Cam tot la fel se fabrica si soarele de-afara

Inconjurata de pravaliile de tot soiul care dau nota caracteristica strazilor din centrul istoric al Capitalei, Curtea Sticlarilor risca sa treaca neobservata chiar si pentru cineva care a auzit de ea si vine special s-o viziteze.
Comparativ cu vitrinele magazinelor din preajma, usile mari de sticla nu au nimic deosebit si doar daca te uiti cu atentie observi denumirea scrisa in partea de sus a zidului, iar mai sus "1857". Intrarea nu dezvaluie nimic din ce se intampla in Curte; te intampina o atmosfera de vechi si racoros, care te imbie sa te adapostesti putin de arsita de afara. Dar imediat dupa micul gang de la intrare vezi in partea stanga focul din cuptor si ii simti din ce in ce mai puternic caldura. Dupa ce privesti atent cum lucreaza mesterii sticlari, caldura de afara, de peste 30 de grade Celsius, ti se pare cea mai dulce racoare; in atelier, langa cuptor, temperatura e de doua ori mai mare.
Un lucru care m-a surprins de la inceput a fost ca toti mesterii sticlari sunt tineri si destul de firavi la corp. Nu stiu de ce imi inchipuiam ca voi gasi acolo oameni mai in varsta si bine facuti. Dar am aflat ca "mana de sticlar" nu e deloc conditionata de numarul de kilograme. "Aici intervine tehnica. Este ca la artele martiale, nu conteaza cat de mare esti. In sticlarie, totul se face din degete. Trebuie sa invarti teava tot timpul si sa simti sticla", explica Vasile Repede, care practica meseria de sticlar de 21 de ani.
Vasile Repede a terminat scoala profesionala, dar adevarata meserie a invatat-o la Curtea Sticlarilor, unde a facut ucenicie. Chiar si dupa atatia ani de munca spune cu modestie ca nu stie inca sa lucreze tot si ca mai are de invatat. Cel mai mult ii place sa realizeze piese simple - ulcioare, boluri, amfore - care se aseamana cu cele antice, iar dintre operatii cel mai mult ii place cea de deschidere a produselor la cuptor.
Cuptorul este format din doua parti: bazinul de topire, unde se face masa de sticla, adica unde se topesc cioburile de sticla transparenta la o temperatura de 1.300-1.500 de grade Celsius si bazinul de lucru, unde temperatura ajunge la 1.250-1.300 de grade Celsius si unde lucreaza sticlarii.
Cu ajutorul unei tevi de suflat se culege priza de sticla din cuptor, a carei marime difera in functie de produsul final. Se incepe cu o cantitate mica de sticla. Se spune ca sticla creste de cel putin trei ori greutatea masei de substanta care este pe teava - adica daca am doua kilograme de sticla la inceput, la final o sa am sase kilograme.
Pentru sticlarii incepatori sticla este ca mierea si daca teava nu se invarte mereu, produsul se strica. "La inceput ai impresia ca fuge sticla, dar incet-incet ajungi sa o simti. Abia atunci poti spune ca ai mana de sticlar, ca ai indemanare".Ghemotocul de sticla de pe teava este fasonat, modelat cu ajutorul unei placi sau al unei linguri de lemn, in functie de produs, iar apoi din acesta se face o basica, peste care se culege iar priza de sticla. Daca este nevoie, basica se introduce iar in cuptor pentru a o incalzi si a o aduce la temperatura optima pentru suflat. "N-avem cum sa masuram aceasta temperatura. Din experienta ne dam seama cand este gata de suflat. Atunci are in jur de 700-800 de grade Celsius".

O meserie unde iti trebuie plamani buni
Pe langa indemanare, meseria se sticlar inseamna disciplina si atentie, pentru ca, asa cum spune Vasile Repede, trebuie sa stii sa-i feresti pe ceilalti mai mult decat pe tine. "Inainte sa ies cu basica din cuptor intorc intotdeauna capul sa vad cine este pe langa mine, ca sa nu-l ranesc. Este foarte important sa fii atent la tot ce se petrece in jurul tau, pentru ca aici nu lucrezi numai tu".
Apoi totul se petrece foarte repede. Dupa ce s-a scos sticla de la incalzit, se pune teava pe suport si se modeleaza. Alti doi sticlari sunt in jurul lui Vasile Repede ca sa-l ajute. Unul sa invarta teava, altul sa pregateasca matrita. Cele doua parti ale formei produsului sunt tapetate cu talas sau cu hartie de ziar, care sunt udate. Basica, lunguiata acum, se baga in matrita, iar Vasile Repede sufla, cocotat deasupra tuturor. E rosu la fata, cu falcile umflate si buzele lipite de teava. Jos, hartia de ziar este in flacari, iese fum, dar sticlarul care tine cu manusile speciale forma nu pare prea deranjat de fum sau de caldura.
Cele doua parti ale matritei sunt date la o parte si amfora cenusie e la iveala. Este perfecta ca forma, dar nu-i deloc gata. E ridicata in aer de Vasile Repede si asezata pe suport, pentru a i se face ultimele retusuri. De unde atata putere sa tina in aer si apoi sa invarta iar teava, care in varf are cateva kilograme bune de sticla in forma de amfora? "Totul vine din tehnica", spune zambind mesterul."In meseria asta trebuie sa ai plamani. Sufli cat iti permite forma. Se sufla greu si, in plus, atunci cand trebuie sa ai aer, iese fum de la hartia de ziar care a luat foc si in loc de aer inspiri fum. Te arde si la picioare, pentru ca in forma, sticla are in jur de 800 de grade Celsius".
Amfora se va odihni acum timp de 16 ore in cuptorul de recoacere si apoi va fi preluata de ceilalti muncitori care o taie, o slefuiesc, o matizeaza sau o picteaza. Cuptorul de recoacere are functia de a scoate din amfora toate tensiunile care s-au format in timpul modelarii. Temperatura din interior este de aproximativ 500 de grade Celsius si dupa 16 ore (in cazul cuptoarelor vechi) usa se deschide treptat, pana produsul se raceste. "Este foarte importanta aceasta etapa pentru ca daca nu este tinut inauntru cat trebuie, in timp, din cauza tensiunilor, produsul va crapa. Aici se termina munca sticlarului. Secretul este sa stii sa invarti teava. Vedeti verigheta aceasta? Candva a avut model", spune Vasile Repede aratandu-si palma neagra, cu bataturi.
Apa e vitala pentru mesterii sticlari. Pe perioada unei zile de munca, un muncitor bea cel putin cinci litri de apa pentru a face fata efortului si caldurii. In aceasta meserie se si greseste. Din diferite motive, unele tin de sticlari, altele tin de materia prima sau pur si simplu de imprejurari. "Avem dreptul ca la numarul total de produse sa avem 10% rebuturi, adica la 100 de piese realizate, putem strica 10. De fapt nu trebuie sa stricam nici una, dar uneori se mai intampla sa avem doua-trei rebuturi, depinde de produs".
Vasile Repede a practicat zece ani artele martiale si afirma ca i-ar fi placut foarte mult si sa fie instructor, dar in paralel cu meseria de sticlar, care i-a intrat in sange. "Este o munca foarte grea, o meserie aproape de arta pentru ca, practic, ajungi sa faci un obiect din nimic. Din nefericire, in ultimul timp, nu prea mai sunt multi care sa o practice. Nu mai sunt nici multe scoli care sa pregateasca sticlari".

Ceramica n-a fost rentabila
Curtea Sticlarilor, alaturi de Hanul lui Manuc, Hanul cu Tei sau Carul cu Bere, este un obiectiv turistic important pentru cei care viziteaza centrul istoric al Bucurestiului. Istoria sa incepe undeva pe la 1700, cand in aceasta zona a orasului se construiesc case si pravalii ale mestesugarilor pe bresle si ale negustorilor. Atunci au luat nastere ulitele Blanari, Selari sau Covaci. In secolul al XIX-lea, pe fostul teritoriu al Curtii Domnesti se ridica hanuri si case, iar descoperirile arheologice scot la lumina fundatii vechi, resturi de ziduri, hrube pline cu vase de lut, sticla si faianta.Intre 1855 si 1858, italianul Giovanni Fieschi cumpara cu 5.500 de galbeni locul de pe strada Selari nr. 9 si construieste vestitul hotel "Fieschi", care inglobeaza si latura estica a Palatului Doamnei Pauna. In 1971, cladirea este preluata de Centrala Industriei Sticlei si Ceramicii Fine Bucuresti si, pana in 1974 si apoi intre 1981-1986, sunt executate aici lucrari de restaurare si conservare a unora din elementele cu valoare istorica si artistica.
Nicolae Cioboiu, managerul SC Glass Art, firma care detine astazi Curtea Sticlarilor, afirma ca aici se produce sticla de prin anii A‚'70. "Se spune insa ca sticlaria ar fi mult mai veche, de pe vremea mestesugarilor, dar sunt numai vorbe, eu nu stiu nimic concret".
Sticlar de meserie, Nicolae Cioboiu a preluat Curtea Sticlarilor in 1994, cand aceasta era aproape falimentara. In doar cateva luni a reusit sa o redreseze si sa o rentabilizeze. A inchis partea de ceramica, la care el nu se pricepea si care nu era deloc profitabila.
"In 1994, aici era un garaj cu tabla si cartoane. Eu am modernizat totul. Inainte erau cuptoare fixe stil cuseta, unde muncitorii puneau cioburile noaptea pentru ca dimineata sa poata modela sticla pasta. Acum intr-o parte se alimenteaza cu cioburi, care se transforma in pasta si in partea cealalta se lucreaza. Cele doua operatii se realizeaza in acelasi timp", explica Cioboiu.
La fiecare trei ani trebuie investiti in jur de 10.000-15.000 de dolari in refacerea cuptoarelor de sticla. Costa atat doar daca sunt refacute in Romania, pentru ca pot costa si 100.000-150.000 de dolari daca sunt refacute de mesteri italieni sau cehi. Materialele refractare sunt cumparate din Franta sau Ungaria si costa 4,8 euro pe kilogram, iar pentru un bazin de cuptor sunt necesare cinci tone de material. "La ora actuala mai gasesti in Romania astfel de materiale de pe la fabrici mari care le-au cumparat cu mult timp inainte si acum le vand mai ieftin. Iarna aceasta am refacut cuptoarele si am apelat la un cuptorar batran, meserias bun. Domnul Pintilie face totul fara proiect, trebuie numai sa-i spui ce capacitate vrei sa aiba cuptorul".
La ora actuala, Nicolae Cioboiu si sotia sa au 30% din actiunile SC Glass Art. Restul actionarilor sunt fosti angajati ai Centralei Industriei Sticlei si Ceramicii Fine Bucuresti, care a fost privatizata pe la mijlocul anilor '90 prin metoda MEBO. SC Glass Art are patru magazine unde sunt comercializate obiecte din sticla si arta decorativa din sticla si detine actiuni la alte trei magazine care apartin firmei Sticerom SA.

Strainii se uita dupa pret
Inainte de a fi manager, Nicolae Cioboiu e sticlar. E din judetul Gorj, dintr-o familie fara posibilitati materiale. Pentru ca nu puteau sa-l sustina financiar, parintii sai l-au retras de la scoala. "Atunci am fugit de acasa si m-am dus la Medias unde se tineau cursuri de sticlarie de trei ani de zile si ti se dadea totul gratuit - masa, pat, haine - trebuia numai sa inveti", isi aminteste Cioboiu.
In 1978 a participat la olimpiada sticlarilor de la Bistrita Nasaud, unde a iesit pe locul I, iar in anii urmatori la cea de la Medias, unde s-a situat tot pe prima pozitie. Atunci a fost remarcat de fiica lui Ilie Ceausescu, care lucra in Centrala Industriei Sticlei si care ulterior l-a adus in Bucuresti. In 1981 a dat admitere la Facultatea de Tehnologie Chimica. In aceasi timp lucra si la Curtea Sticlarilor. "Am fost suflator in teava pana in 1986 cand, dintr-un ordin al lui Ceausescu, Centrala Industriei Sticlei s-a mutat in alta parte pentru ca diminua presiunea gazelor la locuintele din zona".
In 1994 s-a intors aici si ca manager, si ca sticlar. Timp de un an de zile a muncit singur si rezultatele s-au vazut imediat. "La cateva luni am iesit pe plus. Se poate vedea foarte bine din actele contabile. Toata lumea m-a intrebat cum voi reusi sa rentabilizez partea de ceramica, dar eu am avut curajul sa o inchid".
Chiar daca Curtea Sticlarilor e o atractie turistica, in special pentru straini, Nicolae Cioboiu nu a primit pana acum nici un ban de la vreo institutie de stat. Statutul de obiectiv turistic aduce insa clienti straini, aflati in cautare de obiecte de arta ieftine. De fapt, 80% dintre clienti, mai ales cei care cumpara din magazine, sunt straini. Cel mai des vin aici francezii, italienii, grecii, mai putin bulgarii si ungurii. "Nemtii sunt mai conservatori si cumpara mai mult de la ei, pe principiul ca mai bine dau de lucru unor cetateni de-ai lor. Strainii, si in special americanii, negociaza pretul. Daca nu le faci discount nici nu vor sa auda", spune Cioboiu.
Principalul motiv pentru care majoritatea strainilor cumpara din magazinele Glass Art este pretul foarte mic al produselor comparativ cu cele tarile occidentale. De exemplu, fata de Franta, la noi, preturile sunt de sase ori mai mic, iar fata de Grecia, de 6-7 ori. "Cerere exista, tocmai datorita acestui lucru. Si fata de celelalte magazine de la noi, preturile sunt acceptabile, uneori chiar foarte mici. Chiar astazi am fost intr-un hipermarket si am vazut un produs care la noi este 150.000 de lei, iar acolo se vindea cu cateva sute de mii de lei in plus".
Un metru de vitraliu costa intre 200 si 400 de dolari. Produsele de sticla costa intre 3 si 100 de euro, iar cele din categoria de lux intre 100 si 500 de euro. Cel mai bine se vand insa cele ieftine. Anul trecut, firma a realizat o cifra de afaceri de patru miliarde de lei.

A mai ramas un atelier din 20
De regula, cei 16 muncitori ai Glass Art lucreaza pe comanda. Participarea la diferite expozitii internationale, la Paris sau la Bruxelles, le-a adus faima si recunoastere internationala. La ora actuala, firma are un catalog cu peste 3.000 de modele.
In ultimii ani, numarul producatorilor de sticlarie din Romania a scazut. Daca imediat dupa Revolutie, in Bucuresti au aparut 20 de ateliere, acum a mai ramas doar unul. In tara erau 32 de fabrici, dintre care sase s-au inchis, mai sunt ateliere particulare de vase tip Galle prin Buzau (10-15), Sibiu, Targu Jiu, Valcea sau Prahova. "Este o afacere profitabila, dar daca nu esti de meserie nu poti face fata. Daca nu eram sticlar, ma opream de mult", afirma Cioboiu.
Pe luna, numai cheltuielile administrative reprezinta 15.000 de dolari. In plus, materia prima (cioburile si nisipul) si colorantii sunt importate din Germania si Italia. Un kilogram de culoare costa intre 28 si 39 de euro si, ca sa ai profit, trebuie sa ai sticlari buni. "Adica trebuie sa ai cat mai putine pierderi, pentru ca daca se strica 3-4 obiecte, se duce si kilogramul de vopsea. Este o meserie foarte frumoasa, spre arta. De aceea, inainte mesterul sticlar se numea sticlar artistic. Dar sunt foarte putini meseriasi buni in tara asta, vreo 5-6, restul sunt sticlari normali". diana.sava@zf.ro