Deliciile şi supliciile pactului conjugal
„Există o femeie. Mă iubeşte, mă iubeşte la nebunie. Tot timpul
se mărită cu altcineva. După nuntă hohoteşte îndelung
pe umerii mei, cum că-i o mare târfă. O aprob cu seninătate.”
(Péter Esterházy. O femeie)
În istoria romanului, ca şi în viaţa de toate zilele, există adesea tensiune între familia din care se provine, cea care se creează (aici şi acum) şi cea care ar fi putut exista (undeva, cândva). Claudio Magris constată – tot în Danubius – că literatura se opreşte cu precădere la totalitatea epică a familiei de origine, născută din pasiunea necesităţii, nu şi a libertăţii: drept dovadă stau Rostovii din Război şi pace, familia Buendia din Un veac de singurătate ori, ca o încoronare a mentalităţii de clan şi de castă, faimoasa casă Budenbrook. În arhitectura romanului lui Thomas Mann, soliditatea firmei e mai importantă decât seducţia din ochii Gerdei, misterioasa străină, ori decât dragostea lui Tony pentru tânărul Morten, un biet student la medicină. „Noi nu ne-am născut, draga mea”, îi scrie consulul zvăpăiatei sale fiice, împiedicând-o astfel să facă pasul greşit pe care l-ar fi regretat apoi tot restul vieţii, „pentru ceea ce în ochii noştri apare drept mica noastră fericire personală, fiindcă nu suntem nişte fiinţe izolate, de sine stătătoare şi independente, trăind pentru ele însele, ci verigile unui lanţ, şi astfel existenţa noastră nu poate fi concepută fără şirul acelora care ne-au precedat şi ne-au arătat drumul, urmând ei înşişi, fără abatere şi fără a se uita în dreapta şi în stânga, o tradiţie verificată şi venerabilă”.
Prin contrast, cealaltă familie, cea care se creează, apare ca „o odisee anevoioasă şi imprevizibilă”, asumată pe cont propriu, în ciuda avertismentelor şi sfaturilor înţelepte date de cei de acasă. Potrivit lui Magris, dacă această „plenitudine riscantă a convieţuirii conştiente şi pasionate” nu a găsit la fel de multe ecouri în literatura mondială, e poate întrucât „există teamă că luciditatea comportă dezamăgire şi atunci se preferă refugiul în copilărie”.
Realizând că va fi silit să se însoare cu mama Henjen, în vreme ce nepreţuita Erna îi va fi făcut un copil negustorului Fritz Lohberg, fostul funcţionar comercial August Esch –cel mai lucid, poate, dintre Somnambulii lui Broch – îşi spune că „iubirea aceea perfectă, în care el voise să se refugieze, nu era nimic altceva decât minciună şi înşelăciune, şarlatanie curată, pentru a ascunde faptul că aici el (…) se învârtea pe loc în colivia asta, ca unul care se gândise la fugă şi la o libertate în aer liber şi nu se putea mişca altminteri decât izbindu-se de gratiile cuştii”. Cortina romanului cade brutal peste scena ostilităţilor, devenită cerc vicios. „Anarhistul” se reîntoarce în Luxemburgul natal după ce visase zi şi noapte la Statuia Libertăţii: „Se făcea întuneric în jur şi niciodată n-aveau să se mai ridice ceţurile de dincolo de ocean”.
Un fenomen similar se petrece cu Franz Ferdinand von Trotta, protagonistul Criptei Habsburgilor, căruia tot anturajul îi repetă la nesfârşit că a nutri sentimente pentru cineva e o slăbiciune detestabilă, nedemnă de „vesela apocalipsă” vieneză a începutului de secol XX. Una e să ai, precum majoritatea figuranţilor din romanele lui Joseph Roth, mici şi neînsemnate liaisons („femei de care te puteai lepăda, ba uneori le împrumutai ca pe un palton; femei pe care le uitai ca pe nişte umbrele sau le lăsai intenţionat undeva, ca pe nişte pachete stânjenitoare, după care te uiţi în urmă de frică să nu ţi le aducă cineva înapoi”), şi alta e să-ţi compromiţi dinainte cariera cedând tentaţiei absurde de a fonda o familie: „În cercul pe care-l frecventasem”, suspină retrospectiv împricinatul, „dragostea era considerată o rătăcire, o logodnă era ceva ca o apoplexie, iar căsnicia o boală de lungă durată. Eram tineri. La căsătorie ne gândeam, e drept, ca la o consecinţă inevitabilă a vieţii, dar aşa cum te gândeşti la o scleroză, care se va ivi probabil în chip fatal, în douăzeci sau treizeci de ani”.
Sublocotenentul von Trotta, fiu al unui burghez vienez de origine slovenă şi nepot al eroului de la Solferino, hotărăşte – în ciuda amărăciunii pe care i-o provoacă astfel mamei – să se însoare chiar înainte de a porni la război. Sentimentul datoriei împlinite e dublat de senzaţia exaltantă de a juca şah cu moartea: „Trebuia să plec la regimentul douăzeci şi unu. M-am grăbit să plec, direct din îmbrăţişare la militărie, de la dragoste la pieire. Şi una şi alta o savuram cu aceeaşi tărie a inimii”.
Chiar în ziua nunţii, Franz Ferdinand îşi dă seama că n-o iubeşte de fapt pe Elisabeth. Cu inima îndoită, pleacă pe front şi se întoarce după patru ani – când, deşi o regăseşte în compania unei tinere femei care pare să-i fi sucit minţile, încearcă să reînnoade firul căsniciei. Abia văzându-şi soţia metamorfozată, pasionată brusc de arta decorativă şi posedată de o adevărată furie a ordinii şi curăţeniei, sublocotententul le dă dreptate celor care-l preveniseră că, de când e lumea lume, femeile îşi iubesc casele şi locuinţele mai mult decât bărbaţii: „Ele, femeile, pregătesc deci mai întâi cuiburile pentru progenitură. Prind, cu perfidie inconştientă, pe bărbat într-un păienjeniş de nedesfăcut de mici obligaţii cotidiene din care nu va mai putea scăpa”.
Temă centrală a romanelor lui Roth, confuzia sentimentelor provocată de degradarea vechilor valori traversează şi Iov, despre care s-a spus adesea că ar fi o extensie epică a eseului Evrei în peregrinaj: şi într-un caz şi în celălalt, lumea evreilor din Europa răsăriteană apare în lumina crepusculară a declinului ei tragic, văzut ca o consecinţă inevitabilă a unui proces de surpare interioară.
După o ceartă pe tema unei sume de bani menite să-i scape pe fiii săi de armată, un dascăl de provincie se întoarce cu spatele ca să nu mai vadă chipul îmbătrânit şi înăsprit al soţiei. De nesuportat e mai ales strălucirea stinsă a ochilor, devenită „un cafeniu nepăsător, calculat şi fără speranţă”. În ziua când o surprinde pe Debora în faţa oglinzii, contemplându-şi cu tristeţe sânii căzuţi şi primele fire albe, Mendel Singer înţelege că-i e dat de fapt să trăiască „o a doua căsnicie, una repetată, de data asta cu urâţenia, cu amărăciunea, cu îmbătrânirea femeii lui. Ce-i drept, o simţea mai aproape, aproape trup din trupul lui, inseparabilă şi pentru totdeauna, dar şi insuportabilă, chinuitoare şi chiar şi puţin respingătoare”. Pe nesimţite, cuplul a pătruns aşadar în lumea eternei reîntoarceri, unde fiecare gest capătă – cum a spus-o Nietzsche şi cum avea s-o repete Kundera – greutatea unei poveri insuportabile (das schwerste Gewicht): „Dintr-o muiere cu care te uneşti doar la ceas de întuneric, se transformase parcă într-o boală de care eşti legat zi şi noapte, aparţinându-ţi întru totul, pe care nu mai trebuie s-o împarţi cu lumea şi a cărei duşmănie fidelă te duce la pierzanie”.
Odată instalate pe orbita eternei reîntoarceri, lucrurile apar fără circumstanţa atenuantă a efemerităţii lor. Pactul conjugal, cu deliciile şi supliciile aferente, neagă de la bun început ceea ce Kundera numeşte Insuportabila uşurătate a fiinţei. După şapte ani de viaţă cu Tereza – pe care o înşală cu Sabina ori de câte ori are ocazia –, Tomas îşi spune că dragostea dintre ei e frumoasă, dar şi obositoare, devreme ce-l obligă mereu să ascundă ceva, să simuleze, să repare, să-i ridice moralul, s-o consoleze, să-i dovedească neîncetat c-o iubeşte, să se simtă vinovat, să se justifice şi să-şi ceară scuze. Abia când Tereza îl părăseşte, lăsând pe masă o scrisoare de adio, iar Tomas se întoarce la viaţa de celibatar căreia păruse a-i fi destinat, viitorul redevine un mister, iar aventura pândeşte la fiecare colţ de stradă. „Trăise şapte ani priponit de Tereza şi fiecare pas al său era urmărit de ochii Terezei. Se simţea de parcă i-ar fi atârnat de picioare nişte bile grele de fier. Acum, pasul lui devenise, pe neaşteptate, mult mai uşor. Avea senzaţia că pluteşte. Ajunsese în câmpul magic al lui Parmenide: se bucura de dulcea uşurătate a fiinţei”.
Semnificativ e şi faptul că tot ce ţine de sfera legăturilor periculoase implică la Kundera traversarea unei linii de hotar: odată cu reîntoarcerea umilitoare a lui Dubček la Praga, Cehia se vede silită să se plece în faţa cuceritorului, ceea ce o încurajează pe Sabina să emigreze în Elveţia, urmată la scurt timp de amantul ei Tomas şi de soţia lui, Tereza. Când cuplul se dezbină, ceea ce-i desparte pe soţi e distanţa, nu doar simbolică, între Praga – unde Tereza va căuta să-şi refacă viaţa – şi Zürich – unde Tomas continuă să profeseze. Suprimarea punctelor de trecere a frontierei anulează brutal până şi posibilitatea teoretică a reîntoarcerii la armonia iniţială: „Pentru a o suta cincizecea oară recapitulă întreaga situaţie: frontierele între Cehia şi restul lumii nu mai erau deschise cum erau în momentul plecării lor. Nici telegramele, nici apelurile telefonice n-ar mai putea s-o facă pe Tereza să vină înapoi. Autorităţile nu i-ar mai îngădui să iasă în străinătate. Nu-i venea să creadă, dar plecarea Terezei era definitivă”.
Şi în romanul lui Jiří Marek, facerea şi desfacerea legăturilor conjugale apare direct legată de facerea şi desfacerea frontierelor Imperiului Habsburgic. Unchiul Josef constată că, deşi vremurile „se grăbesc cu febrilitate”, divorţul de doamna Loty Fuchs trenează inexplicabil, dintr-un motiv greu de acceptat: registrul stării civile nu ţine pasul cu Tratatul de pace de la Saint-Germain-en-Laye, iar suveranitatea naţională nu garantează, automat, şi libertatea individuală. Din punctul de vedere al antreprenorului de pompe funebre, între Republica Cehoslovacă, proclamată solemn de Comitetul Naţional, şi Austria, unde nimeni nu mai înţelege ce se întâmplă cu familia imperială, graniţa recent trasată nu poate rămâne doar de natură militară: „Soţia mea, doamna Loty, care şi-a pierdut cu desăvârşire simţul măsurii şi al pudorii, a fost dintotdeauna cetăţeană a oraşului Viena, în timp ce eu am fost dintotdeauna cetăţean al Boemiei… Începând de azi, dacă nu mă înşel, suntem cetăţeni a două state diferite! Ea e supusa împăratului Karl, iar eu… Eu sunt republican!”
Faptul că nutreşte noi planuri de viitor alături de Tonička, o jună compatrioată, îl face pe unchiul Josef să asiste cu cinică satisfacţie la frângerea vulturilor bicefali: „Ce mai, e limpede, Austria e pe dric. Doamna Loty şi eu – suntem astăzi două naţiuni diferite. Ba, mai mult, două naţiuni vrăjmaşe. Doamne, dacă stau şi mă gândesc bine, să vreau şi tot n-aş putea ajunge la Viena ! Ce bine !” Ironie a sorţii, încheierea căsătoriei lui Josef cu Tonička este împiedicată tocmai de naşterea statului cehoslovac independent, care, altfel, le umple desigur inima, şi unuia şi altuia, de „o nespusă bucurie patriotică”…
Din volumul în pregătire la editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
