Ziarul de Duminică

Ultimul Karamazov, vol.2 (I)/ de Mihail Gălăţanu

Primul volum din „Ultimul Karamazov” a apărut în 2014 la editura Allfa, în Colecţia Strada Ficţiunii. Egida sub care a apărut cartea este Lista lui Alex., coordonată de criticul Alex. Ştefănescu. Al doilea volum, din care sunt extrase fragmentele următoare, este în lucru.

*

*     *

Gruşenka intrase în trei luni. Sau în patru, nu mai ştiu. Stăteam cu ea acasă, căci se mutase la mine. La ea, ţinea încuiat. Dar ar fi vrut să ne mutăm la ea. Din când în când, de altfel, o şi făceam. Copilul se pregătea să vină. Cum am spus, nu ştiu dacă era băiat sau fată. Nici nu aveam cum să ştiu, la acea vreme. Ne făceam speranţe. Eu, că e băiat. Dar nici o fată, cu pistrui minunaţi, aşa cum era Gruşenka, nu ar fi fost de lepădat. Nici nu îmi mai aminteam de acel domn, Dostoievski, care...ştiţi dumneavoastră. Eu mă socoteam cel mai fericit om. Cel mai fericit om din lume. Cum, oare, Dumnezeule, reuşisem să îi înving pe toţi aceia, printre care şi tatăl meu? Printre care şi Mitea, bunul meu frate, Dmitri Karamazov? Dintre toţi Karamazovii, numai eu reuşisem să o am pe Gruşenka. Gruşenka, da, o, ce vis! Numai a mea! Numai a mea şi a mea. Vă daţi seama? Femeia-trofeu, pentru alţii. O femeie pentru care alţii, nu puţini, ar fi fost în stare, oricând, să moară. Gruşenka, iar eu, dintre toţi karamazovii...

Fireşte că nu îmi venea să cred. Kaneşno! Mă simţeam bărbatul cel mai bărbat. Bărbatul prin excelenţă. Singurul bărbat. Singurul posesor, cu adevărat, de testicule. Eu o însămânţasem. O însămânţasem cu dragostea mea, cu furia mea, cu cruzimea mea, cu încă tinereţea mea ingenuă, cu inconştienţa mea, cu nesăbuinţa mea, cu viaţa şi cu moartea mea...

Da, dar un Karamazov. Eu, un karamazov...

Un karamelov. Burta ei ticăia. Ceasul se auzea din ce în ce mai tare. Stăteam la burticica ei ca un nebun, nopţi în şir. Fără să prind, măcar, un ceas de odihnă. Trebuie că eram nebun, precum spuneau ceilalţi. Trebuie că eram nebun de legat. Scriam cartea mea, AL-KITAB, în burta ei, AL-KITAB. Eu eram peştele, AL-KITAB.

Scriam. Scriam ceva. Acolo. Dar nu ştiam ce scriam. Ce scria, oare, sămânţa mea, înăuntru? Părul ei, înspicat, părul de secară şi grâu şi cucuruz al ei, al Gruşenkăi, nu ştia. Căci ea era o pară. O pară a focului. Scriam apăsat, cu condeiul meu de bărbat.

Ca şi cum aş fi fost, încă, un mic băieţaş, vârându-mi în gură capul creionului meu, cu grafit, chimic – şi umezindu-mi buzele, ca să îi fac urma mai desluşită. Scriam în ea fapte de vitejie. Faptele neamului meu, karamazovian. Mă interesa totul: fiecare bătaie de aripă a micului meu prunc. Fiecare svârcolire, sub turla înaltă a pântecului ei, al iubitei. Gruşenka era o biserică înaltă. Una rusească. Din aia, cu slava butelcată. Biserica semăna cu o butelcă de vodcă. Plină. Durdulie. În care gâlgâia vodca. Atunci când se clătina. Pântecul se clătina aidoma. Şi se legăna. Şi pe prunc în sevă îl ţinea. Oi, oi, boje moi! Ay, ay, dragostea mea! Ce lume! În ce lume îl aduceam pe acest prunc! În ce lume! Într-o lume neostoită. Frumoasă, dar vorace. În care stăpânul acestei lumi, Uzurpatorul, este Cel Rău. La ce poate el să se aştepte?

 

CE UITUC SUNT! MAI DEGRABĂ AMNEZIC

O GRAVĂ CONFUZIE DE TIMP

Cum de am putut să uit? Sau să confund lucrurile? În nebunia – şi nepriceperea mea de bărbat, am fost încredinţat că sarcina e mult mai evoluată: spre şapte sau chiar opt luni… Când acolo, aflu, cu stupoare, de la Gruşenka…ah…că suntem doar în lunile trei-patru. Spun aflu, pentru că, în neştiinţa mea de om tânăr, de bărbat cam cu caş la gură (acum şi aici chiar trebuie să recunosc, fiindcă am dat cu bâta în baltă…v-am spus ceva de luna a şasea sau a opta…nici nu mai ţin minte). Şi eu, nătângul de mine, care credeam că mai aveam de aşteptat doar o lună…care o lună…când, acolo, mai sunt încă vreo şase. Adică aproape o jumătate de an.

Şi, iarăşi, spun, suntem însărcinaţi, deoarece eu, ca un Karamazov ce sunt, mă simt şi eu însărcinat, altăuri de Gruşa mea… cred că aşa sunt toţi bărbaţii Karamazov? Sau, poate, numai eu dintre toţi?

Deşi ţinea încuiat la ea, Gruşenka închiriase o cameră. Chiriaşul era un student din Sankt Petersburg, cu lentile cât fundul de borcan. Toată ziua era – sau se prefăcea studios. Avea un întreg geamantan cu cărţi. Şi, pe altele, le mai şi păstra într-o ladă, plină până la refuz, cu cărţi şi hârţoage.

Avea părul creţ şi nu era chiar un bărbat urât, deşi nu ştiu de frângea – ori nu prea – inimile femeilor.

Dar ea, Gruşa, draga de ea, gâfâia tot mai tare. Era şi de aşteptat, deoarece luase în greutate.

Să nu credeţi că aş fi iubit-o mai puţin din cauza asta. Din contră: aş putea spune că o iubeam şi mai mult, cu înfocare. Cu întreaga înflăcărare a naivităţii mele congenitale.

Şi, aici trebuie iar spus, îmi plăceau formele ei rubensiene. Pe burtică se adunase ceva slăninuţă, oi, oi, daragaia maia, iubiţica mea…şi carnea ei albă strălucea ca gustarea de peşte în ziua binecuvântată a Bunavestirii.

–        Mihail, îmi zicea ea, Mişa drag, şi dacă nu ai să mă mai iubeşti?

–        Cum să nu te iubesc, ce vorbă-i asta – îi replicam eu.

–        Sunt neliniştită din această pricină – ca şi din cauza femeilor pe care le vei mai întâlni. Poate că suntem, încă, prea tineri. Cu mult prea tineri. Nici nu ştiu dacă este prea bine ceea ce am făcut…

–        Ce vrei să spui? – replicam imediat.

–        Vreau să spun că…aşa de tineri…şi, iată, un prunc este gata să vină pe cale. Tu îţi dai seama, Mihail? Îţi dai cu adevărat seama? Aducem un suflet pe lume…

–        Ştiu, dar, Gruşa…

–        O inimă, mică, serţa maia, o inimă care să bată. Pentru noi. Pentru lumea aceasta urâcioasă, atât de urâcioasă uneori…şi ce răspundere…

–        Nu mai fi atât de copleşită, Gruşenka. În fond, fiecare cuplu – sau majoritatea lor - se învredniceşte de asta. Mi se pare cel mai spontan şi mai firesc gest al tuturor îndrăgostiţilor. Să nască viaţă… Să izvodească viaţă.

Şi, atunci, Gruşenka tăcea. Dar vedeam în ochii ei tulburarea. Era turburată. Şi zbuciumul ei creştea văzând cu ochii, pe măsură ce sorocul se apropia. Iar sorocul, bineînţeles, nu avea nimic de făcut decât să se apropie.

Alteori, ea continua:

–        Mă întreb dacă va fi fericit…

–        Dar n-are nimeni de unde să ştie dinainte asta, îi replicam.

–        Şi am să pot eu îndura, ca mamă, să fie nefericit…? – şi aici o lacrimă începea să i se prelingă pe la colţul ochiului.

–        Şi de ce nu am putea şti dinainte? Măcar unele lucruri cred că se predestinează.

–        Poate că da, Gruşenka. Dar cum va fi sufletul său nu are nimeni de unde să ştie.

 

SMERDEAKOV, FRATELE NOSTRU. SLUGA

Mulţi mă întreabă despre fratele nostru, Smerdeakov. Porcul. Sluga. De ce nu am spus nimic despre asta – şi de ce, la măsuţa mea din mesteacăn ( nu prea se mai fac măsuţe din mesteacăn, că nu e prea bun lemnul, se fac din brad ori din stejar, poate chiar din paltin, nu-i aşa? deşi măsuţa din Camera de Chihlimbar, acum un secol, a fost făcută din mesteacăn…şi am şi văzut-o la Sankt Petersburg) – nu scriu (mai) nimic despre Smerdeakov? Pentru că e un ticălos. O canalie. Un laş. Cu o limbă prefăcută, iar eu, unul, îl dispreţuiesc profund.

 

NU SUNT DOSTOIEVSKI? DE CE NU SUNT? ŞI, POATE, MAI BINE CĂ NU

Am dat manuscriptul meu/acest modest jurnal la cetit. Şi, dintre cei ce l-au cetit, unii s-au întrebat: de ce nu samănă îndeajuns/mai mult cu Dostoievski? Dar nu samănă? Ei bine, poate nici nu aş fi vrut să samene. Cine era, la urma urmei, acest Dosto? Un tip cam nesuferit. Un cartofor care îşi giucase averea în Elveţia. Unul care îşi jucase până şi nevasta/mireasa la cărţi. Şi o pierduse? Genial? Şi ce dacă era genial? Dostoievski era un pierde-vară. Nu-i aşa că fusese şi pe la puşcărie?

AFACERI DE LA ZERO
Linkuri utile

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.zf.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi in această pagină.