Americanii. Instructiuni subiective de intrebuintare

Acum, ca au venit americanii, nu e lipsit de temei sa-i cunoastem mai bine. Am plecat din Romania cu intentia clara de a-i atinge si a spune "este!", in ciuda celui mai serios si poate si a celui mai inutil dintre toate sfaturile primite inaintea plecarii, care spunea "nu-i atingeti, ca nu le place". Acestuia i se adaugau indemnuri de genul: "ai grija sa nu lasi sa te inghita <the melting pot>", "vezi ca mancarea lor ingrasa" sau "vezi ca Pamantul Fagaduintei o sa-ti promita si tie multe, dar sa nu te pacalesti". Articolul de fata este o dovada in plus ca nu am luat in seama multimea de fagaduinte.
Washington DC, 13 septembrie 2002. Cu bagajele stand sa plesneasca am plecat sa cucerim brava lume noua. America inca mai comemora evenimentele de la World Trade Center petrecute cu un an in urma, cu steaguri arborate pretutindeni, pe absolut toate cladirile. Un sentiment de suspiciune plutea in aer, iar buletinele de stiri abundau in informatii despre terorism. Chiar din prima zi am aflat ca niste tineri au fost arestati in urma unei glume cu teroristi pe care o facusera intr-un restaurant. Zvonuri privind interceptarea convorbirilor de orice fel de catre CIA, zvonuri privind incursiunile unor agenti secreti prin hoteluri, atenti la zvonuri si atenti la bagaje. In tara din care venim zvonul este rege, asa incat macar din acest punct de vedere nu am venit nepregatiti.
Hotelul nostru este plin de lucratori sud-americani si asiatici care au crezut in marea fagaduiala si care de ani de zile trudesc la munca de jos. In magazine suntem intampinati de aceleasi fete zambitoare - zambetul american profesionist pe care l-am exersat si noi timp de zece saptamani - din aceleasi zone geografice. Multi abia daca stiu engleza, dar asta nu-i impiedica sa lucreze. Cumva ii invidiem, desi engleza noastra e mult mai buna decat a lor. Problema e doar a noastra, fiindca americanii au acceptat situatia. Mai mult decat atat, din dorinta de a comunica cu "minoritatile conlocuitoare" foarte multi au inceput sa invete limbile lor, mai ales spaniola. Iar asta in situatia in care, se stie, conditia de mare putere i-a facut sa-si piarda treptat orice abilitati lingvistice. De la o vreme a cam inceput insa sa le pese si buchisesc cu sarg pe manuale de tot felul. Ce dulce razbunare pentru poporul mexican!

Alb si negru pe acelasi raft?
In ciuda creuzetului care a fiert la foc mic valuri dupa valuri de imigranti, criteriul apartenentei de orice natura este cat se poate de important. Religia este unul din criteriile cele mai importante (la un moment dat parea mai important ca sunt de religie ortodoxa decat ca vin din Romania).
Impartirea este extrem de judicioasa, de parca un librar priceput ar fi sortat cartile in mii si mii de fise de lectura. Subiecte tabu, sexul si culoarea pielii mai genereaza inca dispute mocnite. Criteriul corectitudinii politice ("political correctness") functioneaza si nu prea, iar afirmatia poate fi ilustrata cu o intamplare pe care n-am trait-o personal, insa, cu voia celui care a trait-o, o voi reproduce aici. Intr-o seara, pesonajul in chestiune (roman din acelasi grup cu mine) s-a intors in casa in care locuia si pentru ca gazdele sale uitasera sa deblocheze sistemul de alarma va inchipuiti ce a iesit: in momentul in care a introdus cheia in broasca alarma a inceput sa urle, iar politia si reprezentantii firmei de paza si securitate au fost la usa cat ai zice peste. In urma unei conversatii destul de sumare, concluzia a fost "ai noroc ca nu esti negru, daca ai fi fost, te-am fi dus imediat la circa de politie, fara nici o discutie". 
Albul si negrul inca nu au format un amestec omogen, insa localnicii spun ca oricum s-au facut progrese uriase. Am asistat la unul din progrese intr-o seara la o reuniune dintr-o librarie feminista, unde gazda mea urma sa tina o scurta prelegere despre un alt subiect tabu - avortul. La reuniune au participat distinse doamne de orientari sexuale diferite, dar si barbati carora nu le-a trecut nici o clipa prin cap sa strige "inapoi la cratita cu voi". Dimpotriva. Respectul fata de femeie in general este atat de mare - cel putin formal - incat nu de putine ori am intalnit cazuri, in special in "provincie", cand ei aveau o slujba, iar ele nu faceau altceva decat sa se ocupe de treburile casnice si de cresterea copiilor, privite ca o slujba in sine.
Progres este considerat si faptul ca indienii americani pot spune acum deschis cine sunt si din ce trib se trag. Companiile se intrec in corectitudine, ajungandu-se uneori la cazuri ridicole cand o persoana nu este angajata pe motiv ca "intrucat nu reprezentati nici o minoritate, nu va putem angaja, oricat de bun ati fi la aceasta ora".

Ispita supermarketului
Descoperim din ce in ce mai multi obezi, fata de care atitudinea celor din jur este de toleranta. Incercam sa nu ne miram prea tare, stiam de fapt ca au o problema cu kilogramele, dar parca realitatea depaseste imaginatia. Mai cu seama ca la televizor - din nou televizorul! - reclamele la produse de slabit abunda, se cheltuie sume imense pe reclamele de acest tip, retete miraculoase, obsesii meticuloase, emisiuni in care cei in cauza isi plang de mila.
N-am cunoscut nici o persoana supraponderala, iar cei cu care am intrat in contact aveau un regim alimentar cat se poate de echilibrat. Printre explicatiile pe care le-am primit in legatura cu obezitatea au fost mai ales ritmul de viata alert (totul este "fast", adica rapid) si preturile la alimente destul de mici. Supermarketurile au tot felul de oferte care te imbie sa cheltui, care mai de care mai apetisante si mai ispititoare. Un simplu card de membru iti poate aduce economii de aproximativ 40% saptamanal, deci cum sa nu mananci?
Obsesia pentru regimul alimentar a creat insa o alta extrema: a celor obsedati de sport, care alearga la orice ora si in orice conditii. Am intalnit oameni care, cu greutati atarnate de picioare, asudau abundent in interiorul unuia dintre cele mai populare mall-uri din capitala americana. Nu exista firma care sa nu fie dotata cu o sala de sport, insa zicala "spune-mi ce sala de sport folosesti ca sa-ti spun cine esti" a devenit un alt criteriu de recunoastere si apartenenta. Cei care nu doresc sa-si vada colegii sau sefii si dupa programul de lucru aleg tot felul de cluburi (unul dintre ele este YMCA, Youth Male Christian Association).

Case cu pian sau macar cu saxofon
Doua saptamani mai tarziu de la aterizarea pe pamantul american aveam sa iau pulsul primei familii americane. Pana atunci nu facusem decat sa alerg de la o intalnire la alta, identificandu-ma cu grupul de romani, algerieni, ucraineni si sarbi. Asadar, intr-o dupa-amiaza de duminica mohorata am descins pe usa din dos a familiei Blumenshine-Troutman din Minneapolis, statul Minnesota, care ma astepta cu muzica clasica. Le place muzica clasica, poate pentru ca suna vechi si pentru ca tot ce e vechi e considerat de calitate si de vita nobila. Sufera inca de complexul istoriei, motiv pentru care i-am auzit, in momentul in care imi aratau cine stie ce cladire veche de doua secole, ca ei stiu prea bine ca dupa standardele "noastre", ale europenilor, vechi inseamna mult mai vechi.
Aproape toate casele prin care am umblat aveau cate un pian sau macar un saxofon acolo. Explicatia ar fi cea de mai sus plus faptul ca muzica si sportul sunt privite, in foarte multe locuri, drept singurele mijloace de evadare din ghetou. Dar despre ghetouri ceva mai incolo.

In familie la drum de seara
Cuplul Blumenshine-Troutman mi-a fost descris drept "atipic", dar pentru mine se potrivea manusa cu imaginea preconceputa pe care o aveam despre cuplurile americane. Ea, feminista, militanta si ecologista, nu mai lucrase de cel putin douazeci de ani, de la nasterea primului copil. Cu toate ca oficial s-ar fi numit casnica, n-am vazut-o nici o clipa stand locului, cu exceptia momentelor cand se simtea bolnava. Daca nu gatea, mergea la cursurile de yoga, iar daca nu calatorea, participa la niste cursuri feministe care ii foloseau la elaborarea unei lucrari pe aceasta tema. Membra activa a bisericii luterane, se implica in toate actiunile caritabile ale bisericii - m-a corupt si pe mine sa merg la un mars de protest impotriva foametei (Crop Walk) - sau coordona diverse activitati ale cartierului. Am citit un articol pe care il publicase in revista cartierului in calitate de redactor-sef, unde se plangea de vecinii pe care ii are, iar una din supararile ei era ca o familie de negri de peste drum ii folosea cu nepasare cosul de baschet din fata garajului.
Amy se numara in acelasi timp printre multii americani care opteaza, la un moment dat, pentru reconversie profesionala. Cum aveam sa inteleg, daca te tin curelele, nu e mare lucru s-o iei de la capat in orice clipa: cealalta gazda feminina a mea fusese cantareata in baruri de noapte pana la 35 de ani, cand se reintorsese pe bancile facultatii pentru a deveni profesoara.
Ocupati sunt si sotul si copiii, cel putin in casa Blumenshine-Troutman, unde programul fiecarui membru al familiei se stia cu cel putin o luna inainte. Nimic imprevizibil, nici o surpriza, nici o emotie, care, se stie, sunt daunatoare sanatatii!
Nici macar eu n-aveam cum sa tulbur linistea de sanctuar a casei lor, fusesem primita, asezata la locul meu si nu cred ca am reusit sa ocup mai mult loc in viata lor decat un nume mazgalit in graba pe un calendar de perete. Incercarile mele rebele de a le capta atentia au fost tratate cu vesnicul "sorry, we're busy".

Cei sapte ani de-acasa
Ce-i poate tine atat de ocupati pe copii, m-am intrebat? In cazul in care nu merg la scoala, nu lucreaza (munca poate incepe si de la 12 ani), nu merg la biserica sau nu practica trei-patru sporturi sunt, normal, in fata televizorului sau la meciul de baseball al echipei locale. Totul cu permisiunea parintilor! Asa se face ca seriale ca South Park, Beavis & Butthead sau The Simpsons, care cel putin in Romania s-au bucurat de mare succes, nu sunt intotdeauna pe placul parintilor, deci nici ale copiilor. "Prea vulgare, antisemite si, in general, prea anti-orice", cam acestea ar fi motivele insuccesului.
Scolile variaza si ele, sansele unei pregatiri mai bune fiind direct proportionale cu nivelul de trai al familiei. O familie care locuieste in suburbia unui oras ofera copiilor sansa de a studia intr-o scoala mai buna, iar sansele scad pe masura ce familia locuieste mai aproape de centrul orasului. Exact pe dos, nu-i asa?
Am vazut astfel scoli superbe, dotate cu cele mai noi instrumente didactice si scoli care nici macar ferestre nu aveau. Pana nu de mult (chiar anii '80), in unele din aceste scoli inca se mai studia la gramada, clasa intai laolalta cu clasa a opta, elevii mai mari ii bateau pe cei mai mici, in timp ce gastile de cartier isi imparteau cu generozitate ploaia de gloante pe aceleasi culoare intunecoase. O parte din aceste scoli au fost demolate, pentru ca, de cele mai multe ori e mai usor sa demolezi si sa ridici din temelii decat sa repari.
Asta daca nu se interpun gruparile militante care doresc pastrarea oricarei cladiri, indiferent de vechime. De pilda, una din marile companii de asigurari din statul Connecticut, Cigna, avea mari dificultati cu demolarea uneia din cladirile sale, aflate pe una din proprietatile sale, din cauza faptului ca arhitectura cladirii respective - nimic deosebit, de altfel - era considerata suficient de reprezentativa de catre anumite grupuri pentru anii '50 pentru a nu fi demolata. In acelasi timp, tot in anii '50, casa lui Mark Twain si a cea a lui Harriet Beecher Stowe, autoarea "Colibei unchiului Tom", aflata in imediata vecinatate, s-au aflat la un pas de demolare de noul proprietar al terenurilor pe care se gaseau pe motiv ca sunt prea... urate si demodate.
In iuresul in care de voie buna se arunca in fiecare zi, americanii mai gasesc totusi timp si pentru ceva distractie. Am aflat astfel ca statul Connecticut primeste anual milioane de turisti care vin din toata tara pentru frumusetea frunzelor. Li se spune "leaf peepers" in care si eu era sa ma transform, chiar daca la inceput am ras in hohote. Sunt mari iubitori de animale, adopta balene sau delfini, chiar daca exista riscul ca zeci de alte familii sa fi adoptat acelasi animal. Si recicleaza, recicleaza, recicleaza, cam tot ceea ce se poate recicla.

De la muzeu in ghetou
Hartford, pana nu de mult capitala americana a asigurarilor, este astazi in topul celor mai sarace orase americane. Discrepantele sunt evidente mai ales pentru ochiul versat. Pentru neaveniti sau turistii care calca acolo abia pentru prima oara, aceste diferente sunt greu sesizabile. Insa uneori doar coltul strazii mai desparte cea mai luxoasa cladire de fundul prapastiei in care stau in special afro-americanii si traficantii de droguri.
Primul tur de oras de care am avut parte a constat in repere ale unor crime mai mult sau mai putin recente, ale unor jafuri sau incendii. Pe aceste strazi, traficantii de droguri isi fac meseria in plina zi, in timp ce politia isi face si ea meseria, neputincioasa. Prima stire pe care am citit-o in cotidianul local Hartford Courant, ziarul care m-a si gazduit, a fost despre "Orasul heroina", Willimantic, aflat la vreo jumatate de ora de Hartford. Lumea ridica din umeri neputincioasa, dandu-si seama ca prapastia se adanceste. Toate programele sau eforturile guvernului local esueaza. Solutii? Putine si pe care nimeni nu pune mare pret de izbanda.

Reconcilieri gurmande
Din pacate, aceasta excursie n-a facut decat sa-mi confirme zvonurile despre imigrantii romani. Am intalnit, ce-i drept, si romani fericiti, dar oarecum speriati ca nu cumva cineva venit de acasa sa nu le tulbure fericirea. Cineva mi-a explicat ca romanii de acolo inca se tem de urechile lungi ale Securitatii si ca de aici vine reticenta, dar ca, pe ansamblu, lucrurile nu mai stau chiar atat de rau si ca, taras-grapis, incep si romanii nostri sa se adune in jurul unor grupulete.
Am intalnit acolo tineri ambitiosi care studiau la cele mai mari scoli americane, dornici sa mai auda ceva vesti de acasa, multi dintre ei aflati deja la a doua generatie. O intalnire la ambasada romana, cu sarmalute si mamaliga, ne-a dat oarecare sperante in acest sens.

Acest material a fost realizat in urma unei burse acordate de Freedom House si JTI