La invitaţia camarazilor belgieni din S.R.D. 1914-18 am făcut o călătorie la Zonnebeke spre a participa la un spectacol de „istorie vie” consacrat Marelui Război.
În vastul şi primitorul parc al Muzeului Memorial Passchendaele 1917 era organizată tabăra celor care, peste câteva ore, echipaţi cu uniformele specifice ţărilor lor sau ale celor pe care voiau să le ilustreze, aveau să se transforme în inamici sau aliaţi. La sosirea mea, într-o plăcută după-amiază de aprilie a anului 2015, toată lumea era încă în civil, întindea corturile, aducea materialele necesare, stivuia lemne lângă bucătăria de campanie sau se îngrijea de aşternerea culcuşului. Venind singur şi aducându-mi cele necesare doar într-o valijoară, mi s-a pus la dispoziţie un cort, pat de campanie, pătură şi sac de dormit.
Am fost întâmpinat, prieteneşte, de Kristof Blieck, coordonatorul manifestării, şi de frumoasa lui familie – tată, mamă, soţie şi un băieţaş de 10 luni – toţi uniformaţi sau îmbrâcaţi în straie de epocă. Micuţul Robrecht era deja gătit în costumaş de marinar, cu pălăriuţă de pai pe cap, la fel ca un conaţional de acum peste 100 de ani, Dl. Goe din schiţa nemuritorului Caragiale. După ce m-am instalat am fost invitat la un pahar de bere, într-o societate foarte voioasă şi volubilă, conversând în limba lor guturală şi râzând cu uşurinţă. Ni s-a alăturat un maior scoţian (dar şi el tot belgian de origine) care ne-a arătat o ediţie din 1910 a unui manual de conversaţie cvadrilingv (engleză, franceză, germană şi italiană) pentru militarii în campanie, care aparţinuse unui locotenent din Gordon Highlanders, o unitate scoţiană de elită ce se acoperise de glorie la Ypres.
Când s-a înserat m-am plimbat prin tabără unde era foarte linişte, nu se aprinseseră focuri, nu se cânta şi nu se auzeau conversaţii cu glas ridicat, ca în alte ocazii. Cred că nu se prea consumaseră băuturi alcoolice fiindcă altfel nu ar fi fost această învăluitoare şi odihnitoare tăcere ce te îndemna la somn. M-am vârât în aşternut destul de devreme. Şi, înainte de a adormi, m-am gândit cum trebuie să fi fost prin aceste locuri acum un veac.
Trebuie să le spunem cititorilor ce s-a întâmplat prin aceste locuri şi de ce a devenit Passchendaele aşa de celebru. Cunoscută sub numele de „Cea de-a treia bătălie de la Ypres”, sau Passchendaele, aceasta a fost declanşată pe 7 iunie 1917 prin detonarea de către britanici şi francezi a 19 mine de mare putere sub liniile germane care au produs ravagii în trupele kaiserului. Ofensiva a durat cinci luni, până la 6 noiembrie, când localitatea Passchendaele, aflată până atunci în mâinile germanilor, a fost cucerită de aliaţi. Terenul desfundat de obuze s-a transformat, din cauza ploilor abundente, într-o întinsă şi periculoasă mlaştină unde s-au împotmolit multe tunuri, vehicule grele şi destui combatanţi şi-au găsit sfârşitul, înecaţi în noroi. Passchendaele a devenit sinonim cu mizeria militarilor îmbrăcaţi în uniforme constant umede ce îşi duceau viaţa între mormanele de glod gros şi gras, în care se afundau cu fiecare pas făcut prin labirintul tranşeelor. Pentru înverşunarea cu care, acum 100 de ani, a fost disputată localitatea de cele două forţe oponente, britanicii au plăsmuit un joc de cuvinte cu care au poreclit-o: Passion Dale.
A doua zi m-am trezit devreme, de la orele 6, după ce am auzit dangătul trist al clopotului din turla bisericii din vecinătate. Am început să mă echipez. Deşi, ca ofiţer, ar fi trebuit să port jambiere din piele, spre a evita îngreunarea bagajului, îmi luasem doar moletiere. Dar, nefiind îndemânatic precum un soldat, a durat foarte mult până când le-am potrivit. Una dintre ele cred că am rulat-o de cel puţin 10 ori până am nimerit locul corect de prindere a cataramei.
Faţă de ziua sosirii, când fusese vreme caldă şi însorită, în prima zi de campanie a fost înorat, frig şi a burniţat cu intermitenţe. M-am felicitat că îmi luasem uniforma de iarnă, groasă şi călduroasă. Lampasurile roşii de general au făcut senzaţie între ceilalţi participanţi: doi vlăjgani de soldaţi germani au venit la mine să se convingă dacă sunt român cum pretindea unul dintre ei şi au fost foarte încântaţi că primiseră răspunsul afirmativ la dilema lor. Acelaşi militar neamţ credea că sunt ofiţer de stat-major datorită lampasurilor de la pantaloni, dar când a aflat că am grad de general de birgadă s-a cam fâstâcit şi s-a retras, respectuos.
Ne-au fost înmânate nişte carnete – Participant Pass – în care erau scrise regulile, destul de severe, de participare. Pe ultima copertă erau 6 căsuţe cu specificarea „mic dejun, prânz şi cină” pentru ambele zile ale manifestării. La bucătăria de campanie, înainte de a fi distribuită hrana, un soldat punea stampila cu data zilei respective în căsuţa potrivită spre a se şti că ţi-ai primit raţia şi nu mai vii după supliment. Norocul meu că îmi luasem de acasă nişte covrigi şi un borcan cu cârnaţi în untură care au augmentat meniul destul de modest al dimineţei: o felie foarte subţire de pâine unsă cu margarină şi gem. Într-o canistră era o cafea, cam străvezie. Ceai nu primeau decât ofiţerii, fiind o băutură mai fină, mai elitistă.
Cu ocazia micului dejun s-au strâns toţi participanţii, indiferende de armă, grad şi apartenenţa la una sau alta dintre taberele beligerante. Între ei, am descoperit mai multe figuri de prieteni: Ian Skinner şi Bruce Chopping care erau îmbrăcaţi în uniforme turceşti, Paul Bristow purta ţinuta unui vânător de munte francez, Rafael Dattoli era subofiţer german. Era o adevărată babilonie: belgienii întrupau cu precădere trupele britanice (englezi, scoţieni, A.N.Z.A.C., canadieni), englezii sadea făceau pe ruşii, francezii, turcii sau austro-ungarii, francezii făceau pe scoţienii (deşi nu vorbeau englezeşte...).
La orele 10, britanicii au ridica, cu ceremonial, drapelul naţional – Union Jack. Când fusese atins momentul cel mai solemn şi drapelul aproape ajunsese în vârful catargului, pe platou şi-a făcut apariţia un căţel jucăuş care a început să miroase vârful bocancilor soldaţilor care prezentau arma şi să se strecoare printre picioarele lor. Sergentul a început să facă instrucţie de front şi de tragere cu doi subalterni, pe care i-a frecat cu multă energie, cu măştile de gaze pe faţă. Un alt soldat a făcut instrucţie, comandându-şi singur dar, în loc de puşcă folosind o umbrelă. El era cel dintâi care se amuza de acest exerciţiu şi avea chipul lăţit de zâmbet când dădea onorul cu apărătoarea sa de ploaie.
Un grup de nemţi, mai bătrâiori, din Compania de Transmisiuni au întins un fir de telefon. Unul dintre ei căra în spate colacul de fire, un altul avea o prăjină lungă cu care ridica firul şi-l agăţa în crengile copacilor şi pe stâlpii porţii. Urma să se facă legătura cu punctul de transmisie şi convorbirea să se difuzeze prin staţia de amplificare, pentru public. Din păcate, cu tot efortul transmisioniştilor, legătura nu a putut fi făcută – e posibil ca firul să fi avut o întrerupere pe undeva. Oricum, glumeţul şi durduliul Kristof Blieck, îmbrăcat în uniforma sa de A.N.Z.A.C. (Australian and New Zealand Army Corps), simula că taie firele sau le trage din coroanele arborilor, spre a-i necăji de tovarăşii „de joacă” din cealaltă tabără care se străduiau să stabilească linia de comunicare. Pe stâlpi erau ţinutite afişe cu chenar gros în culorile germane ce purtau un text cvadrilingv – germană (în caractere gotice), franceză, valonă şi engleză – prin care era atrasă atenţia că oricine ar aduce vătămări sistemului telegrafic sau telefonic militar va fi împuşcat iar cine ar distruge sau îndepărta afişul respectiv avea să fie aspru pedepsit. Într-un gest de frondă, acelaşi sergent Blieck a smuls unul dintre afişe şi l-a aruncat pe jos, călcând cu bocandul plin de noroi pe el, în faţa unor militari germani. Toată lumea a făcut haz şi... nimeni nu a fost pedepsit pentru că era vorba de o evocare, în detaliu şi cu acurateţă, a timpurilor trecute.
Un sanitar german arăta curioşilor cum se face o atelă dintr-o baionetă pentru un soldat ce îşi rupsese braţul. Ceva mai departe era o ambulanţă cu întregul inverntar expus sub o pânză de cort.
La orele 12 s-a servit prânzul: tot hrană rece şi la fel de insuficientă (un sandwich cu şuncă şi un altul cu caşcaval). După care a urmat o pauză de peste două ore în care timp am vizitat muzeul, ce a fost refăcut şi mult amplificat de la anterioara mea vizită, în 2007. În parc nu au mai fost săpate tranşee pentru acst eveniment deoarece, din subsolul instituţiei, pe nişte culoare întortocheate, ca acelea ale unui adăpost, se ajungea în exterior, într-o complicată tramă de tranşee podite cu scândură, asigurate pe pereţi cu împletituri din nuiele, cu banchete şi locaşuri de tragere printre saci umpluţi cu nisip.
Localnicii sunt tare mândri de istoria lor şi, cu ocazia centenarului conflagraţiei, au lansat o marcă de bere cu numele Passchendaele – pe care am gustat-o şi pot spune că este foarte bună!
În preajma cârciumii unde se vindea bere şi-a făcut apariţia un flaşnetar bătrân cu instrumentul său pus pe roţi de căruţ. Învârtea manivela şi derula un şir de cartoane perforate cu găurele care dădeau sunetele potrivite. Micuţul Robrecht Blieck pare a avea ureche muzicală căci, la auzul sunetelor armonioase, rândea, bătea din palmele sale mici şi se agita în ritm.
La orele 14.30, Kristof a adunat participanţii în spaţiul verde din faţa muzeului şi a prezentat publicului uniformele şi echipamentul folosit de armatele angajate în Marele Război. În timpul expunerii sale, un avion biplan roşu a survolat de câteva ori parcul, spre delectarea tuturor celor prezenţi. Astfel, „Baronul roşu” Manfred von Richthofen a fost evocat, cu nostalgie, chiar dacă aparatul său avea trei rânduri de aripi.
De undeva se auzea, din depărtare, sunet de cimpoi şi am dat fuga în căutarea sa. În grupul „scoţienilor” francezi era unul care cânta de mama focului, umflându-şi obrajii ca nişte foale. M-a copleşit emoţia la notele stridente, cu rezonanţă eroică, şi mi-au dat lacrimile. Am urcat chiar pe un dâmb spre a putea să-mi consum, în tihnă, jalea. Nu pot înţelege de ce mă mişcă atât de tare muzica cimpoierilor scoţieni!!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
