Uneori, viata o ia razna si cade in absurd. Pe cei din familia Caragiu absurditatea i-a urmarit cu incapatanare in timpul razboiului, punandu-i fata in fata cu situatii de neimaginat. Gonit dintr-un sat in altul si dintr-un oras in altul, intre doua bejenii soldate cu saracia lucie si bombele anglo-americane, neamul aromanilor Caragiu a supravietuit, iar Toma, Matilda si Geti si-au implinit in cele din urma destinele in chip remarcabil. (Marcela Gheorghiu)
Asadar, "brava" Armata Rosie venise. Rusi, cazaci, tatari, mustaciosi si nespalati, bateau la usile romanilor cerand mancare si... femei.
A treia bejenie
Tata si-a dat seama de pericolul care ne pastea pe noi, fetele. Cum era foarte intreprinzator, a gasit un camion care pleca gol spre Ploiesti si a luat impreuna cu noi familia fratelui sau, pe aceea a asociatului sau la tesatorie - aroman si el -, pe a celui mai sarac aroman din Sarsanlar, ca si pe sotia si pe cei trei copii ai unui vecin. Cinci familii, cu bagaje, copii si batrani. Ne-am inghesuit, oameni si baloturi, in camion si am plecat in cea de-a treia bejenie.
Pe o ploaie torentiala, am ajuns la o ferma din Corlatesti, proprietatea aceluiasi var care ni-l trimisese pe Pericuda in ajutor. Sotia ii arendase insa ferma. Evident ca am ajuns neanuntati. Ea nu era acasa, era la Bucuresti; ramasese insa la ferma fratele ei. Nu am fost acceptati in vila. Am fost "cazati", doua si chiar trei familii laolalta, in camerele destinate muncitorilor agricoli. Scapaseram insa de urgia frontului si asta conta cel mai mult. Apoi, tata impreuna cu Toma s-a intors la Bacau, sa vada de restul lucrurilor din casa. Nu au mai gasit nimic. Totul, dar absolut totul, fusese furat, inclusiv amintirile din Grecia ale bunicii si ale mamei, tavi, ligheane gravate, ibrice turcesti cu teava rasucita, argintate, gravate - totul a fost luat. Am ramas cu ceea apucaseram sa strangem in baloturile pe care le transportaseram cu camionul la Corlatesti.
Viata langa moarte
Pe 4 aprilie 1944, aviatia anglo-americana a bombardat Bucurestiul, iar pe 5 aprilie a venit randul Ploiestiului. Morti, raniti, case distruse, gauri imense care se cascau in tot locul ca niste cavouri. Spre groaza noastra, chiar in vecinatatea fermei era o baterie antiaeriana germana. O ceata artificiala era difuzata imediat ce se afla de intrarea avioanelor americane in spatiul aerian romanesc. Un fel de baloane gri, prelungi, uriase erau lansate pentru derutarea anglo-americanilor. Si toate astea sub ochii nostri, langa noi, deasupra noastra.
Am stat la ferma aproape o luna de zile, rastimp in care bombele au cazut necrutator. In spatiul fermei au fost lansate pe putin trei bombe, dar bunul Dumnezeu a vrut ca nici una sa nu cada peste locuinte si peste oameni. Un lucru era din ce in ce mai limpede: nu mai puteam ramane acolo. Dupa patru saptamani de teroare, ne-am mutat (de-am fi stiut unde ne ducem!), cu 15 kilometri mai incolo, la Moara Domneasca.
N-a trecut mult si am realizat cu totii ca am nimerit langa o alta antiaeriana. Dupa ce lovea Corlatestii, aviatia americana se indrepta spre aceasta si o bombarda si pe ea. Intr-una din zile, am "avut parte" chiar si de un avion prabusit. Imi placea sa stau afara pe timpul bombardamentelor, o inconstienta care putea sa ma coste viata. Cadeau schijele pe langa mine si nu ma speriam. Aveam 16 ani.
Satul masura vreo trei kilometri lungime si aproape ca nu avea latime. Se intindea ca un snur. In acea zi, am vazut avionul lovit indreptandu-se in picaj spre capul satului. Era evident ca se va prabusi, dar, la un moment dat, cand noi credeam ca totul s-a terminat si aparatul arde probabil mocnit la capatul satului, acesta s-a intors peste acoperisuri, a trecut peste noi atat de aproape incat am avut senzatia terifianta ca ne-a ras de capete si s-a prabusit in spatele casei, intr-o vaiuga mica, de vreo trei metri latime, secata. Ceva mai incolo, exista ce-i drept un mic parau, dar vaiuga nu mai avea apa. A cazut acolo si tot satul s-a perindat mut de uimire, ca sa vada avionul doborat. S-au strans si au privit ce-au privit, dupa care a insfacat fiecare cate un "suvenir" si incet-incet s-au imprastiat pe la casele lor. Noi am luat o bucata de plexiglas si un rest de harta. Pe la ora 11.00 spre miezul noptii, doua bubuituri teribile au zguduit satul. Focul ajunsese la miezul avionului, in burta lui, acolo unde se aflau bombele. Daca explozia s-ar fi petrecut in timpul zilei, cand sute de oameni (printre care si noi) se perindasera in jurul vaiugei, catastrofa ar fi fost uriasa.
"Sculati-va! S-a terminat razboiul"
Locuiam "la greci", adica la doua batrane domnisoare grecoaice, candva boieroaice. Acum erau singure si scapatate. Inchiriau camere din conac ca sa aiba din ce trai. Noi obtinuseram o singura incapere, pentru ca batranele nu fusesera de acord sa ne dea mai multe. Una dintre camere, mai mare si mai eleganta, fusese inchiriata unui ofiter roman. Il mai vizita din cand in cand un camarad, foarte dragut si manierat, domnul Dancu. Nu-i voi uita niciodata numele. In noaptea de 23 august 1944, a batut in geam si-a strigat-o pe mama: "Doamna Caragiu, copii, sculati-va, s-a terminat razboiul! De maine nu mai sunt bombardamente!". Noua, insa, nu ne venea sa credem ce auzeam! Era prea frumos ca sa fie si adevarat. Buimaci de somn, am iesit cu totii in curte, unde Dancu striga: "S-a terminat razboiul!". Nici radio nu aveam, ca sa-i dam drumul si sa aflam ceva in mod oficial. Apoi, desigur, am inceput sa credem. A doua zi, nemtii au parasit, cu tancuri si camioane militare, toata zona de la antiaeriana. A fost semnalul de start al unui haos. Tot satul s-a repezit asupra taberei parasite si a inceput sa care ce gasea: cearsafuri, cazane, oale, ligheane, prosoape, chiuvete, scaune, mese si ce-o mai fi fost pe acolo. Si asta continuu, timp de cateva zile. Noi priveam ingroziti la aceasta desfasurare de forte si de energie. Am vazut, de pilda, o femeie mica si slaba carand pe mijlocul drumului un sifonier urias (nici astazi nu-mi vine sa cred ca a fost aievea). Abia se mai tara pe drum, dar inainta cu inversunare.
Am ramas la Ploiesti. Unde sa ne fi dus? La Bacau nu aveam la ce sa ne mai intoarcem. Si lucrurile au inceput, din nou, sa se schimbe. Au venit rusii, s-au grabit sa le calce pe urme comunistii, in 1946 au avut loc alegerile, in ''47, de Craciun, l-au dat pe rege afara silindu-l sa abdice, in ''48 a avut loc nationalizarea pamanturilor. Toate acestea au fost traite de noi bucatica cu bucatica. Tata s-a dus la Ploiesti sa caute ceva de lucru si, cum fratele lui, Mitri, avusese o macelarie si se pricepea la astfel de afaceri, impreuna cu sotul surorii lor Florica au inchiriat o fabrica de mezeluri, care mergea bine. Ei aduceau vitele, iar tata se ocupa de partea administrativa. A mers asa un timp, pana cand, din dorinta de a imparti venitul doar la doi, fratele si sora l-au dat pe tata afara. Lor le-a mers foarte bine, si-au cumparat case, iar noua foarte rau. Traiam intr-o saracie lucie.
Cu toata situatia grea in care se zbatea familia, litera de lege a fost, insa, educatia noastra, a celor trei copii. Ne-am dus la scoala, Toma la Liceul "Petru si Pavel", caci mai avea un an de facut, eu la Liceul Teoretic "Despina Doamna", iar Geti la Liceul Industrial din centrul Ploiestiului, devenit ulterior liceu pedagogic. Iar mai departe deja se stie. Eu am devenit dialectolog, Geti a urmat artele plastice, iar Toma a devenit... actorul Toma Caragiu.
Post scriptum
Desi, necazul tatei si cele doua reforme monetare ne-au lasat practic goi, noi, partea feminina a familiei aveam o mare grija ca Toma, flacau mare de-acum, sa fie curat, ingrijit, elegant. Lui ii faceam camasi din cearsafuri, plastroane si gulere intarite. Cand iesea sambata dupa masa in oras, il calcam, il scrobeam, il aranjam si cu dragoste infinita, il urmaream cu privirile de la fereastra, cand pleca. Din poarta, Toma intorcea capul si ne facea semn cu mana, iar mama mandra si fericita, ne tinea pe dupa umeri si zicea: "Trei iezi, cucuieti".
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
