Vlad Moldovan – născut la 9 noiembrie 1981 la Baia Mare. Între 1999-2003 student la Facultatea de filosofie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Masterat şi doctorat la aceeaşi universitate. În prezent e cercetator postdoctoral al Universităţii „Babeş-Bolyai” şi redactor la revista „Steaua”. A publicat poeme şi articole în revistele literare „Familia”, „Vatra”, „Apostrof”, „Poesis”, „Discobolul”, „Echinox” ş.a. Are poeme în antologiile: La Neagra (2007), Literatura tînără (2007), Nasturi în lanul de porum (2008), Lunga noapte a liricii româneşti tinere, Rumänisches Kulturinstitut, Berlin, (2009). Debut editorial cu volumul Blank, Editura „Cartea Românească”, 2009. Al doilea volum de poeme îi apare în 2012 – Dispars la Cartea Românească. Membru activ pe site-ul clubliterar.com
- Să vorbim întâi despre volumul de poezii publicat anul trecut, atât de lăudat, şi pentru care aţi luat un premiu. Într-un răspuns scurt, în urmă cu câteva luni, publicat în „Ziarul de duminică”, îmi spuneaţi că aţi atins cu el „câteva marcaje stilistice”. Puteţi dezvolta? Ce înseamnă acest volum în creaţia dumneavoastră?
- Există fără doar şi poate o anumită doză de narcisism şi egocentrism ce se strecoară şi musteşte în viaţa unui om în momentul în care creaţia sa începe să fie „lăudată” sau premiată de mediul în care a ales să se afirme. Şi asta pentru că imaginea de sine, pe care înainte o păstorea în tihna anonimatului, începe să fie mobilată cu „elemenţi” (as in calorifer) pe cât de impersonali pe atât de ademenitori. Cred că scriitorii realizează acest proces mai repede sau mai târziu şi mai cred că stă în puterea lor să inventeze ustensile care să gardeze alunecările dăunătoare pe panta superbiei infertile. Tocmai de aceea îmi veţi înţelege, sper, reţinerea de a vorbi în anumiţi termeni despre Dispars. Totuşi nu am să greşesc prea mult dacă voi evoca consideraţii şi constatări făcute în momentul scrierii volumului. În primul rând poate fi evident faptul că nu prea ne gândim la apariţia ca volum a poemelor la care se lucrează. Aşa mi s-a întâmplat şi mie. Fiecare poem cuprindea în sine un challenge care se cerea depăşit atunci. Profilul încercărilor este bineînţeles multiplu: uneori se impunea găsirea unei altfel de muzicalităţi, alteori lucram la micro-naraţiuni halucinante sau la identificarea unui chiasm potrivit pentru o mărturisire. De cele mai multe ori căutam un nou tip de limbaj – eliberat de încărcătura angoasantă şi deprimist-minimalistă, dramatică pe care subiectul poetic o deţine de la sine şi într-o manieră latentă în schemele poetice occidentale. Din când în când şi spre propria mea satisfacţie constatam insuliţe în poemele mele eliberate de întreaga scenografie atât de omniprezentă în poezia occidentală. Căutam o modalitate de a mă distanţa atât de o creaţie în care subiectul să fie strangulat de propria-i interioritate/naraţiune cât şi de postura sa reflexiv, melancolic-nostalgică de privitor. Doream o poezie mai degrabă imnic-orientală în care să transpară bucuria/entuziastmul sau cruzimea impersonală a universului – iar acestea să se exprime sub imperiul unei acţiuni afirmative (înţeleg prin „afirmaţie” ceea ce Deleuze, urmându-l pe Nietzsche dezvoltă în privinţa unui alt mod de a afirma vitalul). Căutam şi încă mai caut o stranietate lipsită de om.
- Aţi luat recent Premiul pentru Tânărul scriitor al anului 2012. Cum este să ajungi într-o asemenea postură? Responsabilitate? Apăsare? Doar bucurie?
- Probabil că niciuna dintre cele menţionate mai sus sau doar fărâme din ele. Îmi place să păstrez un mediu zeflemitor în mine vis a vis de astfel de evenimente. Mare ar fi păcatul să mă iau acum prea în serios. Prefer să joc roluri trecătoare de îngâmfat, de responsabil, de indignat sau autoritar – dar toate cu un permanent surâs al pisicii de Cheshire la colţul buzelor.
- Ce inseamnă Dispars? Spuneati într-un text relativ recent că „totul e dispars”.
- În cunoscutul său Abecedar filozofic, Deleuze vorbeşte spre final despre ceea ce el numeşte sumbrul precursor. Disparsul este un alt nume pentru acesta: „Problema e cum să relaţionăm singularităţile disparate, cum să punem în raport potenţialele – ne putem imagina un haos potenţial – deci cum să relaţionăm potenţialele. Sumbrul precursor reprezintă tocmai această relaţionare a potenţialelor. Există traiectul sumbrului precursor – iar cele două potenţiale se află în stare de reacţie acolo şi între cele două fulgurează evenimentul vizibil, o rază. Aşa ne naştem – există întotdeauna un sumbru precursor pe care nimeni nu îl vede şi apoi raza care iluminează. Şi asta e lumea. Acesta e marele Z şi doar în asta constă înţelepciunea Zenului. Înţeleptul e sumbrul precursor şi lovitura sa cu băţul e fulgerul care te face să vezi lucrurile.”
- Aţi dedicat volumul Dispars lui Clutchy Hopkins, un muzician californian straniu, foarte apreciat în anumite cercuri, total necunoscut altora, a cărui identitate reală nu e ştiută. De ce? E un indiciu pentru lectură? De la început cititorul trebuie să fie alertat sau poate începe lectura fără prejudecăţi?
- Volumul e un tribut adus lui Clutchy Hopkins – prin urmare muzica sa poate fi o cheie de lectură, dar nu în mod obligatoriu. Când mă gândesc la un tribut – mă refer la acel offering din versurile lui Wallace Stevens: “Ursula, in a garden, found/A bed of radishes./ She kneeled upon the ground/ And gathered them,/ With flowers around,/ Blue, gold, pink, and green.// She dressed in red and gold brocade/ And in the grass an offering made/ Of radishes and flowers.// She said, "My dear,/ Upon your altars,/ I have placed/ The marguerite and/ coquelicot,/ And roses/ Frail as April snow;/ But here", she said,/ "Where none can see,/ I make an offering, in the grass,/ Of radishes and flowers."/ And then she wept/ For fear the Lord/would not accept./ The good Lord in His garden sought/ New leaf and shadowy tinct,/ And they were all His thought./ He heard her low accord,/ Half prayer and half ditty,/ And He felt a subtle quiver,/ That was not heavenly love,/ Or pity.// This is not writ/In any book.”
- Vă socotiţi un scriitor post-modern cum susţine Daniel Cristea Enache, între alţii? Ce înseamnă astazi postmodernismul în cazul dumneavoastră?
- Dincolo de teoretizările docte, în care mă angajam, cred că postmodernismul poate fi redus şi la un anumit tip de sensibilitate, una incluzivă, eclectică dar care are un subiect experimentat în dimensiunile şi codurile incluse. Mixurile lui Joe Acheson presupun o ureche iniţiată atât în the dark dungeons of hip hop dar şi în acordurile folkish scoţiene. În ele te exasperezi de vocea plângăreaţă a lui Thom Yorke dar şi de alienările gri ale dubstepului. Cam aşa intenţionam şi eu cu volumele mele – să ofer un mix cât se poate de exclusiv pentru cunoscători.
- Aţi îndrăzni să caracterizaţi poezia românească de astăzi?
- Se scrie cu nemiluita. Sunt tineri care nu au reuşit să se scuture de şuba simbolică a 70-iştilor. 80-iştii sunt un Think-Tank cumva închis. Generaţia 90 a fost zburătăcită de la început şi merită compătimire. And then there is us... Glumesc desigur – dar numai ca să fac evidentă absurditatea unor astfel de caracterizări panoramice. Adevărul e că în toate timpurile am fost binecuvântaţi cu autori puternici şi adevăraţi şi că poeţii tineri pot oricând să treseze arbori de familie autentici.
- Aţi urmat studii de filosofie şi aţi făcut un doctorat în hermeneutică. Cât de mult influenţează, dacă influenţează acestea poezia pe care o scrieţi?
- Mai deunăzi eram cu nişte prieteni la o ţigară. Şi între Dan Sociu, Bogdan Coşa, Andrei Doşa, Adi Schiop şi Dmitri – ca să-i menţionez doar pe câţiva – m-a fulgerat ideea că mă comport ca un hermeneut printre ei. Să fi fost acesta un aftereffect al studiilor? Bine, aş fi tentat acum să fac un mini-elogiu al structurii de personalitate a hermeneutului, să susţin apăsat talentul său de mediator şi însufleţitor, dar n-am să o fac pentru că asta are prea puţin de-a face cu poezia.
- În biografia dvs se spune că sunteţi membru activ pe site-ul clubliterar.com. Faceţi mai mult decât să publicaţi poezii acolo?
- Din păcate clubul a fost înghiţit de Facebook. Ionuţ Chiva complota la un moment dat, în ceas de noapte, la o ultimă şi nobilă auto-suprimare a clubului. Există însă grupuri şi prietenii care au suprevieţuit în subsolurile sectrete ale netului. Deci nu e totul pierdut. Personal încă îmi place să postez, nostalgic câte un poem pe club şi să mă scandalizez în faţa inapetenţei foarte tinerei generaţii pentru comentarii şi interacţiune literară. Parcă mă şi aud zicând: „Păi, cum, noi eram avizi de comunicare şi schimb în vremurile de glorie ale clubului! Ce s-a întâmplat?” „S-au înăsprit vremurile şi noi am crescut, mă Nilă.”
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
