Dana Ciriperu: Digitalizare pe hârtie în instituţiile statului şi nu mai spun nimic.
Ioana Răduca: Mai ţii minte? A circulat acum vreo doi sau trei ani de zile o fotografie dintr-o instituţie a statului, dar nu am aflat până la urmă în care, probabil că a existat în mai multe situaţia asta, cu un afiş că cererile online se depun la etajul unu. Deci cam asta este digitalizarea instituţiilor noastre în acest moment.
Dana Ciriperu: Asta era acum doi -trei ani, suntem tot acolo şi astăzi cu toate că ne-am lăudat că 2020 ne-a ajutat şi a grăbit procesele astea de digitalizare, sunt nişte etape pe care le putem vedea şi le simţim cu toţii, dar dincolo de asta, în mare parte, în continuare găsim adrese de email la care putem depune documente, dar documentele alea, inclusiv cererile trebuie printate sau scanate.
Ioana Răduca: N-am crezut niciodată că o să ajung în situaţia în care va trebui să iau apărarea statului român, dar cred că vina e cumva împărţită. Da, e evident că cea mai mare parte din vină o are statul, asta am stabilit, e fără discuţie, dar mai e un aspect şi asta ţine de noi. Avem o neîncredere fundamentală şi aici mă dau exemplu pe mine, nu cred că sunt cel mai atehnic om din lume, nu cred că sunt cel care refuză digitalizare şi cu toate astea m-am surprins de nenumărate ori în relaţia cu statul spunând „nu, nu fac asta online, mă duc la ghişeu şi depun cu mâna mea hârtia să iau număr de înregistrare”, o prostie, evident, dar de unde vine atitudinea asta? Din multe experienţe neplăcute, din situaţii în care am făcut lucrurile fie digital, fie fizic şi ulterior m-am trezit că mai cere statul o hârtie, ba a pierdut nu ştiu ce, şi atunci, undeva în subconştientul meu zace povestea asta. Şi sunt ferm convinsă că nu sunt puţini cei care gândesc ca mine. Sunt foarte mulţi, uite, dacă te uiţi pe ghişeul.ro, pe spaţiulvirtual.ro sunt două dintre jucăriile electronice prin care statul reuşeşte să strângă taxe şi impozite fie locale, fie cele pe care le datorăm ANAF-ului, dar nu suntem foarte mulţi acolo, sunt doar câteva milioane de români din cei 15 care ar fi trebuit să fie călare pe ele. Şi nu cred că e doar o problemă de acces ci şi una de încredere. Eu nu îmi aduc aminte să fi văzut în România în utimii ani o campanie de comunicare în care statul român să explice „uite, nu sunt digitlizat complet, dar la acest moment am aceste instituţii”, au fost teva spoturi, au mai folosit câteva primării diverse instrumente digitale. Şi atunci, într-un astfel de climat unde ai şi un stat care la nivel central nu vine şi cu o altfel de viziune ajungem în situaţia în care - PNRR. Ştiu, ne-am săturat toţi să auzim de atsa, dar hai să ne uităm la esenţă. Europa civilizată, statele bogate care au dictat cum arată până la urmă acest plan, au stabilit aşa, mai ales după pandemie, avem nevoie de o economie la nivel european care să fie mai puţin dependentă de importurile din alte zone, a se vedea experienţa cu China în perioada pandemiei, şi avem nevoie să ne digitalizăm mai mult. Ei bine, era, nu ocazia ideală, mega ocazia secolului pentru noi astfel încât să recuperăm ce nu am făcut în ultimii 30 de ani de zile, mai ales că avem două atuuri extraordinare pe care le cunoaşte toată lumea – încă mai sunt în ţară informaticieni foarte buni şi avem o infrastructură la capitolul internet extraordinară. Aici a fost marele nostru avantaj, ne-am trezit târziu şi ne-am trezit direct cu fibra optică în braţe şi avem un internet de mare viteză, suntem pe locul 3- 4 în lume.
