Ziarul de Duminică

Un ziarist (V). Începutul capitalismului/ de Tudor Călin Zarojanu

Un ziarist (V). Începutul capitalismului/ de Tudor Călin Zarojanu
17.02.2011, 23:56 37

Rezumatul episoadelor anterioare: Marilemitinguri. JOS IONESCU! Sursa mea a refuzat să spună cine eraIonescu, dar eu am o bănuială.

Un an mai tîrziu, aflând că Asociaţia Civilă face unmiting-spectacol dedicat Duminicii Orbului, m-am înfiinţatla sediul asociaţiei cu textul parodiei. Doamna carem-a primit a citit, a căzut sub birou de râs, a ieşit de-acolo şi azis că da, sigur, pot să vin s-o recit pe scenă. Eu, însă, muritorde rând, mă temeam că n-o să pot pătrunde în zonă şi am cerut ohârtie la mână! Amuzată şi lipsită de precedent, femeia a chemat uncoleg care se ocupa cu organizarea, iar acela mi-a dat o hârtiuţăcu ştampilă: "Domnul Barack are acces în zona scenei"! Păstrezhârtiuţa aia lângă paşaport.
Piaţa Palatului era full, caré şi chintă royală. Nu mi-a cerutnimeni hârtiuţa, dar aveau oamenii un desfăşurător, că la un momentdat cineva mi-a zis "Hai sus!". Am urcat. Când ziceaţi c-aţi avutultima oară o sută de mii de suflete la picioare? Erau oameni pestetot, nu se vedea asfaltul, nici vreun spaţiu verde, de la AthenéePalace până la Palatul Telefoanelor. N-am avut trac şi nu m-ambâlbâit nici o dată.
La-nceput, lumea nu ştia la ce să se aştepte. Dar când amajuns la "Pân' la Universitate, căci aicea e un zid" am fostîntrerupt de urale şi mi-a fost dat să primesc cel mai miştocompliment din viaţa mea: s-a scandat "Ăsta, da, Golan!". M-amînclinat ceremonios şi am continuat.
La sfârşit, după "Agenturile străine spre Jilava le goneşte∕Iar în urma lor se strigă: «Muncitorii te iubeşte!»", a fost delir.Chiar acolo, pe scenă, am fost felicitat, îmbrăţişat, strâns înbraţe şi pupat de cetăţeni ale căror nume le trec sub tăcere, căşi-aşa a devenit jenant cât mă laud.
Oricum, după ce m-am dat jos de pe scenă, m-a abordat un tipcare a zis că e redactor-şef la Bulevardul şi că vrea săpublice poezia. Ceea ce a şi făcut, însoţită de câteva cuvinte pecare i le spusesem eu despre cum devine cazul, totul sub titlul"Istoria unei parodii geniale". M-am simţit jenat. Da' nu foartetare. Dovadă că am luat în serios informaţia că o să-mi dea şi banipentru asta. Ceea ce nu. O vreme am bătut drumul redacţiei dinstrada Latină, după vreo două luni am renunţat, iar nu peste multtimp Bulevardul a dat faliment. Sper că nu din cauzamea.
Ok, să revenim la lucruri serioase, adică la 13 iunie 1990. Îndimineaţa aia, dând curs unui impuls secret - că nu ştiam neam cese-ntîmplase în zori - am plecat la serviciu cu aparatul defotografiat (un Smena 8M cumpărat, în ziua repartiţiei de lafacultate, cu 348 de lei, de la atelierul foto de pe Academiei). Pela prânz am aflat că-i ceva în Piaţă şi am tăiat-o într-acolo cudouă colege. Una dintre ele, Irina, era cea cu care ieşisem înstradă pe 21 decembrie… Dar, fir-ar, asta-i altă poveste. După ceam dat roată şi, între altele, am admirat patrupedele despre carenenea general Diamandescu avea să se jure că n-au fost p-acolo,declanşarea nebuniei m-a prins lângă Biserica Enei. Colegeleplecaseră. Am fotografiat cât şi cum m-am priceput, cu aparatulridicat deasupra capului, vreo jumătate de film. Nimic de PremiulPulitzer, dar, orişicât, un document. De altfel, vă informez că amfăcut destule fotografii, ca ziarist, cu acelaşi bătrân Smena, laBucureşti, Haga, Amsterdam, Istanbul şi prin alte locuri, poze careau apărut în ziare şi de care nu am a mă ruşina.
Cum s-a sfârşit ziua de 13 ştiţi. La ora aia eram latelevizor.
Cum s-au sfârşit zilele de 14, 15 şi, în general, cum s-asfârşit cu drăguţa de Românie care emoţionase atât de taremapamondu' cu nici şase luni în urmă de asemenea ştiţi. În general,ştiţi cam tot ceea ce trebuie ştiut. În afară de cele de mai sus şimai jos.
Capitolul al doilea: Aşteaptă zece lauşă
• Începutul capitalismului • Nostalgia comunismului • Cum esă ai o şefă blondă, sexy şi deşteaptă • Portret-robot depatron-marionetă • Fotografii mişcate • Industria sexului
Au trecut doi ani. Ciobanul din poveste mai tăia o oaie - maifrigea o carne, mai tundea o oaie - mai făcea o blană, mai mulgea ooaie - mai făcea o brânză, că asta era viaţa lui, până-şi pierdeoile şi-ncepe să le caute înnebunit, pentru că asta era viaţa lui:mai tăia o oaie - mai frigea o carne, mai tundea o oaie - mai făceao blană, mai mulgea o oaie - mai făcea o brânză. Şi le striga denebun pe dealuri, că asta era viaţa lui: mai tăia o oaie - maifrigea o carne, mai tundea o oaie - mai făcea o blană, mai mulgea ooaie - mai făcea o brânză. Până i le găseşte unul şi ciobanul maisă-i pupe mâinile, că asta era viaţa lui: mai tăia o oaie - maifrigea o carne, mai tundea o oaie - mai făcea o blană, mai mulgea ooaie - mai făcea o brânză, drept care a vrut să-i dea un mielcadou, dar ăla n-a vrut, că nu-i trebuia. Şi-au început să secerte, pân-a trecut p-acolo un om pe un cal şi ei s-au apucat să-ispună tărăşenia, să judece el cum e corect:
- Domnu' dragă, io mi-s cioban şi mi-am pierdut oile ş-amcrezut că-nnebunesc, că asta era viaţa mea: mai tăiam o oaie - maifrigeam o carne, mai tundeam o oaie - mai făceam o blană, maimulgeam o oaie - mai făceam o brânză. Şi le-am căutat, da' degeaba,până mi le-o găsit omul ăsta şi-am vrut să-i mulţumesc cu un miel,că asta-i viaţa mea: mai tai o oaie - mai frig o carne, mai tund ooaie - mai fac o blană, mai mulg o oaie - mai fac o brânză. Da' elnu şi nu.
Îşi zice şi ălălalt partea lui, că de ce nu-i trebuie, dupăcare tac şi se uită cu nădejde la călăreţ. Acesta se gîndeşte ovreme, apoi zice:
- Bă, voi vreţi să-mi furaţi calul!
Aşa şi eu: mă mai duceam la serviciu, mai veneam de laserviciu. În timpul când nu mă duceam şi nu veneam de la serviciumai scriam câte-un articol pe care mi-l publica sau nu mi-l publicaŢara liberă, ori un text umoristic pe care sigur mi-lpublica Bibicul. Iar cartea stătea cuminte pe un raftdintr-o bibliotecă într-o cameră dintr-o editură.
În 1992, pe la sfîrşitul verii, Andrei Şerbănescu m-a sunat sămă întrebe dacă n-aş vrea să ţin un serial umoristic în revistaCurbe, unde scria şi el. Nene, vroiam.
M-am strofocat şi, în câteva zile, m-am prezentat laCurbe (râdeţi cât vreţi, nu-i vina mea că pe vremeaaia se puneau nume d-astea). Sediul era la etajul doi al uneiclădiri de pe Brezoianu, în coasta parcului Cişmigiu. Am găsitacolo două camere: secretariatul şi redacţia. În prima stătea GigiAmurăriţei, care pe vremea aia era blondă (nu vă miraţi, ce?, n-aţiauzit de George Sand?), secretara, în a doua i-am găsit pe MirceaBedrosian, secretar general de redacţie, Iulian Mercea,redactor-şef adjunct, Cosmin Tecuceanu, şeful secţiei Cultură, şi,mai ales, pe Anamaria Bercea, şefa, o blondă răpitoare. Bafta mea afost că Andrei a asistat la discuţie, că io eram fraier rău de tot.Când a venit vorba despre bani, m-am blocat total şi atunci aintervenit el, că-s scriitor, că trebuie să fiu plătit ca atare, căde-astea. Mercea a oftat: "Eu pot să avansez o sumă, dar mi-e fricăsă nu păţesc cum am păţit cu Mircea Diaconu: am spus cât, iar els-a scărpinat în vârful capului, s-a strîmbat şi a zis: «Nu-i preamult!?»". Totuşi, cu aprobarea din priviri a Anamariei, a propus1.500 de lei pe episod (o pagină şi jumătate de text), în vreme ceeu încasasem cel mai mult 400 de lei pentru un editorial în Ţaraliberă. Atunci l-am auzit pe Andrei exclamând vesel: "Ia teuită! A roşit!! E atât de rar să vezi un tânăr roşind!" Când amplecat de acolo aproape m-a podidit plânsul de emoţie: pentru primadată în viaţa mea aveam sentimentul că sunt plătit la câtmerit.
Staţi liniştiţi, nu s-a repetat decât o dată.
Când? - veţi afla după ce reuşesc să public cartea.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO