Buncarul a devenit o casa de nebuni condusa de un nebun si in care sunt inchisi cei sanatosi; este o corabie in mijlocul taifunului, fara carma, fara catarge si fara capitan; un dirijabil fara ventil de siguranta; un oras acoperit de apele care deja au ajuns la hornurile caselor. In atata lipsa de sens, Krebs, Burgdorf si Bormann aduc ceva din sensul propriilor lor existente. Golesc sticlele una dupa alta si cu ajutorul lor inoata undeva, intr-o lume a nebunilor din tara visurilor bahice. Altii se ocupa de alte probleme. Dr. Stumpfegger nu-si gaseste o clipa de ragaz. In spitalul subteran al Cancelariei Reichului, amputeaza bratele si picioarele soldatilor raniti care tot mai vor sa apere aceasta fortareata menita distrugerii.
Eva Braun sta in fata unei elegante masute de toaleta din mahon pe care stralucesc piepteni si perii aurite, unde stau aliniate sirurile de sticlute si tuburi pentru mentinerea frumusetii. Pune mai multa oja pe unghii si, astfel vopsite, varfurile degetelor ei scanteiaza ca niste flacari. Inspaimantata, sare de la masa. Tocmai i-a venit in minte gandul ca aceste degete frumoase se vor zbarci in foc si apoi se vor innegri. O lasa nervii. Se indreapta spre sifonierul masiv, cu trei usi, plin de rochii si acolo isi regaseste mandria. Mangaie tandru rochiile cu cea mai moderna croiala care la baluri si serate stralucisera in fata tuturor. Niciodata nu va mai lua parte la vreo petrecere cu muzica, vin si cantece vesele. Zaboveste cateva minute in fata unei haine de vulpe argintie de o frumusete nemaipomenita. "Chiar ca n-o sa mai am nevoie de asa ceva - isi spune ea incetisor - cand ma voi duce la urmatoarea petrecere... aia din gradina." O cheama apoi pe doamna Junge si ii daruieste haina.
Si doamna Goebbels isi ingrijeste de zor frumusetea. Parul ei extraordinar este obiectul celei mai atente preocupari. Straluceste in toata splendoarea lui ca un lan de grau in bataia vantului de vara cand pieptenul trece prin el. Uneori arunca si scantei electrice. Mama atat de devotata national-socialismului incearca sa scape de imaginea tot mai clara, innebunitoare, a celor sase copii care vor muri curand intinsi la picioarele ei. De pe culoar se aud rasetele lor nepasatoare. Au crezut-o cand le-a spus ca totul va fi bine.
Doamna Junge se ridica de la munca ei de o noapte intreaga si incearca sa intre in joaca lor neastamparata. Adolf Hitler trece schiopatand pe langa ei si schimba o vorba cu acesti condamnati la moarte care vor imparti acelasi destin cu el; apoi pleaca cu pasii lui tarsaiti. Ieri se simtea in centrul atentiei universale care, pe o suprafata imensa, vibra la fiecare din actiunile, deciziile sau capriciile lui. Astazi, aceasta suprafata uriasa este marginita de niste ziduri de beton care cuprind ceva mai mult spatiu decat vizuina din pamant a unui iepure de camp. Ieri inca mai primea mesaje bombastice din toate tarile lumii; astazi, nici cel mai mic sat nu se mai oboseste sa-i transmita vreo stire. Ieri inca era lumea prea mica pentru nenumaratele lui decizii, care loveau ca niste fulgere in orice colt al pamantului. Astazi este un mosneag obosit. Asa il descria doamna Junge: "Ochii lui nu mai erau pe aceasta lume. Toate usile stateau larg deschise si nimeni nu mai avea nevoie sa fie anuntat. Nu mai suporta singuratatea. Voia sa vada pe fiecare, sa se apropie de toata lumea. Indiferent daca cineva citea sau facea orice altceva, el venea si se aseza alaturi. Nu mai voia sa fie singur nici o clipa."
Tovarasii de drum ai mosneagului isi bat capul cu planul amanuntit al sinuciderii. Cand sa fie luata otrava? Cand o sa bata rusii la usa? Desi Hitler nu se grabeste deloc sa sparga in dinti mica fiola, vrea sa-si justifice gestul discutand la nesfarsit pe aceasta tema. In ochii doamnelor voia sa ramana de-a pururi regele Arthur, ele nu aveau voie sa se gandeasca cu dispret la el, trebuia sa ramana in amintirea lor drept cel mai viteaz si cel mai destept barbat din Germania. Niciodata nu trebuiau sa ajunga sa creada ca focul care s-a dezlantuit asupra Germaniei a pornit de la chibritul aprins de el si tot el refuza acum sa se foloseasca de stingatorul aflat la indemana ca sa nu piara chiar totul mistuit de flacari.
Fata de Arthur Axmann, care a venit in acea fatidica noapte de duminica, Hitler
s-a lansat in toate justificarile posibile, mergand pana la chestiuni de detaliu. Palatul se prabuseste pentru ca tradatorii misuna intre zidurile lui. Profund cutremurat si chiar oripilat, Axmann ar fi vrut sa discute despre apararea raului Havel, dar Hitler a ocolit orice discutie a problemelor militare. Tunurile, trompetele si soldatii in pasul de gasca al paradelor nu mai preocupau deloc creierul sau obosit si confuz. Gandurile lui, care marsaluiau candva cu casti de otel si cizme tintuite, se adaposteau acum in corturi zdrentuite, gata de a fi stranse de plecare. Acum rememora amintirile unui trecut de mult apus. Vorbea despre tineretea lui, se avanta in reflectii filosofice si sublinia ca saracia este cel mai bun mentor al unui barbat. Apoi l-a intrebat pe Axmann despre rudele acestuia care nu se inchideau niciodata in firea lui egocentrica si laudaroasa, anume aceea a compatimirii de sine si a revenit la urmarile tradarii din propriul cerc al familiei sale politice la Fegelein, G?ring, Himmler, Speer - oameni in care a avut cea mai mare incredere si care au dezertat cu totii.
Vreme de cateva minute s-a lasat tacerea intre ei si amandoi au ascultat conversatia bubuitoare pe care o purtau tunurile deasupra lor; limba bataliilor de ieri si de azi. Cand vocile lor urca intr-un crescendo amenintator spre o profetie bubuitoare - profetia despre viitorul cel mai apropiat - gandurile lui Hitler se indreapta din nou spre Wenck. Acest Wenck pe care nu-l poate uita. Noaptea este propice invocarii spiritelor si lui i se pare ca aude zgomotele abia perceptibile ale unui clopot indepartat de pe o fantomatica geamandura de salvare ce pluteste undeva pe marea incetosata a constiintei sale:
- Astept sosirea lui Wenck, spune el pe jumatate lui Axmann pe jumatate catre sine insusi. Lupta la sud-vest de Potsdam. Astept sa strapunga incercuirea inamicului si sa elibereze Berlinul.
Eliberarea Berlinului! Ar insemna eliberarea si salvarea lui Adolf Hitler! Si ar mai insemna ca
n-ar mai avea nevoie sa recurga la fiola de otrava si la pistol. Si asta ar deschide perspectiva imbucuratoare de a se razbuna asa cum se cuvine pe cuplul tradator, inca in viata, Himmler si Speer.
Purtand in suflet aceasta imagine reconfortanta, Hitler se retrage, sigur de sine, ca un sef de armata care ataca o tabara adormita. De luni de zile, este prima oara cand nu ia ceaiul cu secretarele sale. In acele ore tihnite, de trancaneala cu anturajul feminin al stabilimentului sau, nu discuta chestiuni militare, dar acum iar i s-a aprins creierul de batalii, atacuri si... victorii. Wenck vine in mars fortat. Si impreuna cu el marsaluieste victoria. Atunci bate cineva incetisor la usa si dr. Stumpfegger intreaba daca nu mai poate face in seara asta ceva pentru Fuhrer. Cu alte cuvinte: Este Fuhrerul gata de plecare pe lumea cealalta cu ajutorul cuceririlor tehnico-stiintifice? Fuhrerul se lanseaza insa intr-un suvoi de apostrofari delirante la adresa lui Wenck: vine Wenck, luptatorul, singurul mare si adevarat soldat din tot razboiul.
- Wenck o sa fie aici! Stumpefgger... Wenck!
Stumpfgger inchide incet usa in urma sa.
XXI. Intr-o camasa de forta din piatra
In sfarsit au sosit vesti. Asezat la masa, in cabinetul sau de lucru, Hitler citeste o stire a agentiei Reuter care anunta jonctiunea armatei a 12-a a lui Wenck cu armata a 9-a a lui Busse. In sfarsit! Uite ca pana la urma si-au reunit trupele! Inima comandantului tresalta de bucurie. Sa profitam de acest ragaz! De acum, Wenck si Busse trebuie sa intre in Berlin din clipa in clipa. Hitler citeste mai departe: "Tot ce a mai ramas din armata a 9-a, o mana de soldati in zdrente, slabiti, raniti, infometati si demoralizati, au ajuns cu greu pe malul Elbei, unde au fost salutati de ramasitele armatei a 12-a, care a supravietuit retragerii de la Potsdam."
In buncar s-a lasat o liniste ca intr-o casa de tarani la ora somnului de dupa-amiaza. Nu se mai observa nici o miscare. Unii au atipit, altii scriu, cativa citesc, iar altii fumeaza. O miscare se observa din partea copiilor lui Goebbels. Alearga pe cele 13 trepte de la etajul de jos la cel de sus dupa ce se aude explozia unui proiectil.
- Asta a fost o bomba?
- Da' de unde! A fost un obuz!
- Ah, tu nu esti in stare sa deosebesti un obuz de o grenada!
Plin de repros, Helmut ii spune Holdei:
- Grenade de mana? Rusii n-au cum sa arunce cu grenade. Trebuie sa vina foarte aproape daca vor sa lupte cu asa ceva.
- Ei, cred ca in curand vor fi chiar aproape, raspunde Helga, cea mai mare si cea mai inteligenta dintre toti copiii.
Soldatii, secretarii si functionarii din celelalte buncare incep sa misune prin labiriturile tunelurilor. Toti au prins de veste ca Hitler a hotarat sa se sinucida si sunt agitati. Agitati ca acest lucru se lasa atat de mult asteptat. Daca Hitler ar muri odata, atunci ar putea sa incerce sa se ascunda pe undeva, sa intreprinda ceva. Sa faca ceva, orice este de preferat acestei nemiscari impietrite, care nu se poate sfarsi decat cu moartea sau prizonieratul.
Din volumul Ultimii martori ai lui Hitler, de Michael A. Musmanno, in pregatire la Editura Runa. Traducere de Sorin Cristescu.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
