Viruşi, arme şi oţel. Soarta societăţilor umane/ de JaredDiamond
Laureată a Premiului Pulitzer pentru carte non-fiction şivândută în peste un milion de exemplare, "Viruşi, arme şi oţel"este o remarcabilă lecţie despre ascensiunea şi decădereaimperiilor, despre rolul religiei sau al scrierii în evoluţiasocietăţilor umane, despre hrană sau arme, toate prinse în ecuaţiacomplicată a devenirii umanităţii de-a lungul a 13.000 deani. "Viruşi, arme şi oţel" culege cele mai puţin vizibile părţiale istoriei umanităţii, expunându-le cititorului care arecuriozitatea de a răspunde la întrebări la care istoriatradiţională nu oferă decât rareori şi doar întâmplător răspunsuri:De ce au ajuns europenii în America, nu amerindienii în Europa? Cumau ajuns oamenii în locuri izolate - ca Insula Paştelui sau PapuaNoua Guinee - şi cum şi-au dezvoltat acolo civilizaţii care ne aparastăzi primitive şi magnifice în acelaşi timp? Cum au reuşitagricultorii să-i înlocuiască pe vânătorii-culegători, şi de ce nus-a întâmplat acest lucru peste tot şi în acelaşi timp? Cum se facecă scrisul a constituit una dintre cele mai puternice arme alecivilizaţiilor care s-au impus asupra celorlalte? Jared Diamondoferă câteva răspunsuri foarte convingătoare la toate acesteîntrebări, introducându-l pe cititor într-o lume fascinantă, încare viruşii, armele şi oţelul au constituit actorii principali înmărirea şi decăderea popoarelor lumii.
Cartea a obţinut: titlul de New York Times bestseller; PremiulPulitzer; premiul Aventis pentru cea mai bună carte de ştiinţă;Premiul Rhone-Poulenc Al Societăţii Regale de Ştiinţe şi premiulNational Geographic. După carte s-a realizat un documentarde National Geographic Society.
Jared Diamond, profesor de geografie şi fiziologie laUCLA, şi-a început cariera ştiinţifică în fiziologie, extinzând-oîn domeniul biologiei evolutive şi biogeografiei. A fost alesmembru al Academiei Americane de Arte şi Ştiinţe, al AcademieiNaţionale de Ştiinţe şi al Societăţii Filosofice Americane. A fostbeneficiar al unei burse a Fundaţiei McArthur, primind premiulfrăţiei Phi Beta Kappa, Premiul Burr al Societăţii GeograficeNaţionale şi Medalia Naţională pentru Ştiinţă.
A publicat peste 200 de articole în revistele Discover, Natureşi Geo.
Puterea agricultorului
Adolescent fiind, am petrecut vara lui 1956 în Montana, caangajat sezonier al unui fermier în vârstă, Fred Hirschy. Născut înElveţia, Fred ajunsese în sud-vestul Montanei încă înainte de aîmplini 20 de ani, prin anii 1890, pentru a pune bazele uneiadintre primele ferme din regiune. La ora sosirii lui, o mare partea populaţiei amerindiene de vânători-culegători încă mai trăia peacel teritoriu.
Camarazii mei în ale lucrului la fermă erau în mare parte niştealbi duri, al căror limbaj includea un repertoriu excepţional debogat de înjurături şi care munceau toată săptămâna pentru a-şiputea dedica weekendul cheltuirii integrale a salariului la barullocal. Totuşi, printre lucrători se număra şi un indian din tribulPicioarelor negre, Levi, care se comporta foarte diferit deceilalţi, fiind un tip politicos, gentil, responsabil, tot timpultreaz şi cu o vorbire foarte îngrijită. A fost primul indian înprezenţa căruia am petrecut mai multă vreme, ajungând în cele dinurmă să îl admir.
De aceea am fost profund dezamăgit când, într-o duminicădimineaţă, Levi a apărut şi el beat criţă şi înjurând de mamafocului, după o noapte de pileală. Dintre înjurăturile lui, unami-a reţinut atenţia: "Al naibii să fii tu, Fred Hirschy, şivaporu' care te-a adus din Elveţia!" Am înţeles atunci cum gândeauindienii despre ceea ce eu şi alţi copii albi învăţaserăm la şcoalăcă este eroica luare în stăpânire a vestului american. Familia luiFred Hirschy era mândră de el, considerându-l unul dintre aceidestoinici pionieri care au reuşit să-şi facă un rost în viaţă, înpofida condiţiilor excepţional de grele. Însă tribul de vânători şirăzboinici faimoşi din care se trăgea Levi fusese deposedat depământuri de către fermierii albi imigranţi. Oare cum i-au învinsfermierii pe faimoşii războinici?
În 3 iulie 1908 arheologii care făceau săpături la palatulminoic de la Phaistos, de pe insula Creta, au dat peste unul dintrecele mai remarcabile obiecte din istoria tehnologiei. La o primăvedere, părea neimpresionant: doar un disc mic, plat, nevopsit, dinargilă arsă, de 16,5 centimetri în diametru. Examinarea atentă aarătat că ambele feţe erau acoperite cu o scriere care se sprijineape o linie curbă ce descria o spirală în sensul acelor deceasornic, cu cinci spire le la marginea discului până în centrullui. Un total de 241 de semne sau litere erau atent delimitate prinlinii verticale în grupuri de câteva semne, constituind probabilcuvinte. Cel care scrisese trebuie să fi plănuit şi executat disculcu grijă, astfel încât să înceapă să scrie de la margine şi săumple tot spaţiul disponibil din lungul liniei spiralate, fără sărămână în lipsă de spaţiu când avea să ajungă la centru.
Încă de când a fost dezgropat, discul a constituit un misterpentru istoricii scrierii. Numărul de semne distincte (45)sugerează un silabar mai degrabă decât un alfabet, dar este încănedescifrat, iar formele semnelor sunt deosebite de ale oricăruialt sistem de scriere cunoscut. Niciun alt fragment din aceastăscriere nu s-a mai ivit ulterior, aşa că nici azi nu putem şti dacăreprezintă o scriere indigenă cretană sau un import străin înCreta.
Pentru istoricii tehnologiei, discul de la Phaistos este încă şimai uluitor; data estimată a creării lui, 1700 î.Hr., îl face săfie de departe cel dintâi document tipărit din lume. În loc de a fiimprimate de mână, cum erau toate textele scrierii cu sistemeliniar A şi liniar B ale Cretei, semnele de pe disc au fostştanţate în argila moale (care a fost apoi arsă în cuptor) cuştampile care purtau protuberanţe de forma semnelor. Tipograful aavut, evident, un set de cel puţin 45 de ştampile, una pentrufiecare semn distinct care apare pe disc. Executarea acestorştampile trebuie să fi presupus foarte multă muncă, şi desigur cănu au fost făcute numai pentru a tipări acest unic document.Oricine le va fi folosit, este de presupus că scria foarte mult. Cuaceste ştampile proprietarul lor putea face copii mult mai rapid şimai bine executate decât dacă ar fi executat fiecare dintrecomplicatele semne ale scrierii la fiecare apariţie a acestora.
Discul de la Phaistos anticipează eforturile făcute de oamenimai apoi pentru tipărire; aceştia au folosit, în mod similar, semnedecupate sau matriţe, dar le-au aplicat pe hârtie, cu tuş, nu înargilă, fără tuş. Oricum, aceste eforturi nu au apărut decât 2 500de ani mai târziu în China şi 3 100 de ani mai târziu în Europamedievală. De ce nu a fost preţioasa tehnologie a discului largadoptată în Creta sau în alte părţi ale Mediteranei antice? De ce afost inventată metoda sa de tipărire în jurul anului 1700 î.Hr. înCreta şi nu la vreun alt moment în Mesopotamia, Mexic sau oricarealt centru de scriere antic? De ce a fost nevoie după aceea de miide ani pentru a adăuga ideea de tuş şi pe cea a presei pentru a seajunge la o tiparniţă? Discul constituie aşadar o încercareameninţătoare pentru istorici. Dacă invenţiile sunt atât deexcentrice şi impredictibile pe cât pare să sugereze discul,eforturile de a generaliza în privinţa istoriei tehnologiei arputea fi sortite eşecului din pornire.
Din volumul cu acelaşi titlu, în pregătire la Editura ALL.Traducere de Mircea Ştefancu şi Teodor Fleşeru
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
