Monstrul despre care unii pretind ca ar putea sa ne ameninte planeta, daca nu chiar intregul univers, va descinde - daca prorocirile acestor casandre ar fi sa se implineasca - din vintrele celui mai puternic accelerator de particule din cate exista, LHC (Large Hadron Collider), care urmeaza a fi pus in functiune la toamna, la CERN (Conseil Europeen pour la Recherche Nucleaire), in Geneva.
Este vorba despre probabilitatea infima ca in cursul experimentelor cu fascicule de protoni sa ia nastere ceea ce fizicienii numesc mini-gauri negre: daca vreuna dintre ele ar fi stabila, atunci, la fel ca suratele ei cosmice de dimensiuni astronomice, ea ar putea incepe sa "inghita" materie, sfarsind prin a ingurgita tot Pamantul. Dezbaterea mai veche asupra riscurilor legate de acceleratoarele de particule elementare a reizbucnit cu vehementa pe parcursul finalizarii lucrarilor de constructie si al efectuarii primelor teste la LHC.
De noul accelerator, a carui realizare a costat trei miliarde de euro, se leaga sperantele fizicienilor de a duce cunoasterea lumii subatomice cu un pas mai departe: confirmarea existentei unor particule elementare inca neidentificate ale modelului standard (bozonii Higgs, de exemplu), largirea acestui model prin depistarea unor particule super-simetrice sau a unor noi dimensiuni ale spatiului (ceea ce ar avea darul sa revolutioneze conceptia noastra despre lume), simularea conditiilor existente la o trilionime de secunda dupa big-bang s.a. Faptul ca rezultatele nu pot fi prezise cu deplina certitudine (insa altminteri nici nu am avea de-a face cu un experiment stiintific, remarca intr-un interviu din Suddeutsche Zeitung, nu fara ironie, Gerard 't Hooft, laureat al Premiului Nobel pentru fizica), lasa loc si presupunerii, hazardate dupa unii, ca in cursul experimentelor ar putea lua nastere gauri negre ultramicroscopice. Dar, ne asigura specialistii, masa lor ar fi atat de mica, incat nici n-ar fi in stare sa atraga alte particule si, pe deasupra, ele ar fi extrem de instabile, descompunandu-se de la sine intr-o frantura de timp infinitezimala. Iar daca, contrar ipotezei formulate de Stephen Hawking, vreuna ar supravietui totusi, ea ar purcede cu mare viteza prin spatiu si, chiar ajunsa in nucleul dens de nichel si fier al Terrei, unde probabilitatea de a intalni mai des alte particule ar fi mai mare, tot ar dura cinci miliarde de ani (intre timp, Soarele se va fi stins!) pana cand, tot capturandu-le, sa acumuleze o masa de... cateva kilograme.
Dovada clara a caracterului inofensiv al experimentelor, ne asigura fizicienii de la CERN, o aduce astrofizica. Energia radiatiilor cosmice, care de miliarde de ani bombardeaza atmosfera terestra, ca si a celorlalte corpuri ale sistemului solar, este enorma, incomparabil mai mare decat cea a protonilor trimisi sa se ciocneasca in interiorul LHC - si totusi, Soarele, Pamantul, Marte, Saturn si toate celelalte planete continua sa existe, n-au fost inghitite de fantomaticele, minusculele gauri negre care ar fi putut eventual lua nastere in tot acest rastimp. Energia totala a unui fascicul de protoni este echivalenta, ce-i drept, cu aceea a unui TGV (trenul francez de mare viteza) deplasandu-se cu 150 km/h, dar energia unei singure particule este comparabila cu... a unui tantar in zbor. Iar daca o asemenea particula ar putea intr-adevar da nastere prin coliziune unei mini-gauri negre stabile, capabile sa distruga Terra, afirma unul dintre responsabili, Michelangelo Luigi Mangano, atunci stele neutronice, unele cu o varsta respectabila, de zeci si sute de milioane de ani, nici n-ar mai exista, intrucat din cauza densitatii lor, de zece mii de miliarde de ori mai mare decat a Pamantului, ar fi inghitite instantaneu de presupusele gauri negre produse prin bombardamentul permanent al razelor cosmice.
Nu-i mai putin adevarat ca subiectul in sine este incitant, indemnand la speculatii sumbre nu numai pe cei sceptici din fire, ci si o serie de scriitori - cel mai cunoscut fiind desigur cazul romanului lui Dan Brown Ingeri si demoni, unde o societate secreta isi propune sa distruga Vaticanul si, pentru a construi o bomba redutabila, sustrage antimaterie din laboratoarele de la CERN. Acolo au fost intr-adevar produsi atomi de anti-hidrogen, dar in cantitati cu totul insuficiente pentru asemenea scopuri; la intrebarile puse de cititorii romanului, fizicienii din Geneva explica pe pagina de internet cum stau lucrurile, precizand printre altele ca obtinerea unei jumatati de gram de antimaterie - la a carei anihilare, in contact cu o contitate egala de materie normala, s-ar degaja o energie echivalenta cu aceea a exploziei atomice de la Hiroshima - ar dura, cu tehnologia actuala, un miliard de ani! Asta, lasand la o parte faptul ca eficienta energetica a unui asemenea exploziv ar fi catastrofala si ca antimateria este atat de instabila, incat depozitarea ei in scopuri precum confectionarea de bombe este practic imposibila.
Unii cititori isi mai amintesc poate ca, in urma cu mai bine de un sfert de veac, publicam un roman (2000, Editura Eminescu, 1982) in care descriam urmarile dramatice ale unui experiment asemanator celui proiectat acum la LHC: bombardamentul particulelor dintr-un nou superaccelerator provoca aparitia de "noduri" in structura spatio-temporala, prin care se putea "trece" spre alte epoci istorice. Actiunea se petrecea in anul 2000 (de unde si titlul), iar desfasurarea ei lua pe alocuri turnuri apocaliptice; "profetia" cartii nu s-a implinit, trecerea peste pragul de mileniu s-a consumat fara asemenea zguduiri, insa tema, cum se vede, a ramas actuala. Mie mi-a oferit totusi prilejul real de a evada din universul concentrationar ceausist: invitat la Munchen de Heyne Verlag spre a-mi fi tradus romanul (a aparut apoi aici sub titlul Die Enklaven der Zeit), am refuzat sa revin in tara, facand uz de... o noua dimensiune a spatiului - libertatea.
Munchen, 5 aprilie 2008
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
