria romaneasca se sufoca sub povara costurilor desi forta de munca este cumparata cu numai 125 de dolari pe luna. Desigur, in medie.
Asadar, nu ne va fi de ajuns o restructurare a economiei. Mai avem nevoie si de o restructurare a mentalitatilor.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
