Pungile astea pe care scrie Marks&Spencer sunt cam scumpe

Ca de obicei cand e vorba de o lupta pentru controlul unei mari companii, intra in joc avocatii. Inainte ca magnatul Philip Green sa fi apucat sa-si prezinte oferta de preluare a companiei Marks&Spencer (eveniment asteptat azi, cel tarziu maine), avocatii acesteia au inaintat o motiune prin care cer ca firmei de avocatura cu care lucreaza Green, Freshfields, sa i se interzica sa se ocupe de caz, pentru ca Marks&Spencer a fost la un moment dat clientul Freshfields, ceea ce indica existenta unui conflict de interese. Daca motiunea va fi aprobata, eforturile lui Green de a prelua lantul de magazine vor fi considerabil ingreunate.

Comentatorii recunosc in aceasta miscare mana lui Stuart Rose, noul director executiv angajat luni de Marks&Spencer pentru a apara compania de asaltul lui Philip Green. Actiunea avocatilor nu e insa decat o prima si mica sacaiala la adresa ilustrului pretendent; desi aducerea lui Rose a fost taxata ironic de catre Green cu un "Noi ii uram noroc", acum toti observatorii se asteapta ca gluma sa se ingroase intr-adevar in zilele urmatoare. In primul rand e vorba de ridicarea stachetei de pret ridicate in calea magnatului , avand in vedere ca Rose este chiar omul care acum doi ani a reusit sa-i vanda destul de scump lui Green lantul de magazine Arcadia.

Sa ne intoarcem un pic in timp ca sa intelegem: in 2000, Philip Green facuse prima lui achizitie cu adevarat importanta pe piata britanica de retail, cumparand lantul de magazine BHS (British Home Stores), pentru suma de 200 de milioane de lire sterline (380 milioane de dolari); asa de bine s-a priceput sa administreze afacerea, incat trei ani mai tarziu profitul brut al BHS depasise deja suma respectiva. Ca urmare, investitorii au inceput sa carteasca, acuzandu-l aproape deschis ca a comis "furtul secolului", adica a cumparat o companie subevaluata (de fapt, el nu facuse decat sa profite, ca orice investitor istet, de un moment cand rentabilitatea si deci valoarea de piata a BHS erau in declin, ca sa poata cumpara ieftin).

Astfel incat, atunci cand in 2002 si-a prezentat oferta de cumparare pentru Arcadia, ca sa-si extinda astfel afacerile in retailul vestimentar, seful de atunci al companiei, Stuart Rose, a facut tot posibilul sa-si vanda cat mai scump pielea, izbutind sa obtina in cele din urma un pret de 850 milioane de lire (1,6 miliarde de dolari). E adevarat ca Rose s-a ales de pe urma acelei tranzactii cu 25 de milioane de lire si cu o relatie destul de trainica de amicitie cu Green, bazata insa pe pofta de a avea un adversar pe masura: parerea aproape unanima a analistilor e ca din toata piata de retail vestimentar a Angliei, singurul care se poate ridica la nivelul lui Green, in materie de competenta si fler in afaceri, este acest Stuart Rose. Nu e de mirare ca M&S si-a permis acum sa-l angajeze ca director executiv cu un pachet salarial de 3 milioane de lire, de cinci ori cat primea fostul director Roger Holmes.

Astfel incat, daca la inceput oferta lui Green pentru M&S nu parea sa depaseasca 9 miliarde de lire, acum piata vorbeste de minim 10 miliarde (18,4 miliarde de dolari), o suma imensa chiar si pentru un om care, in afara de faptul ca e miliardar el insusi (dupa Forbes, ar avea o avere cam de 5 miliarde de dolari), dispune de relatii suficient de solide in comunitatea financiara londoneza, are consilieri de la bancile de investitii Merrill Lynch si Goldman Sachs si sustine ca are deja asigurata si finantarea necesara de la bancile HBOS, Royal Bank of Scotland si Barclays Capital. Tocmai ca sa obtina creditele de care are nevoie, Philip Green s-ar fi declarat dispus sa puna la bataie un miliard de lire sterline din banii lui personali, lucru nemaiancercat pana acum de nici un investitor in toata istoria corporatista a Regatului Unit.

Ce cauta aici plebeul Nero?

Interesant e insa ca, spre deosebire de alte ocazii cand a mai vrut sa preia o companie, Philip Green n-a pierdut nici o ocazie de data aceasta sa afirme sus si tare ca nu vrea sa cumpere M&S doar ca pe urma sa vanda magazinele imediat ce le va fi rentabilizat. "Dorinta mea e sa readuc Marks&Spencer la fosta lui glorie", a clamat magnatul. Ceea ce inseamna, printre altele, si o reactie la comentariile cum ca un simbol national, o bijuterie a coroanei (britanice) ca M&S nu se cuvine sa intre pe mana unui investitor aventurier, cu o conceptie cam rudimentara despre afaceri si lipsit de respect fata de ideea de cultura corporatista. Pare destul de ciudat, dar tocmai in acest soi de conflict cultural consta de fapt esenta luptei pe care o duce acum M&S pentru a scapa de pretendentul nepoftit. Cei ce se opun ca Green sa preia lantul de magazine intemeiat acum mai bine de un secol chiar recunosc deschis ca ar fi de preferat un Marks&Spencer traditional, nerentabil, cu haine usor demodate, cu alimente scumpe, cu aprovizionare lenta, dar independent, unuia modernizat dupa principiile lui Green.

Circula, intr-adevar, o imagine usor caricaturala a miliardarului, conform careia, atunci cand intra in stapanirea unui lant de magazine, e badaran cu fostii directori si ia decizii peste noapte, fara sa se consulte cu nimeni, intelege sa taie din costuri pe cai demne de un negustor oarecare - tocmindu-se fara jena pentru fiecare lira si jucand teatru in fata furnizorilor, schimband umerasele si pungile de marfa fabricate in Europa cu unele mai ieftine fabricate in Asia - si e spaima angajatilor, fiindca restructurare inseamna la el concedieri masive si vanzarea unei mari parti din magazine. Nu ca M&S n-ar fi inteles prin restructurare exact acelasi lucru in ultimii ani, cand din cauza scaderii vanzarilor si-a restrans drastic activitatea din strainatate, numai ca lui Green nu i se permite, fiindca n-are nici un pic de noblete, sau de discretie, preferand sa faca totul in chip ostentativ, parca pentru a sanctiona in vazul lumii ineficienta modului de conducere a unei companii prin sedinte nesfarsite si politeturi excesive intre directori.

Green n-a fost insa nepoliticos doar cu ziaristii: a injurat birjareste de nenumarate ori in fata ziaristilor, i-a acuzat ca scriu tampenii, iar despre un redactor de la The Guardian a spus ca nu pricepe nimic pentru ca e un afurisit de irlandez. Lipsa lui de corectitudine politica a starnit numeroase reactii din partea marilor firme britanice de relatii publice, unii din reprezentantii acestora conchizand ca, la cati bani are, magnatul putea sa-si angajeze un om de PR daca stia ca nu-si poate stapani umorile in public. Simpatizat de unii ziaristi macar pentru faptul ca le-a furnizat intotdeauna declaratii colorate si sincere, miliardarul a intrat insa in vizorul presei de scandal intr-un mod destul de neplacut, prin faimoasa petrecere data acum doi ani, cand a implinit 50 de ani: cei 250 de oaspeti (printre care si Stuart Rose) au primit portofele din piele de crocodil continand invitatii la o calatorie cu avionul spre o destinatie necunoscuta, dovedita ulterior a fi o vila luxoasa din Cipru. Petrecerea, unde oaspetii au fost imbracati in togi romane, Green costumat in imparatul Nero, iar fondul muzical a fost asigurat de Tom Jones si Rod Stewart, a costat 5 milioane de lire.

Astfel de dovezi de prost-gust (pe lista carora ziaristii mai trec si iahtul de 20 de milioane de dolari, avionul Gulfstream de 45 de milioane si apartamentul de 12 milioane din Monte Carlo) tind sa confirme o imagine de plebeu si de smecher care nu pare a-l deranja pe Green decat atunci cand e pe punctul de a initia o tranzactie importanta (ne amintim ca in 2000, cand a vrut prima data sa cumpere Marks&Spencer, a renuntat pentru ca presa se umpluse de acuzatii de "insider trading", dupa ce se aflase ca sotia lui cumparase de pe piata un pachet important de actiuni M&S exact cand pretul lor incepuse sa urce ca efect al stirii ca sotul vrea sa preia compania). Ba chiar se mandreste cu stilul sau frust de a negocia, de pe urma caruia s-a ales cu porecla "Conan barbarul", dupa filmul cu acelasi nume unde Schwarzenegger interpretase un erou preistoric.

Sa scapam de porcariile corporatiste

Pana la un punct, e adevarat ca orice miliardar "self-made" e un plebeu, atata vreme cat averea lui nu e mostenita. Nascut intr-o familie din clasa mijlocie din Essex, a urmat o scoala religioasa mozaica, si-a pierdut tatal la 12 ani, mama lui a preluat mica afacere cu produse electrice a familiei, iar Philip a refuzat si s-o ajute pe mama sa, si sa-si urmeze studiile, fiindca avea oricum numai note proaste. cam atat se stie despre copilaria si adolescenta lui. Pe urma, la 21 de ani a inceput sa castige bani din comert cu incaltaminte, iar zece ani mai tarziu a facut primul milion, dupa ce a cumparat lantul de magazine de confectii Jean Jeanie cu 65.000 de lire si l-a vandut dupa un an companiei Lee Cooper pentru 3 milioane de lire. Asa a inceput o cariera cu multe suisuri si coborasuri, cu multe cumparari si revanzari de firme, pe parcursul careia englezul a reusit sa ajunga miliardar, fara a da vreodata semne ca ar vrea sa se opreasca din avantul de a acumula bogatie.

Philip Green a reusit nu numai sa-si amortizeze investitiile in firmele pe care le-a preluat si sa-si plateasca rapid datoriile angajate pentru cumpararea lor, dar a demonstrat un talent adevarat pentru afacerile din comertul cu imbracaminte. Simtind intotdeauna mersul pietei, cu o memorie teribila, s-a priceput aproape fara gres sa prevada ce haine se vor vinde si ce va ramane pe stoc; incapatanarea de a lua decizii iute i-a permis sa scape de circuitul greoi, obisnuit pentru retailerii britanici de imbracaminte, unde discusiile despre lansarea unei noi linii vestimentare dureaza asa de mult, incat cand marfa ajunge in magazin e deja demodata si compania ramane cu stocurile in depozit.

Numai ca ideea lui Green despre ceea ce inseamna eficienta si rentabilitate a exclus intotdeauna servitutile fata de actionari pe care le impune listarea la bursa a unei companii: obligatiile de transparenta a raportarilor financiare, obligatia de a cere acordul actionarilor pentru cele mai importante decizii si de a le menaja sensibilitatile. Si cu BHS, si cu Arcadia a urmarit acelasi lucru - delistarea companiilor, ca unica premisa pentru a capata mana libera sa actioneze cum vrea. "O companie care se delisteaza are alte prioritati. E vorba de faptul ca oamenii de acolo se pot concentra pe comert, pe tranzactiile de zi cu zi. E vorba de a gasi furnizori mai buni, de a cumpara produse mai ieftin si de a permite oamenilor sa fie comercianti, nu animale corporatiste. E vorba de a scapa de porcariile corporatiste", suna o declaratie pe care toata activitatea lui a confirmat-o de fiecare data.

Dupa parerea lui, modelul pe care l-a aplicat la BHS e cel mai bun: sa imparta treaba in doua parti - produsele si ce e in afara lor (utilitati, flota de masini, proprietati imobiliare), astfel incat eficienta sa nu insemne atat reducerea costurilor, cat crearea de valoare. "Cei mai multi comercianti de imbracaminte zic: Care sunt costurile? Asta e punctul lor de plecare. Eu nu permit asta. Eu ma intreb: Cat putem sa luam pentru produsul pe care-l vindem? Si de aici trebuie sa pornim". Aceeasi filozofie a aplicat-o si la Arcadia si vrea s-o aplice si acum la Marks&Spencer. Mai intai insa trebuie sa cumpere compania. crenguta.nicolae@zf.ro