Conrad Black, Lord de Double-Crossharbour

Din momentul in care ceea ce la inceput parea un scandal savuros se risipeste in discutii greoaie despre tribulatii juridice, interesul opiniei publice se risipeste si el. Aceasta evolutie se verifica si in cazul scandalului din jurul lui Conrad Moffat Black, lord de Crossharbour, patronul grupului de presa Hollinger. Cata vreme presa a descris locuintele luxoase ale lui Black, extravagantele vestimentare ale nevestei sale sau umilirea lordului de catre directorii grupului, care l-au izgonit de la conducerea acestuia, subiectul a fost gustat de public. Acum, ceea ce se petrece la Hollinger devine mai greu de inteles, iar rolul principal l-au preluat disputele in justitie - indelungate, plicticoase si opace.

De pe frontul Hollinger, ultimele informatii venite sugereaza ca de-acum consiliul directorilor Hollinger International va lupta prin toate mijloacele impotriva vanzarii de catre Lord Black a companiei mama, Hollinger Inc., catre fratii David si Frederick Barclay. Directorii au format un nou comitet care sa studieze posibilitatile de a bloca vanzarea, comitet din care au fost exclusi, fireste, fostul presedinte Black, sotia sa Barbara Amiel si apropiatul lui Black, Daniel Colson, seful The Telegraph Group. Din comitet nu face parte nici fostul secretar de stat american Henri Kissinger, despre care initial se spusese ca, in calitate de amic al lui Black, i-ar fi luat apararea acestuia sau macar ar fi incercat sa le aduca aminte colegilor sai de prezumtia de nevinovatie.

Trebuie amintit aici ca una din principalele implicatii dramatice exploatate de presa a fost faptul ca pe Black l-au silit sa-si dea demisia din functia de director executiv, apoi de presedinte al consiliului director tocmai niste persoane care ii fusesera prieteni. In afara de Kissinger, celalalt nume invocat la capitolul prieteni este cel al lui Richard Perle, fostul sef al Consiliului pentru Politici de Aparare al SUA, membru al consiliului director al Hollinger International din 1994 si asociat in afaceri cu Black, care este investitor la fondul de investitii Trireme, condus de Perle. Pana acum, Perle s-a ferit sa-l acuze public pe Black de ceva, afirmand ca evenimentele din jurul companiei constituie "o adevarata tragedie" si marginindu-se sa admita ca "firma ar fi trebuie sa raspunda mai din vreme semnalelor de alarma din parte actionarilor".

De ce se opun insa acesti directori vanzarii companiei mama catre fratii Barclay? Termenii vanzarii, asa cum i-au pus la punct Conrad Black si cei doi magnati gemeni, sunt cat se poate de avantajosi in situatia data: Press Holdings International (PHI), firma fratilor Barclay, este dispusa sa plateasca 466 de milioane de dolari pentru pachetul de actiuni detinut de Ravelston, societatea de investitii a lui Black, la Hollinger Inc. (ceea ce reprezinta 30% actiuni si 78% din drepturile de vot), sa preia si datoriile acesteia, iar intr-o faza urmatoare sa faca o oferta si pentru restul de actiuni, detinute de actionarii minoritari. In plus, PHI s-a angajat ca dupa incheierea tranzactiei sa iprumute Ravelston cu 26,4 milioane de dolari, suma care s-ar putea dovedi vitala pentru o societate aflata in criza de bani gheata si de care depinde in mod direct soarta companiei Hollinger Inc..

Legatura dintre Ravelston si Hollinger consta intr-un soi de cordon ombilical financiar destul de insolit: in speta, e vorba despre sustinerea baneasca pe care Ravelston se straduieste s-o asigure pentru Hollinger, companie vesnic indatorata, ale carei debite au ajuns acum la 140 de milioane de dolari. Dupa cum se stie, Hollinger Inc. a lansat o emisiune de obligatiuni in valoare de 120 de milioane de dolari, iar lipsa de bani o pune acum in pericolul de a ajunge in incapacitate de a achita dobanzi in valoare de 7,4 milioane de dolari; dificultatile financiare ale companiei au iesit la iveala inca din primavara anului trecut, iar aceasta a alertat de pe atunci cativa investitori carora le-ar fi suras sa ajunga proprietari ai publicatiilor Telegraph sau al noianului de ziare din Chicago. Ravelston s-a angajat atunci sa plateasca in contul Hollinger cel putin 14 milioane de dolari pe an, spre a preveni o criza de lichiditati a acesteia.

Pe de alta parte, veniturile Ravelston provin in intregime din comisioanele platite de Hollinger International pentru serviciile prestate, astfel incat posibilitatea Ravelston de a finanta Hollinger depinde de incasarile obtinute de la aceasta din urma. Daca avem in vedere ca pentru 2003 comisioanele datorate de Hollinger catre Ravelston au fost in jur de 24 de milioane de dolari, rezulta o situatie hazlie, unde Black isi ia bani dintr-un buzunar spre a-i vari in celalalt. Si intrebarea fireasca, pe care si-a pus-o si Comisia pentru Operatiuni Bursiere din SUA (SEC): daca Ravelston n-ar percepe asemenea comisioane piperate de la Hollinger, oare trustul de presa al magnatului s-ar mai afla in pragul incapacitatii de plata?

Sa nu le vina randul si directorilor

La randul sau, Black incearca acum sa previna in justitie incercarile de a bloca vanzarea Hollinger Inc., solicitand deja unui tribunal din Ontario (Hollinger Inc. este inregistrata in Canada, iar Hollinger International in SUA) sa emita o decizie impotriva oricarei actiuni menite sa impiedice tranzactia. Pe de alta parte, si PHI va face tot posibilul sa contracareze eforturile bancii de investitii Lazard, care a fost angajata de Hollinger International sa evalueze eventualele variante de vanzare a companiei - integral sau pe bucati - catre alti potentiali investitori.

Dupa cum se stie, fratii Barclay au "sarit" banca, tratand direct cu Black, dar exista acum mai multi pretendenti care se pregatesc sa inceapa negocieri cu Lazard: grupul de presa rival Daily Mail & General Trust; Tony O'Reilly, proprietarul publicatiilor Independent; Richard Desmond, proprietarul publicatiilor Express si al unor reviste pentru adulti; Mohamed Al-Fayed, proprietarul magazinelor Harrod's: mai multi investitori financiari, intre care compania de brokeraj Collins Stewart si fondurile de investisii CinVen si Candover. Ba chiar pe lista ar figura si doi investitori americani: Nelson Peltz, fondatorul unui lant de fast-food-uri, si "Oracolul din Omaha", Warren Buffett, considerat a fi la originea unei eventuale oferte din partea grupului Washington Post de cumparare a Hollinger.

Cum Lazard pare sa incline spre o vanzare pe bucati, respectiv spre separarea din Hollinger International a publicatiilor din Anglia (The Telegraph Group) sau a celor americane (Chicago Sun-Times), dat fiind ca astfel s-ar putea obtine un pret mai bun pentru aceste active, este logic ca PHI sa procedeze astfel, pentru ca are tot interesul sa cumpere la un pret mai mic toate publicatiile lui Black "la pachet". Nu este exclus insa ca pe mai departe, PHI sa aiba intentia de a castiga ea un pret mai bun tocmai din vanzarea separata a unor publicatii; conform statutului Hollinger insa, pentru a vinde active separate este necesara doar aprobarea consiliului director, nu si a actionarilor. Este adevarat ca, in calitatea de actionar majoritar pe care ar capata-o, PHI va avea autoritatea de a-i schimba din functie pe acei directori care se opun vreunei tranzactii.

Pe moment, pe directorii Hollinger International ii apara o decizie adoptata saptamana trecuta de SEC, care stipuleaza ca orice incercare de imixtiune in activitatea consiliului directorilor sau de modificare a componentei acestuia va fi impiedicata prin punerea automata a companiei sub supravegherea speciala a fostului presedinte al SEC, Richard Breeden - unul din initiatorii anchetei SEC in legatura cu conturile Hollinger, ancheta care se va finaliza in martie. Numai ca efectul acestei decizii nu poate dura la infinit. Prin urmare, cu comitetul lor cel nou, directorii Hollinger International se opun acum vanzarii catre PHI din dorinta evidenta de a-si pastra functiile si dreptul de decizie asupra viitorului Hollinger.

Nu este insa unicul motiv: faptul ca directorii nu accepta venirea noilor proprietari alesi de Black si ca sustin banca Lazard, care nu si-a anuntat inca preferinta pentru nici unul dintre ceilalti potentiali investitori, constituie un gest menit sa castige bunavointa SEC si a actionarilor minoritari actuali, tinand cont ca directorii se tem ca nu cumva investigatia SEC si procesul intentat de companie lui Black in numele actionarilor sa se extinda si asupra lor. Presa americana a speculat deja asupra eventualitatii ca un Kissinger sau Perle sa fie luati la intrebari pentru o posibilia complicitate fata de ilegalitatile puse in sarcina lui Black. Deja avocatii lui Black sustin ca mare parte din sumele considerate ca fiind insusite ilegal de lord au fost de fapt varsate cu stiinta si cu acordul consiliului directorilor.

Cat anume e in joc exact e greu de spus, dar in esenta e vorba de doua categorii de plati, care insumate se ridica la vreo 300 de milioane de dolari: bani "sifonati" de-a lungul ultimului deceniu de catre Black si apropiatii sai din conturile companiei si bani incasati de Black, fara acordul directorilor, cu prilejul tranzactiilor din 1998 in care lordul si-a vandut majoritatea ziarelor detinute in Canada companiei CanWest (e vorba de genul de acord denumit "non-compete arrangement", in cadrul careia un trust de presa ii plateste altuia o anumita suma care garanteaza faptul ca acesta din urma nu va lansa pe piata publicatii concurente).

Ultimul magnat de moda veche

Indiferent insa cum se vor sfarsi complicatele tribulatii ale companiilor lordului, scandalul abia declansat va modifica mai mult ca sigur peisajul presei britanice, unde The Daily Telegraph se incetasenise drept publicatia standard a conservatorilor gratie exclusiv incapatanarii lui Conrad Black de a-si impune parerile politice cu orice pret in ziar si de a interveni in deciziile editoriale intr-un chip destul de curios pentru inceputul de secol XXI. Analistii sustin, de altfel, ca iesirea lui Black din conducerea Hollinger pune capat epocii ultimului magnat de presa de moda veche, dictatorial, care isi trateaza angajatii ca pe slugi si compania ca pe una a familiei sale.

Companie a familiei a ajuns Hollinger chiar la propriu, avand in vedere ca lordul a angajat-o peste capul redactiei de la Telegraph pe sotia sa, fosta jurnalista de stanga Barbara Amiel, devenita peste noapte comentator de dreapta si ale carei vederi pro-America si pro-Israel si-au pus pecetea asupra liniei ziarului intr-un mod greu de suportat pentru unii jurnalisti. In plus, faptul ca Black si-a declarat deschis de mai multe ori dispretul si fata de ziaristi, si fata de "superstitia" stilului american de conducere corporatista, bazat pe transparenta si raspundere permanenta in fata actionarilor, denota cel putin inadaptarea sa la vremurile de azi.

E drept insa ca omul nu s-a ferit niciodata sa-si exhibe aceasta inadaptare, cu mandrie chiar: obisnuit inca din copilaria sa canadiana cu bogatia si au afacerile, Black a vrut insa un mediu pe masura sa, unde sa-i fie tolerate si luxul dus pana la opulenta, nici titlurile nobiliare (doar a emigrat in Anglia tocmai pentru ca legea canadiana ii interzicea sa capete titlu nobiliar in calitate de cetatean canadian), nici stilul de a face afaceri la limita legii si nici opiniile in rasparul bunului simt si al corectitudinii politice. A gasit acest mediu in Anglia, unde geniul sau cam malefic a putut inflori nestingherit, transformandu-l intr-o vedeta - o aparitie publica studiata, cu multa poza si cu o viata extravaganta care ar fi parut sfidatoare oriunde in alta parte, dar nu aici.

De altfel, si contextul in care se desfasoara acum evenimentele din jurul Hollinger in Anglia poate parea nefiresc de relaxat: presa englezeasca, inclusiv cea ostila ideologic fata de Telegraph, trateaza scandalul cu o nota de ironie indulgenta si benigna care altundeva ar parea deplasata in raport cu gravitatea acuzatiilor care i se aduca lordului. Parca acuzatiile l-ar fi facut chiar brusc simpatic pana si dusmanilor sai. Poate ca si pe el il amuza comentariile pe seama sa - daca nu toate, in mod sigur cel mai cunoscut joc de cuvinte pe marginea titlului sau nobiliar: Lord de Double-Crossharbour ("doublecross" inseamna "inselatorie").
crenguta.nicolae@zf.ro