Uneori nu-i chiar asa de bine sa ai un premier bogat

Alegerile generale de luni din Canada au lasat in urma lor un peisaj un pic nelinistitor: pentru prima data din 1979 incoace, Partidul Liberal, condus de premierul Paul Martin, a pierdut majoritatea absoluta in parlamentul federal, desi a obtinut un numar mai mare de locuri decat Noul Partid Democrat, conservatorii si separatistii din Bloc Quebecois.

Multi analisti au inceput sa se teama de o instabilitate a regimului politic, facand socoteala ca ultimul guvern care n-a avut in spate o majoritate legislativa a rezistat in Canada numai sase luni. Pe pietele financiare, obligatiunile guvernamentale canadiene au scazut inca de saptamana trecuta, fiindca investitorii au anticipat ca un guvern minoritar va fi nevoit sa faca mai multe concesii de politica economica, mai exact sa cedeze din rigoare in privinta limitarii cheltuielilor guvernamentale si a reducerii datoriei publice.

Pana acum, comunitatea financiara se invatase cu paradoxul ca liberalii lui Paul Martin, cel care l-a inlocuit in decembrie trecut pe longevivul prim-ministru Jean Chretien, trag tara incet, dar ferm spre dreapta, desi in teorie sunt un partid de centru-stanga, aflat la un pol ideologic opus Partidului Conservator. Ba chiar, in campania electorala din ultima luna, Martin i-a conjurat pe alegatori "sa nu risipeasca voturile acordate stangii", dandu-si votul Noului Partid Democrat (NDP), de stanga. Totusi, in practica, guvernul lui Martin nu s-a dovedit deloc de stanga, principala sa grija fiind sa-i multumeasca pe oamenii de afaceri, ceea ce i-a atras numeroase critici nu numai din partea politicienilor care se revendica a fi de stanga, dar si din partea unei prese dintr-o tara unde e inca destul de bine inradacinata ideea ca statul trebuie sa se ocupe de protectia sociala si sa intervina atunci cand corporatiile exagereaza cu concedierile sau nu se omoara cu activitatile filantropice.

Investitorii, in schimb, il cunosc bine pe Paul Martin ca pe un aparator al intereselor lor. Din 1993 pana in 2002, ca ministru de finante in cabinetul Chretien, Martin s-a remarcat prin staruinta de a limita deficitul bugetar (in 1997 a reusit chiar sa se laude cu primul excedent bugetar al Canadei din anii '70 incoace), cu scopul declarat de a incuraja investitiile in economie, in special investitiile straine. Sub mandatul lui, inflatia a ajuns sub 2%, politicile de protectie sociala s-au rarefiat, iar regimul fiscal pentru companii a devenit mai avantajos decat cel din SUA (impozite pe profit de 23%, fata de 34% la vecinii din nord).

In decembrie 2003, imediat dupa ce a ajuns prim-ministru, Martin a anuntat ca nu va ceda numeroaselor solicitari din partea opozitiei de a renunta la programul de reduceri de taxe pentru sectorul corporatist, in valoare de 4,4 miliarde de dolari canadieni, prevazute sa intre in vigoare din ianuarie 2004. Politicienii din opozitia de stanga si de dreapta deopotriva i-au reprosat ca, daca tot vrea sa aiba mai multi bani la buget, n-are decat s-o faca pe seama programului de relaxare fiscala pentru companii si sa dea cele 4 miliarde pentru imbunatatirea asistentei medicale, poate cea mai spinoasa problema a administratiei federale (nu e de mirare ca ulterior a ajuns si principala tema a campaniei electorale). Martin a raspuns insa ca va cauta alte moduri de a face economii la buget si ca problema asistentei sanitare nu trebuie contrapusa stimulentelor fiscale pentru intreprinderi.

Acum, presa financiara canadiana a inceput deja sa comenteze ca, pentru a linisti temerile investitorilor ingrijorati de schimbarea politicii liberale in noul guvern minoritar, Martin insusi impreuna cu cativa parlamentari liberali apropiati cercurilor de afaceri vor incepe un turneu prin tara, cu discursuri si promisiuni speciale pentru intreprinzatori. Unii comentatori sunt insa destul de sceptici, pentru ca i-au auzit pe liderii NDP si pe cei de la Bloc Quebecois amenintand ca vor face uz de toate parghiile posibile ca sa influenteze politica noului guvern al lui Martin, evident in sensul cresterii cheltuielilor sociale.

Pe de alta parte, Martin a castigat alegerile de luni cu o lista destul de impresionanta de promisiuni sociale, pe care va trebui sa le onoreze. E drept ca, in campania electorala, principalul atu al liberalului in fata contracandidatului sau conservator Stephen Harper a fost ca s-a opus intrarii Canadei in orice fel de razboi alaturi de SUA (majoritatea electoratului canadian a fost de la inceput impotriva razboiului din Irak), insa componenta sociala n-a fost neglijabila nici ea, tinand cont ca o buna parte din electorat l-a tratat pur si simplu ca pe raul cel mai mic, temandu-se ca Harper va fi si mai putin dispus la cheltuieli sociale decat Martin.

Ceea ce a coborat insa cota liberalilor in alegerile de luni au fost numeroasele scandaluri de coruptie din jurul lui Paul Martin, pe care oamenii de rand il percep mai ales ca pe un om de afaceri care a profitat de functiile sale dobandite politic ca sa-si mareasca averea si sa-si rasplateasca prietenii si partenerii de afaceri. Tot in decembrie, cand abia castigase sefia partidului si preluase functia de prim-ministru, opozitia i-a reprosat ca incapatanarea lui asupra programului de reduceri fiscale pentru companii e lesne de explicat, atata vreme cat el se grabeste sa ofere o cina de strangere de fonduri pentru partid, la preturi de 700 de dolari tacamul, unde toti participantii sunt milionari. Martin a replicat ca s-a grabit pentru ca trebuia sa mai reduca din datoria partidului, avand in vedere ca dupa doar cateva saptamani urma sa intre in vigoare o lege (liberala) de limitare a donatiilor politice.

Ce mai conta insa agapa cu pricina dupa o campanie in care Martin reusise sa stranga fonduri de 12 milioane de dolari, de 10 ori mai mult decat contracandidata sa de atunci la succesiunea lui Chretien si net peste oricare alt candidat din Canada la o functie politica inalta? In persoana lui Martin, Canada a castigat in decembrie primul premier businessman si in acelasi timp multimilionar: revista Forbes ii evalueaza averea la 225 de milioane de dolari americani (302 milioane de dolari canadieni) si il plaseaza pe al doilea loc dupa Silvio Berlusconi in randul celor mai bogati lideri din G7. Conform biografilor sai oficiali, Martin este un om al marii, "un fost ajutor de marinar care a preluat o companie prafuita de shipping - Canada Steamship Lines - si a transformat-o intr-un gigant multinational al transportului naval de marfa, cu active de aproape 700 de milioane de dolari".

Cu alte cuvinte, un self-made man, care stie sa conduce o tara fiindca a stiut sa conduca o companie"; in plus, un politician care intra in politica gata imbogatit e mai putin expus la tentatia de a-si insusi din banii publici. In realitate insa lucrurile sunt mai complicate; insusi faptul ca dintotdeauna i-au placut porturile si oceanul nu-l face marinar. Nascut in 1938 la Windsor, Ontario, Paul Martin este fiul unui politician liberal, de mai multe ori parlamentar si candidat la sefia partidului, iar tineretea si-a petrecut-o studiind: mai intai Dreptul la Toronto, apoi Filozofia la Ottawa. Prin anii '50, l-a cunoscut intamplator pe Maurice Strong, presedintele Power Corporation, conglomeratul industrial condus de cel ce la ora actuala este cel mai bogat si mai influent om din Canada, magnatul Paul Desmarais. Acesta l-a angajat ca asistent al sau, apoi l-a recomandat lui Desmarais, care l-a numit in 1973 presedinte al uneia din companiile imperiului sau - compania de shipping Canada Steamship Lines (CSL), iar doi ani mai tarziu l-a numit director executiv. In 1981, avand nevoie sa mai vanda din active, Desmarais i-a vandut CSL lui Martin, care a cumparat-o cu 180 de milioane de dolari, bani imprumutati de la o banca (ulterior, criticii lui Martin au sustinut ca de fapt creditul i-a fost acordat chiar de catre Desmarais).

Daca pe planul de business, amicitia cu Paul Desmarais l-a ajutat sa-si faca o multime de relatii in mediul de afaceri din Canada si din strainatate (asa se face, de pilda, ca acum printre sponsorii campaniei electorale a lui Martin s-a numarat magnatul britanic al media Conrad Black sau miliardarul chinez Li Ka-Shing, patronul gigantului telecom Hutchison), aceeasi amicitie l-a ajutat si in plan politic: Desmarais si-a casatorit fiul cu fiica premierului Jean Chretien, iar un director din Power Corporation a ajuns seful de campanie electorala al aceluiasi Chretien. Este acesta unul din motivele pentru care Martin a putut accede in functia de ministru de finante in cabinetul Chretien si a pastrat-o atat de mult.

De aici incolo insa incep necunoscutele. In calitate de om de afaceri, Martin a vrut sa-si conduca firma cum a stiut mai bine, adica asa cum se procedeaza in general in industria de shipping. A inregistrat mai multe divizii in Barbados sau Bermuda, ca sa nu mai plateasca impozite in Canada si a arborat pe anumite nave pavilioane exotice, de Vanuatu sau Liberia, ca sa poata reduce standardele in materie de forta de munca: in locul marinarilor canadieni a angajat coreeni, ucraineni sau filipinezi prost platiti. Daca din punct de vedere legal a procedat corect, din punct de vedere moral a fost insa o greseala, pentru ca unui ministru de finante nu i se iarta un offshore. Mai mult, a finantat expansiunea si modernizarea flotei CSL de pe urma unor contracte foarte lucrative cu statul, obtinute dupa 1993, in perioada cand deja era ministru de finante. In plus, in guvern a fost partas la luarea unor decizii care au influentat favorabil activitatea de shipping si relatiile comerciale cu tarile unde CSL a facut afaceri.

Opozitia nu l-a iertat niciodata pentru toate acestea, desi Martin s-a aparat cu legea in mana, argumentand ca din 1993 incoace n-a mai decis el ce se intampla la CSL: conform legii conflictului de interese, a incredintat conducerea executiva a acesteia unui grup de manageri independenti, intr-un asa-numit contract de "blind management", unde managerii nu-l consulta pe proprietar atunci cand iau decizii. N-a fost insa de ajuns. Anul trecut, ca sa poata candida pentru succesiunea lui Chretien, Martin a fost silit sa faca pe plac opozitiei si a sacrificat compania pe altarul politicii, acceptand sa transfere total celor trei fii ai sai controlul CSL.

Evident, nici aceasta concesie n-a convins opozitia, care in februarie a dezgropat un alt scandal, cel al faimosului program national de sponsorizari, initiat in 1995 de guvernul federal ca reactie la ascensiunea politica a separatistilor din Quebec. Programul, cuprinzand campanii publicitare, concerte, festivaluri, filme si diverse alte actiuni culturale menite sa intretina constiinta nationala comuna a canadienilor, a fost insa un esec, in parte si pentru ca o mare parte din sumele alocate in anii ulteriori de la stat au fost canalizati spre tot felul de firme de publicitate si PR ale clientilor liberali ai guvernului, care au incasat banii fara sa faca mai nimic. Cum scandalul sponsorizarilor a izbucnit in plina campanie pentru alegerile generale, Martin a devenit tinta principala a acuzatiilor, pe motiv ca la acea vreme a fost ministru de finante si deci a stiut cum au fost alocati banii.

Daca pana acum Paul Martin a izbutit sa scape cu fata curata de acuzatii si sa castige alegerile, aceasta se datoreaza maiestriei lui de a arunca vina pe fostul premier Chretien, fara ca totusi sa lase impresia ca l-ar acuza cu ceva. Modul elegant in care a reusit sa se dezvinovateasca si sa se delimiteze de politica lui Chretien fara a o dezavua explicit dovedeste un politician de mare clasa. Acum insa ramane de vazut cum isi va folosi abilitatea in viitorul guvern liberal minoritar pe care il va conduce.
crenguta.nicolae@zf.ro