Povestea salamului cu soia se poarta si in desert

"Este o persoana exceptionala, stralucitoare, cu mintea disciplinata a unui matematician si cu o mare cunoastere a Orientului Mijlociu, a istoriei si a culturii acestei zone.
Nu stiu pe nimeni care sa-l cunoasca si sa nu aiba o parere buna despre el, dupa cum nu stiu pe nimeni care sa nu-l defaimeze numai pentru ca nu-l cunoaste deloc". Frumoasa fraza ii apartine lui Richard Perle, fostul sef al Consiliului pentru Politica de Aparare, organism consultativ al Pentagonului, iar personajul la care se refera este Ahmad Chalabi, seful Congresului National Irakian, una din principalele organizatii ale exilului irakian.
Cunoscut de mai bine de un deceniu ca potential candidat la o functie publica de varf in Irak dupa inlaturarea lui Saddam Hussein, Chalabi s-a grabit sa revina la Bagdad inca dinainte de terminarea razboiului, in aprilie; problema lui e insa tocmai ca prea putina lume il cunoaste la el in tara suficient de bine pentru a ajunge sa aiba o parere buna despre el.
Inainte de inceperea razboiului din Irak, acum un an, doi sau chiar mai multi, in presa americana apareau din cand in cand articole despre Congresul National Irakian (CNI), fondat in 1992 la Viena de Ahmad Chalabi, ca fiind cea mai importanta forta de opozitie fata de regimul lui Saddam Hussein. Timp de trei ani, incepand din 1993, Chalabi s-a aflat in nordul Irakului, unde a pregatit o revolta militara impotriva lui Saddam, cu sprijinul unor forte kurde. Actiunea a fost sprijinita moral si financiar de Agentia Centrala de Informatii a SUA (CIA), al carei sef de atunci, James Woolsey, era adept al inlaturarii prin forta de la putere a liderului irakian.
Convingerea lui Chalabi ca trupele lui Saddam vor fraterniza cu luptatorii sai si vor deschide astfel cale libera intrarii trupelor americane in tara s-a dovedit insa nefondata, ba mai mult, disputele din teren cu diverse factiuni kurde s-au sfarsit cu moartea, in 1996, a sute de oameni ai CNI, in urma interventiei armatei irakiene.
In ciuda acestei nereusite, Chalabi a reusit sa organizeze un lobby suficient de puternic pe langa autoritatile americane incat sa determine Congresul SUA, in 1998, sa aprobe Carta de Eliberare a Irakului, prin care Departamentul de Stat era insarcinat sa aloce CNI fonduri de 97 milioane de dolari pentru actiuni impotriva regimului lui Saddam. In scurt timp insa, Departamentul de Stat a dispus efectuarea unui audit, a constatat ca fondurile au fost folosite pentru uzul personal al unor membri ai CNI si a suspendat alocarea banilor. Ulterior, Congresul a aprobat alte fonduri, pentru ca in ianuarie 2002 Departamentul de Stat sa taie din nou finantarea "pana la instituirea unor controale financiare adecvate".
Chestiunea administrarii banilor, ca si faptul ca Ahmad Chalabi n-a incetat sa sustina nici dupa esecul din 1996 ideea rasturnarii regimului lui Saddam prin interventie militara externa, au facut ca liderul CNI sa devina cat se poate de antipatic printre oamenii de la Departamentul de Stat, de la CIA si inclusiv din cadrul armatei americane. Fostul comandant al fortelor americane din Golf, generalul Anthony Zinni, l-a descris pe irakian drept "unul din tipii cu costum de matase si Rolex care misuna prin Londra", referindu-se atat la nepriceperea lui in materie militara, cat si la faptul ca, pentru un exilat, s-a obisnuit cu o viata mult prea dulce in Occident pentru ca solidaritatea cu suferintele poporului irakian, pe care si-o proclama, sa fie plauzibila.
Singurii sustinatori ai lui Chalabi (dar a caror influenta in politica externa actuala a SUA e decisiva) au ramas civilii de la Pentagon, faimosii neoconservatori ai administratieie Bush - Rumsfeld, Wolfowitz, Perle. Chalabi s-a laudat la un moment dat ca el i-a convins pe americani sa inceapa razboiul din Irak; cert e ca munca de convingere pe care a dus-o ani in sir, spre a convinge pe oricine statea sa-l asculte ca Saddam are arme nucleare si legaturi cu terorismul international, a dat roade. Acum, presa spune ca majoritatea informatiilor eronate despre situatia din Irak le-au fost furnizate americanilor de CNI, insa Chalabi sustine ca sursele lui au fost mereu sigure si ca are inca multe de dezvaluit despre armele lui Saddam si chiar despre locul unde se afla acum fostul dictator.
De altfel, cam in fiecare zi Chalabi are grija acum sa ajunga pe primele pagini ale ziarelor, cu declaratii fie pe una din aceste teme, fie ca sa avertizeze SUA ca violentele si instabilitatea de acum din Irak s-ar sfarsi imediat daca puterea ar fi transferata unor reprezentanti alesi ai poporului irakian. Pentru multi observatori insa, poporul irakian inseamna CNI, iar declaratiile lui Chalabi nu sunt altceva decat semnale ca el e omul cel mai potrivit sa ia puterea. Chiar cand critica masurile luate de administratia condusa acum de Paul Bremer, aceasta ar insemna doar ca vrea sa se puna la adapost de acuzatia ca a fost adus din exil "pe tancurile americane" (ceea ce, de altfel, in sens literal este exact) ca sa joace aici un rol de simpla marioneta a fortelor de ocupatie.

O banca pentru casa regala
Adevarul e ca, exceptand episodul cu kurzii din 1996, Ahmad Chalabi n-a mai vazut Irakul de cand avea 13 ani, din 1958, cand familia lui a fugit din tara dupa sangeroasa lovitura de stat militara incheiata cu abolirea monarhiei. Cel mai mic dintre cei noua copii ai unei familii siite foarte instarite, ai carei reprezentanti au ocupat de generatii intregi functii in administratia publica, Ahmad a crescut intr-un mediu elevat, obisnuit cu dineuri de gala si cu invitati ilustri in casa (una din amintirile lui din copilarie se leaga de vizita premierului britanic Harold McMillan).
Dupa plecarea din tara, Chalabi si-a petrecut tineretea in Iordania, Liban, Marea Britanie si SUA, unde si-a facut studiile superioare la Massachussets Institute of Technology (MIT) si si-a dat doctoratul in matematici la Universitatea din Chicago (aici a avut prilejul sa-l cunoasca si sa devina amic cu Richard Perle). Ulterior a functionat ca profesor de matematica la Universitatea din Beirut, apoi s-a implicat in afacerile familiei sale, care in exil a prosperat destul de bine si si-a facut relatii importante in mediile de afaceri din Orientul Mijlociu.
In 1977, cu sprijinul principalului sau prieten iordanian, printul de coroana Hassan ibn Talal, Ahmad Chalabi a infiintat banca Petra, care in doar doi ani avea sa devina a doua (dupa unele surse, a treia) ca importanta din cele 17 banci comerciale iordaniene de atunci. Despre ceea ce s-a intamplat mai apoi, exista doua versiuni total diferite. Dupa spusele lui Chalabi, Petra a devenit vaca de muls a casei regale hasemite: irakianul le-a dat nenumarate credite diversilor membri ai familiei regale (el sustine ca veniturile asigurate acestora de regele Hussein erau mai mici decat ale unui iordanian din clasa de mijloc; printului Hassan insusi, fratele regelui Hussein, Chalabi i-ar fi dat in total 20 de milioane de dolari intr-un singur deceniu).
In conditiile in care regele Hussein s-a dovedit un sustinator al lui Saddam Hussein in timpul razboiului cu Iranul si a intretinut relatii comerciale atat de bune cu acesta incat l-a ajutat chiar sa incalce embargoul impus de ONU Irakului, Chalabi afirma ca Petra a fost singura banca iordaniana care a refuzat sa faca afaceri cu Saddam, ba mai mult, a finantat in secret grupari de opozitie irakiene. Astfel incat irakianul a devenit indezirabil pentru rege, mai ales ca intre timp adunase o multime de informatii despre tranzactiile ilegale ale lui Hussein al Iordaniei cu Hussein al Irakului.
In 1989, Chalabi a fost acuzat ca a "sifonat" 70 de milioane de dolari din banca Petra catre conturi ale familiei sale din banci elvetiene. Ar fi fost arestat daca n-ar fi fugit din tara, cu destinatia Londra (unele surse spun ca printul Hassan, care i-a ramas prieten, l-ar fi ajutat sa fuga) si cu 20 de milioane de dolari asupra lui.
Fapt e ca in 1992, Chalabi a fost condamnat in contumacie la 22 de ani de munca silnica, sub acuzatia de frauda si deturnare de fonduri. Acum, ca sa obtina revocarea sentintei (ce fel de lider irakian ar mai fi daca n-ar putea calca pe teritoriul Iordaniei fara a fi arestat?), Chalabi se lauda ca va face publice dovezile legaturilor dintre Saddam si regele Hussein, respectiv fiul acestuia, Abdallah, care i-a urmat la tron in 1999 tatalui sau.
Dat fiind ca Iordania depinde, totusi, de Irak din punct de vedere al aprovizionarii cu petrol, e posibil ca sentinta sa fie anulata in cele din urma. Unii au mers pana acolo incat sa afirme ca printul Hassan, participant la cel putin una din sedintele recente ale CNI, ar dori, cu ajutorul vechiului sau amic Chalabi, sa ajunga fie sa reprezinte la ONU interesele poporului irakian, fie sa fie inscaunat ca rege daca ar fi restaurata monarhia hasemita in Irak (desi aici lucrurile sunt mai complicate, existand mai multi pretendenti la tron). Atunci n-ar fi exclus ca Iordania sa formeze din nou o federatie cu Irakul, asa cum a fost pentru o scurta perioada inainte de 1958.

Bine ca se pricepe la aritmetica
Cealalta versiune despre dezastrul de la Petra ii apartine fostului guvernator al bancii centrale iordaniene, Mohamed Said Nabulsi. In 1989, pentru a face fata crizei financiare prin care trecea atunci tara, Nabulsi sa solicite bancilor sa depoziteze la banca centrala 30% din valuta detinuta, spre a sustine cursul dinarului; banca lui Chalabi a fost singura care n-a putut onora solicitarea. Au inceput investigatiile, iar raportul firmei Arthur Andersen consemneaza, printre altele, ca activele bancii au fost supraevaluate cu 200 de milioane de dolari si ca Petra avea credite neperformante de 80 de milioane, majoritatea acordate unor companii detinute de Chalabi sau de fratii sai in Liban, Elvetia, Iordania si Marea Britanie.
Cazul s-a extins peste hotare si o parte din aceste companii au dat faliment pentru ca le-a fost oprita finantarea de la Chalabi. Petra a intrat in faliment, banca centrala irakiana a trebuit sa scoata 300 de milioane de dolari ca sa acopere depozitele lipsa, in timp ce din vanzarea activelor s-au obtinut 200 de milioane.
 Si acum, pe Nabulsi il pufneste rasul la ideea ca toata povestea cu Petra ar fi fost, cum spune Chalabi, doar o razbunare politica ("e ca si cum cei de la Enron ar spune acum ca au dat faliment fiindca ii erau antipatici presedintelui Bush") si isi pastreaza convingerea ca Ahmad Chalabi e unul din cei mai notorii escroci ai Orientului Mijlociu. In fond, pierderile de jumatate de miliard de dolari provocate de falimentul Petra au reprezentat la vremea respectiva 10% din PIB-ul Iordaniei.
Irakianul a ramas un om bogat; surse din CNI ii estimeaza averea acum la 100-150 de milioane de dolari. Talentul lui de a face bani e indiscutabil, discutabile sunt insa mijloacele de a-i face. Unii observatori neutri, cum e fostul vicepremier iordanian Jawad Al-Anani, tind sa creada ca de fapt, in cazul Petra, Chalabi n-a fost vinovat de furt, ci doar de o ambitie prea mare, care l-a facut sa-si intinda afacerile in prea multe locuri si sa creada ca le poate tine in mana pe toate de unul singur. Al-Anani crede ca daca n-ar fi fost episodul cu rezervele valutare din 1989, situatia bancii s-ar fi redresat pana la urma, numai ca atunci Chalabi n-a mai avut timpul necesar. Fostul demnitar crede ca irakianul e un matematician si un finantist bun si ca, in noul guvern post-Saddam, ar face figura buna de ministru de finante. "Daca o sa aiba o echipa buna, care sa stie sa se ocupe de treburile marunte, o sa fie in regula. El e un strateg si gandeste bine, dar nu-i facut pentru treburile marunte". crenguta.nicolae@zf.ro