Despre impartirea artei teatrale in ramuri, categorii, tipuri, specii, soiuri s.a.m.d. am mai discutat inauntrul acestei rubrici - nu neaparat pentru a ajunge la o concluzie, cat pentru a consemna o realitate in desfasurare: realitatea existentei, sub cerul scenei, a unor spectacole profund diferite, radical neasemanatoare si la fel de radical combatute, cand dintr-o parte, cand din alta, in virtutea problematicei lor apartenente la numita arta. Spus mai scurt, iata ca pe scena isi gasesc loc, spre uimirea estetilor fini, si drama de idei, si vodevilul.
Isi gasesc loc, anume, atata timp cat exista oameni care dau bani ca sa le vada. Si pe una, si pe cealalta - plus, desigur, toate variantele intermediare. A condamna (ori, invers, a ridica in slavi) un fel sau altul de teatru pentru motivul ca e prea serios ori prea vesel, prea subtil ori prea simplist, prea adanc ori prea superficial inseamna a crea false probleme si a vadi rigiditate de judecata si ingustime de spirit. Inseamna, pana la urma, a ignora faptul ca in arta (in orice arta) esential este nu ce se spune - pentru a "ratifica" asta exista pe lume etica, stiinta, politica, filozofia, plus liderii de opinie din presa romaneasca -, ci cum se spune. Un lucru, oricat de marunt, spus bine - cu vorbe, cu sunete, culori sau gesturi - devine in arta, automat, un lucru important; un lucru, oricat de semnificativ, spus rau devine, tot automat, un flecustet.
Teatrul asa-zis bulevardier este o specie care ii pune rau de tot in incurcatura pe ganditorii asupra scenei. Pe de o parte, el pare o culme a neseriozitatii si o chintesenta a vulgaritatii (nu numai in sensul etimologic al cuvantului, trimitand la vulg, adica la popor); pe de alta, stiut este - si oricand verificabil - ca o buna piesa bulevardiera nu-i deloc usor de scris, respectiv ca scrierea ei reclama din plin mestesug dramaturgic, precum si ca felul acesta de piese constituie preferinta neascunsa atat a unui mare numar de spectatori, cat si a unui mare numar de actori. Daca cei dintai sunt lesne de inteles, teatrul bulevardier dandu-le ocazia sa "evadeze" din realitatea plina de batai de cap a cotidianului si sa se cufunde in placerea fara de griji a divertismentului pur, dragostea celorlalti pentru aceasta specie poate parea bizara, caci, in ciuda aparentelor, lucrul la un rol de farsa usurica e mult mai solicitant decat trambalarea pe scena in chip de "semn" intr-un spectacol arhiplin de simboluri. Dar, altfel decat restul lumii, actorii sufera nu atunci cand muncesc, ci atunci cand stau...
Tocmai ca sa nu stea (prea mult), un numar de actori din cateva institutii bucurestene de spectacol a pus la cale, sub egida ArCuB si a Fundatiei pentru cultura, arta si turism "Sabin Fagarasanu", un asa-numit Teatru al Pensionarilor, adica (presupun) constituit din artisti aflati "in retragere", dar si destinat (poate) auditoriului veteran. Prima "iesire la public" a noii asociatii a avut loc, pe scena Teatrului "Nottara" (acolo, cel putin, am intalnit-o eu), cu Puslamaua de Pierre Chesnot. Pierre Chesnot, nascut in 1935 la Paris, e un maestru recunoscut al teatrului de bulevard - specie, de altfel, eminamente pariziana -, caruia i-a alimentat repertoriul cu un numar bunicel de titluri; Cavou de familie si Vecina de alaturi, jucate, in timp, si la noi, sunt dintre cele mai cunoscute. Puslamaua (Un beau salaud), cea mai recenta productie a sa, a facut deja in Franta succese rasunatoare si sali intesate, pentru ca subiectul - un barbat la a doua tinerete izbuteste un incredibil slalom sentimental intre o nevasta, o amanta, o fosta nevasta si o amanta pe cale sa devina fosta, pana cand, fatalmente, i se infunda - nu doar ca este, ca atare, amuzant, dar este si pus in pagina cu multa abilitate, cu spirit si cu o gratie, si ea, tipic frantuzeasca. In traducerea lui Radu Beligan si Liviu Dorneanu, textul suna remarcabil de fluent si de simpatic, interzicand mitocaniile dambovitene ori excesele de limbaj atat de prizate astazi - si fluent si simpatic este si spectacolul regizat de George Motoi. Desi amplasata in decoruri improvizate si "beneficiind" de costume, am impresia, particulare (scenografia e semnata, ca si ilustratia muzicala, de regizor), mizanscena curge alert, surprizele survin la tanc, iar traseele personajelor (foarte complicate, data fiind intriga) se intretaie cu suficienta precizie. "Puslamaua" e Mihai Ciuca, la primul sau rol consistent in teatru dupa destula vreme; putin crispat la inceput - vine prin sala si are de sustinut "la rece" un lung monolog -, actorul se ambaleaza treptat si biruie partitura cu farmec, cu aplomb si cu nerv comic. In jurul lui, Irina Mazanitis, cu caldura si discreta (auto)ironie ce-i sunt proprii, Ileana Cernat, cu distinctie, Giliola Braileanu, cu temperament (excesiv, pe alocuri), si debutanta Gabriela Toader le figureaza pe cele patru femei "dependente"; Jeanine Stavarache si Mircea N. Cretu sunt, cu eficienta, personajele de plan secund.
Acelasi cuplu de (excelenti) traducatori il lanseaza pe piata romaneasca, si tot sub "palaria" ArCuB, pe Eric Assous (nascut in 1956), autor notabil, pana de curand, mai ales ca scenarist si regizor de film si de televiziune, dar impus si ca dramaturg prin doua "hituri" recente: Actorii au obosit (500 de reprezentatii intre 1999 si 2002) si Les Montagnes russes (care se joaca in momentul de fata la Paris, cu Alain Delon). Cea de-a doua piesa, cu titlul adaptat Straini in noapte, a fost aleasa de Radu Beligan ca suport pentru revenirea pe scena, in regia sa, a unui actor de o forta si o popularitate aproape legendare: Florin Piersic. Forta si popularitate vadite, de (prea) multa vreme incoace, doar in aparitii in spectacole "de varietati" (indoielnice, adesea), pe viu ori "pe sticla". Forta si popularitate ce se vad puse la incercare acum, intr-un rol deloc usor - un barbat in puterea varstei incearca sa-si dovedeasca siesi ca e vesnic tanar - si in compania unei actrite, la randul ei, de forta si popularitate: Emilia Popescu (intr-un rol redutabil, care o obliga sa schimbe nenumarate "masti" - nu dau amanunte, pentru ca suspansul e un element-cheie). Reprezentatia vazuta de mine a prefatat, cumva, premiera din toamna, premiera unui spectacol ce va fi, neindoielnic, foarte cautat si unde actorii care, poate, au obosit la final de stagiune vor reveni, dupa vacanta, cu sporita vigoare.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
