O fi vara pentru toti, dar numai pentru cativa e soare

In culmea gloriei, acum ca a fost reales presedinte al clubului Real Madrid cu 90% din voturile membrilor, don Florentino Perez s-a lansat in declaratii superoptimiste. Dupa el, Realul o sa castige anul acesta 138 de milioane de euro (171,7 milioane de dolari) numai din marketing si va detrona Manchester United din pozitia de cel mai valoros brand din sport. "Cu cativa ani in urma, Manchester era numele cel mai bine vandut in fotbal, fiindca la capitolul politica de marketing era cu zece ani inaintea tuturor. Acum insa nu mai e asa, pentru ca nimeni nu are impactul global al brandului Real Madrid. Suntem numarul unu in toata lumea sportului, nu numai in fotbal", a proclamat presedintele.
Perez a adaugat apasat ca suma de 138 de milioane de euro anticipata de el echivaleaza cu totalul veniturilor obtinute in urma cu patru ani de clubul madrilen, ceea ce dovedeste cat de corecta a fost politica lui de a aduce in fiecare an cate un jucator de top, ca sa creasca valoarea clubului. Contracandidatul lui la sefia clubului, fostul presedinte Lorenzo Sanz, il criticase in timpul campaniei electorale ca a cheltuit aproape 200 de milioane de euro in ultimii patru ani ca sa-i aduca la Real pe Figo, Zidane, Ronaldo si Beckham, fara ca aglomerarea de galactici sa izbuteascavreun rezultat notabil in sezonul abia incheiat.
Acum, Perez are ocazia sa-i dea replica, folosindu-se de un studiu publicat luna trecuta de compania de cercetare a pietei FutureBrand, conform caruia Manchester United s-a dovedit a fi in ultimul sezon cel mai valoros brand din fotbalul european, urmat de Real Madrid si AC Milan. Analistii FutureBrand au conchis ca valoarea brandului in fotbal este data de capacitatea unui club de a transforma in bani popularitatea de care se bucura, respectiv de a determina cat mai multi suporteri, sponsori si institutii de media sa cheltuiasca pentru clubul respectiv. Or, stim ce debuseu minunat a fost pentru Manchester si pentru Real piata asiatica unde, gratie turneelor promotionale din extrasezon, au reusit sa-si creasca spectaculos baza de suporteri.

Pe gazon, mana de lucru e scumpa
Judecand dupa rezultatele financiare pe sezonul 2002-2003, e evident ca englezii s-au descurcat mai bine decat spaniolii, avand in vedere ca Manchester a avut venituri de 251,4 milioane de euro, pe cand gruparea din Santiago Bernabeu a castigat doar 192,6 milioane de euro. Ambitia lui Florentino Perez nu e insa fara temei, cel putin atata vreme cat pune problema in termeni stricti de business. "Noi am aratat ca poate fi profitabil sa investesti in cei mai buni jucatori. La fel ca in orice alt domeniu de business, am incercat sa dezvoltam un produs bun, care sa se vanda", zice fondatorul Actividades de Construccion y Servicios (ACS), una din cele mai mari companii de constructii din Europa.
Intr-adevar, cea mai solida situatie financiara o au cluburile unde presedintii sau managerii sunt nu fosti fotbalisti, cum se intampla cel mai des, ci oameni de afaceri care si-au dovedit competenta la companii din alte domenii (VfB Stuttgart din Bundesliga, de pilda, l-a angajat pe fostul CEO de la IBM, Hertha Berlin pe un fost director de la Bertelsmann, Olympique Marseille pe fostul CEO al Adidas). Dincolo de un anumit punct insa, a considera fotbalul o activitate economica printre altele nu mai e justificat: esecul atator cluburi care au iesit pe bursa in ultima parte a anilor '90 se explica tocmai prin specificul unui sport unde actionarul da bani mereu si foarte rar ajunge sa mai si ia, pentru ca performanta de club presupune reinvestirea continua a profiturilor, daca acestea exista, sau mersul in pierdere. Ca sa se poata mentine competitiv in teren, clubul e obligat sa-si aloce in permanenta mare parte din resursele financiare pe forta de munca, adica pe salariile si costurile de transfer al jucatorilor - iar acest efort continuu, dupa cum am vazut in ultimii ani, a adus aproape in sapa de lemn nu putine cluburi europene.
Rarisime sunt cazurile cand forta brandului conteaza mai mult decat rezultatele din teren pentru valoarea la bursa a unui club. Unii analistii cred chiar ca exista un singur asemenea caz la ora actuala - Manchester United. Poate sa fie aceasta explicatia faptului ca, in sezonul 2002-2003, clubul din Old Trafford a fost unul dintre cele doar trei din Premier League care si-au permis sa aloce mai putin de jumatate din venituri pe salariile jucatorilor, in timp ce media pe liga este de 61% din veniturile cluburilor (pentru comparatie, Realul cheltuise in anul fiscal 2002 nu mai putin de 70% din venituri pe salariile jucatorilor).
Firma de consultanta Grant Thornton sustine ca, pentru a-si asigura atat solvabilitatea, cat si competitivitatea, cluburile nu trebuie sa depaseasca un plafon de 50-60% din venituri cheltuite cu salariile jucatorilor. Majoritatea caselor fotbalistice mari ale continentului au depasit insa in ultimii ani acest plafon, iar unele continua sa-l depaseasca si acum. Evident, problema nu este atat ca jucatorii costa prea mult, ci ca nu se gasesc surse de venituri pentru a echilibra situatia, din cauza incapacitatii manageriale a oficialilor de la cluburi si, poate, a retinerii unora de a-si considera echipa si stadionul niste simple masinarii de stors bani de la restul lumii. Aceasta lamureste de ce cluburile europene ajung asa de usor sa faca pierderi de la un sezon la altul, sa nu-si plateasca datoriile la fisc, sa-si vanda stadioanele ca sa faca rost de bani (vezi Leeds United, ai carui noi proprietari tocmai au anuntat ca nu pot evita scoaterea la vanzare a bazei din Elland Road), iar pentru unele singura posibilitate de revitalizare ajung sa fie miliardarii cu dare de mana gen Roman Abramovici sau Thaksin Shinawatra.

E bine sa ai un presedinte cu idei
Iar daca privim un pic in urma, o sa vedem ca talentul managerial al presedintilor de cluburi veniti din sfera business-ului s-a manifestat in unele cazuri mai mult sub forma unor inginerii financiare, fara de care cluburile in cauza n-ar fi reusit s-o scoata la capat.
In 2000, cand acelasi Perez a castigat functia de presedinte la Real Madrid, clubul avea datorii de 270 de milioane de euro si parea sortit falimentului. Florentino Perez a vandut atunci municipalitatii madrilene terenurile de antrenament al echipei, pentru 480 de milioane de euro, iar cu banii castigati a scapat clubul de datorii si si-a asigurat resurse ca sa-i poata aduce la echipa pe Figo si Zidane. Ulterior, primaria a decis sa construiasca pe acele terenuri un centru de afaceri, a carui constructie a fost incredintata, cu totul intamplator, firmei lui Perez, ACS. In primavara acestui an, Comisia Europeana a anuntat ca investigheaza vanzarea terenurilor, pe motiv ca tranzactia ar fi putut reprezenta o subventie mascata data de stat investitorului privat Perez, avand in vedere ca suma platita de autoritatile locale a fost mult prea mare in raport cu valoarea respectivei baze de antrenament.
Tot institutiile europene s-au sesizat si in privinta unui caz inca mult mai celebru de subventii acordate de stat cluburilor de fotbal, in speta cluburilor italiene, prin legea "Salva Calcio", conceputa si promovata la inceputul anului trecut de premierul Silvio Berlusconi. Dupa cum il arata si numele, legea a urmarit salvarea fotbalului profesionist peninsular, prin prelungirea la zece ani a perioadei de amortizare a costurilor cu transferurile de jucatori, perioada pana atunci limitata la durata contractului cu jucatorul - de obicei doi sau trei ani. Comisia Europeana a obiectat de mai multe ori fata de legea "Salva Calcio", argumentand ca incalca directivele contabile comunitare si, in plus, acorda un avantaj competitiv incorect cluburilor italiene fata de cele din restul Europei.
Ca si in alte cazuri cand Silvio Berlusconi a uzat de autoritatea sa de prim-ministru spre a-si sustine propriile afaceri, si aceasta lege a slujit intereselor lui de business: chiar daca AC Milan, al carui presedinte si patron este Berlusconi, se numara printre cele mai bogate institutii fotbalistice din tara, efectul "Salva Calcio" asupra bilantului contabil va fi benefic si pentru echipa lui Kaka. Fara artificiul de calcul indus de lege, la sfarsitul sezonului 2002-2003, AC Milan ar fi raportat pierderi de 247 de milioane de euro, AS Roma de 224 milioane de euro, Lazio de 313 milioane de euro si Inter Milano de 303 milioane de euro.
Nu incape indoiala ca legea a fost un balon de oxigen pentru majoritatea cluburilor italiene. Pe ansamblu, cele 18 cluburi din Serie A au incheiat sezonul mai sus pomenit cu o pierdere operationala totala de 948 milioane de euro, in conditiile in care au cheltuit nebuneste pe transferurile si pe salariile jucatorilor (80% din venituri la Milan, 75% la Inter, 70% la Roma), iar in plus au ramas si cu impozite neplatite, in total 509 milioane de euro pe ultimii trei ani fiscali. Din toate cele 18 cluburi, unul singur a iesit pe plus la finele sezonului: Juventus Torino, cu un profit de 2,15 milioane de euro.
La inceputul acestei luni, Comisia Europeana a avertizat Italia ca, daca in termen de doua luni nu va lua masuri de remediere a situatiei, va inainta cazul Curtii Europene de Justitie, ceea ce ar deschide si posibilitatea unor procese intentate de alte cluburi de fotbal din Europa, pe motiv de concurenta neloiala determinata de ajutorul primit de italieni din partea statului. Punctul de vedere al Comisiei este ca, daca ar accepta legea, ar insemna sa accepte nu doar un tablou contabil fals din partea societatilor de fotbal, ci si posibilitatea ca metoda folosita de presedintele AC Milan sa se extinda in alte tari si, conform oficialilor de la Bruxelles, "si in alte sectoare economice".

Uneori ajunge doar sa aiba bani
In sfarsit, ar mai trebui observat ca vara e o perioada cu doua chipuri diferite, in functie de buzunarele patronilor de cluburi: pentru cei bogati e o vreme de transferuri si de conferinte de presa unde anunta contracte noi de sponsorizare, pentru cei saraci inseamna lupta pentru supravietuire inca un sezon. Ultimele zile au fost tare agitate, de pilda, pentru cei ce se lupta sa ramana in Serie A: pana la 22 iulie, cluburile profesioniste trebuie sa prezinte la Covisoc, organismul de reglementare a pietei fotbalistice italiene (Commissione di vigilanza sulle societa calcistiche), documentele fara de care nu se pot inscrie pentru sezonul 2004-2005 in diviziile lor valorice.
Problema e la garantiile financiare cerute de Federcalcio, federatia italiana, care vrea sa se asigure ca in urmatorul sezon nu vor aparea situatii rusinoase de genul incapacitatii de a plati salariile jucatorilor. Ieri, stirea zilei a fost ca nefericitii de la Lazio Roma, ramasi in aer dupa intrarea in faliment a grupului agroalimentar Cirio, condus de patronul lor Sergio Cragnotti, si-au gasit in ultima clipa un salvator. E vorba de Claudio Lotito, un intreprinzator roman cu afaceri in mai multe domenii (imobiliar, servicii de curatenie, paza si protectie), devenit noul presedinte si actionar majoritar dupa ce a platit 21 de milioane de euro pe 30% din capitalul Lazio (Covisoc cere pentru Lazio o garantie financiara de 8,6 milioane de euro). Foarte fericit, omul le-a promis deja suporterilor "biancocelesti", veniti imediat la stadion sa sarbatoreasca evenimentul, ca ca vrea sa modernizeze complexul sportiv de la Formello (desi mai intai trebuie sa-l ia inapoi de la Ministerul de Finante, care l-a luat drept garantie pentru impozitele neplatite de 181 de milioane de euro).
Nu toti au insa la fel de mult noroc. SSC Napoli, din Serie B, risca sa retrogradeze in divizia inferioara, fiindca omul cu bani pe care il asteptau ei - intreprinzatorul Piero Tulli, cu afaceri in transport si logistica - n-a varsat inca suma promisa (25-30 de milioane de euro) necesara pentru inscrierea in sezonul urmator in Serie A. La ora actuala, Napoli are datorii de circa 70 de milioane de euro; in ultimele zile au circulat zvonuri ca diversi oameni de afaceri napolitani s-au declarat dispusi sa ofere in total vreo sase milioane de euro, reprezentand salarii neplatite ale jucatorilor, dar deocamdata nu s-a intamplat nimic. Cam in aceeasi situatie se afla si Ancona, AC Torino sau Hellas Verona, tot din Serie B. In fine, perspectiva de a ajunge ca Fiorentina, care din echipa de top a ajuns la faliment si a trebuit sa reinceapa drumul de la zero, din divizia a patra, ii inspaimanta si pe suporterii a doua echipe de Serie A - Siena, care au nevoie de patru milioane de euro, si Reggina.
La polul opus, Juventus Torino e nu numai singurul club italian profitabil in acest moment, dar si, conform firmei de consultanta Deloitte&Touche, al doilea in clasamentul celor mai bogate cluburi din Europa, cu venituri de 218,3 milioane de euro in 2002-2003 - dupa Manchester United si inaintea AC Milan. La inceputul lui iulie, Juve a rupt gura targului cu un contract de vanzare a drepturilor TV in valoare de 184,5 milioane de euro pentru urmatoarele doua sezoane, incheiat cu reteaua Sky Italia, divizia italiana a News Corp., grupul de media al magnatului Rupert Murdoch. In plus, Juventus va incasa o prima de cate 5 milioane de euro pe sezon daca ajunge sa ocupe primul sau al doilea loc in clasamentul Serie A.
In acelasi timp, Sky Italia este sponsorul echipei torineze pana in 2005, platind 13 milioane de euro pe sezon ca logo-ul sau sa fie inscriptionat pe tricourile jucatorilor, la meciurile din campionatul intern. Performanta oamenilor de marketing de la Juventus este cu atat mai remarcabila cu cat ei au reusit, practic, sa vanda aceleasi tricouri de doua ori: pentru meciurile din Coppa Italia, Supercoppa Italiana si din cupele europene va exista si un al doilea sponsor, care plateste pentru asta 5,5 milioane de euro pe sezon: Tamoil, compania din Italia a grupului petrolier Oilinvest, controlat de familia dictatorului libian Muammar Gaddafi.
Si asta dupa ce, anul trecut, Juventus a semnat un acord pe 12 ani, in valoare de 190 de milioane de euro, cu fabricantul american de echipament sportiv Nike, care se refera nu numai la furnizarea echipamentului pentru fotbalistii torinezi, dar are si o latura de dezvoltare de brand, adica vanzarea unor produse Nike cu brandul Juventus. Anul trecut, Nike ar fi vandut deja circa 2 milioane de astfel de articole in America. Ca incercare de a cuceriri piata americana, miscarea Juve e pe putin la fel de inteligenta ca meciurile demonstrative ale lui Beckham sau Van Nistelrooy de pe la Chicago sau din alte orase ale SUA.
Cum stim, Juventus e clubul familiei Agnelli, proprietara grupului auto Fiat. Iar pe langa ei, o participatie de vreo 5% are si Al Saadi, fiul cel fotbalist al lui Gadhafi. Sa mai notam ca apetitul acestuia de a investi banii tatalui in fotbalul european pare nestavilit, o data ce s-a declarat dornic sa bage bani inclusiv in FC Liverpool. Asa ca vara frumoasa a lui Juventus e perfect meritata. De ce nu, daca bani exista?
crenguta.nicolae@zf.ro