Un ziarist. Privire din interior asupra presei (I)/ de Tudor Călin Zarojanu

Paginile care urmează sunt transcrierea, colaţionarea şi, pealocuri, stilizarea celor 361 de mailuri pe care le-am primit,între 16 mai 2007 şi 8 iunie 2010, de la o persoană necunoscută. Nuvreau să-mi amintesc efortul de-a pune câteva mii de diacritice şide-a verifica aproape la fel de multe semne de punctuaţie.

De ce-am făcut-o? De ce am decis să încerc să public textul?Dintr-un singur motiv: pentru că mi s-a părut interesant. Pentru căspune poveşti şi prezintă personaje dintr-un domeniu aflat înprim-planul atenţiei publice, cu care toată lumea interferează,despre care toată lumea are păreri ferme, dar despre care preapuţini ştiu cum funcţionează.

Am şi eu unele legături în zona presei, atât cât să pot afirmacă textul e cel puţin credibil. Fireşte, nu pot verifica detaliile,motiv pentru care - în ciuda insistenţelor celui cu care amcorespondat vreme de trei ani -, am decis să înlocuiesc majoritateanumelor. Sunt sigur că, astfel, nu se pierde nimic din substanţatextului.

De altfel, Ştefan Barack nu pare să fie nici el numele real alunei persoane - cel puţin nu una publică. Nu l-am găsit pe Google.Nu l-am întâlnit niciodată pe Ştefan Barack, nu ştiu cum arată,n-am vorbit la telefon.

Citiţi aceste mărturisiri şi veţi descoperi cum arată presavăzută din interior. N-o să vă pară rău.

P.S. Titlurile capitolelor îmi aparţin. (TCZ)

Bună. Numele meu e Ştefan Barack. Intenţionam să încep maimodest această mărturisire, dar să vedeţi ce mi s-a-ntîmplat. Amaflat că un cetăţean, ziarist şi el - v-am zis oare că suntziarist? - a rătăcit o casetă cu înregistrarea unui interviu şi,după ce-a căutat-o şi-n frigider, i-a spus cu năduf unui coleg deredacţie: "În doisprezece ani de jurnalism nu mi s-a mai întâmplataşa ceva!" Tare, nu? Ah!, am uitat să precizez: tipul avea 27 deani.

Nene, atunci e cazul să-mi amintesc că la 18 ani am condus unpost de radio! Bine, mă rog, era al liceului, şi ce, asta nu sepune? Păi, nu m-a oprit alaltăieri administratorul blocului să-mispună emoţionat că mă citeşte şi c-a fost şi el ziarist, a scris lagazeta de perete a şcolii? Foarte mulţi ziarişti p-acilea, aţiobservat.

Deci. Într-a doişpea, împreună cu G.R.-ul - a nu se confundacu J.R.-ul -, am pus mâna pe postul de radio ("Atunci i-am spusGeneralului: Ocupaţi gările!!") şi ne-am pus pe făcut emisiunibeton, cu versuri de Ana Blandiana şi balade Led Zeppelin. Hello!,era Epoca de Aur, vă daţi seama că după 89 am cerut diplome dedisidenţi, da' cică tocmai se terminaseră.

La început transmiteam în recreaţii, evident că n-asculta nicidracu' şi oricum nu s-ar fi auzit nimic, că-n pauze era HAOS. Aşacă, enervându-ne, i-am dat drumul, o dată, la zece minute dupăînceputul orei! A fost demenţial. Profii - educaţi că tot ceea ceţine de propaganda audio-vizuală e sfânt - au tăcut brusc, în toateclasele şi i-au lăsat să asculte pe colegii care se prăbuşiseră subbănci de râs. Pe tablă - integrale, desene cu refracţia luminii,formula benzochinoaldehidei de sulfat de cupru - şi din difuzoarese scurgea "Stairway To Heaven", peste care se auzea, şoptită, opoezie de semantică dublu dubitativă.

Imediat, ne-a chemat Gică. Gică era Gheorghe Ionescu,directorul adjunct, o figură de roman postmodern. Devenise legendargraţie Anuarului liceului, o chestie care costa 25 de lei şide care n-avea nevoie nimeni, da' se trăgea în tiraje de masă. Cândera stocul prea mare ("Prin acumulări calitative, spre stocurisupranormative!"), lua câteva sub braţ şi intra la WC. Nu săcitească, frate, ci să prindă elevi fumând. Erau acolo permanent.Ori exmatricularea, ori cumpără de bunăvoie un Anuar. Temăpentru acasă: ce credeţi că alegeau?

Altfel, un tip super. Ştia exact cât să-ntindă coarda şine-nvăţase şi pe noi acelaşi lucru. De pildă. Ploua cu scutirifalse. La un moment dat i s-a pus pata şi a cerut să contrasemnezeel fiecare scutire, că dirigii erau mână-n mână cu noi, puteai săle aduci adeverinţă c-ai născut sau ai făcut transplant de cap(ceea ce, în unele cazuri, nici n-ar fi fost rău). Numai că unhandicapat care refolosise scutirea ştergând-o înainte cu pic nu segândise că un director, orişicât, foloseşte stiloul, nu pixul.Drept care Gică a semnat şi a văzut că-i dispare semnătura în urmapeniţei. Din nefericire - altfel cazul s-ar fi soldat doar cuvânzarea câtorva Anuare - s-a-ntâmplat să fie pe-acolodirectoarea plină, care, cum să spun eu mai delicat?, era o vacă(uite c-am reuşit), drept care nici mai mult nici mai puţin achemat Procuratura. Fals în acte şi uz de fals, mă-nţelegi. Şi auvenit, neică, procurorii, District Attorney Office, StateVersus Pupils, şi ne-au strâns în sala de spectacole şi ne-auanunţat că vor lua la verificat, din urmă, toate scutirile din anulăla, dar n-au apucat să termine ideea că noi ţâşniserăm deja dinsală, alergând fiecare clasă spre dirigul∕diriga ei, cu care ne-amîncuiat care pe unde - noi, de exemplu, în laboratorul de Chimie,la subsol, pe bănci de lemn în scunde taverne mohorâte - şi amînceput NOI să verificăm act cu act. Scotea biata doamnă Bregovici,Dumnezeu s-o ierte, câte o scutire şi zicea:

- Valeria, 13-15 iunie, de la Secţia de Pediatrie a SpitaluluiPanduri...

- Nu!, ţipa Vali. Secţia aia s-a desfiinţat de doi ani!

Am avut aşa: secţii desfiinţate sau niciodată înfiinţate; unspital dezafectat; trei doctori emigraţi legal şi unul fugit -toate înainte de emiterea documentului; plus unsprezece scutiri dela unităţi sanitare în funcţiune, semnate şi ştampilate de mediciîn activitate, numai că fără să fi avut vreodată în faţă bietuladolescent suferind de varice sau ceva similar. Evident, oameniipreferau să rămână cu absenţe nemotivate decât să intre lapuşcărie.

Bun. Gică a ştiut totul (vaca n-a ştiut şi n-a înţeles nimic,iar ancheta s-a stins din lipsă de probe). Mai mult, a recuperat dela dirigi toate plastografiile şi le-a pus bine. În ultimele zilede liceu, când o cam luaserăm razna, veneam la şcoală în costume deteatru, jucam şotron în curte, aruncam cu baloane în timpul orelor,chestii de-astea, a chemat la el şefii de clase şi ne-a spus:

- Ţineţi-vă oamenii în frâu! Nu vreau să păţesc ca anultrecut, când a venit unul în ultima zi de şcoală în pijama întrăsură!