Astazi vorbim despre parintii si bunicii lasati acasa de generatia care a luat calea Vestului. Oameni in varsta, multi neputinciosi, pe care singuratatea si tristetea ii indeparteaza in fiecare zi de lumea pe care o numim „a noastra”. Solutii sunt: nu e nevoie ca un milion de batrani, dupa estimari neoficiale, sa isi duca zilele in nevoie. Doar ca statul, Guvernul si primariile nu au o strategie nici legi in spiritul timpului nostru, si lasa situatia in mana familiilor si a catorva organizatii de caritate. Se poate si altfel, asa cum veti descoperi astazi, se poate ca la batranete viata sa decurga normal, cu bucurii si mai ales cu respect. Prin campania Tu stii ce mai fac parintii tai, Stirile PROTV cer autoritatilor sa-si indrepte atentia spre batranii aflati in nevoie. Sa aloce fonduri, sa aplice legi, sa suplimenteze numarul de locuri in camine, sa opreasca scurgerile de fonduri din sistem.
Si iarna asta l-a prins tot singur pe Mos Barnea. Baiatul e departe, in Italia. A plecat acolo cu toata familia lui, iar el, desi a stiut ca-i va fi greu singur, a inteles ca Romania nu le ofera nimic. A ales sa ramana in casa de la tara desi fiul i-a pus la dispozitie apartamentul de la oras. Si-n vreme ce el isi cauta de lucru ca sa mai treaca timpul, baiatul lui, in Italia, isi aduna familia la masa. Locuiesc in Torino. Sotia lui, Angela Barnea, e cea care a plecat prima si e badanta - adica ajutor pentru batrani singuri. Culmea, acolo, in Italia, aproape toti membrii familiei ingrijesc batranii altora.
Capul familiei a fost constructor de avioane, in Italia lucreaza pe santier. Se gandeste la tatal lui si stie ca-i e greu. Nu pot sta langa el, dar platesc pe cineva sa-l ajute. Nu-si pot ierta faptul ca atunci cand bunica a murit, erau toti in Italia. Au ajuns doar la inmormantare. Povestea familiei Barnea e doar una dintre multele ascunse intre peretii micilor case batranesti in care ei isi traiesc ultimii ani.
Aproape fiecare sat din Moldova e golit de tinerii plecati departe sa-si faca un rost. Pe ulitele satului Liteni, din Iasi, e liniste si asa e de vreo 10 ani de cand tinerii au plecat sa munceasca in strainatate. Majoritatea in Italia. Intr-una din case il gasim pe Neculai Cazacu care-si traieste ultimii ani, singur. In casa pe care a construit-o pentru copiii lui. Toti trei departe. A ramas singur dupa ce i-a murit sotia. N-are cine veni la el pentru ca Primaria n-are pus la punct un sistem de ingrijire la domiciliu. Nici autoritatile nu i-au luat in calculele bugetare, de parca ei n-ar exista.
„O sa facem o lege a persoanelor varstnice, bazata pe o strategie, bineinteles” – decalară ministrul Mariana Câmpeanu. Ca sa porneasca o strategie trebuie sa se stie in primul rand care sunt nevoile. Câţi bătrîni există, care sunt in centre in evidenta. Nu există asemenea statistici. Ar putea sa-i numere asistentii din primarii, daca cineva le-ar cere asta. In satul lui Neculai Cazacu, asistentul social stie de problemele lui, dar n-are ce-i face.
Paradoxal, un om aflat in nevoie, care nu se poate misca si nu se poate ingrji, nu este primit intr-un camin care in teorie i-ar oferi servicii de recuperare si medicale
Nu metalitatea ii tine prizionieri pe batrani in paturile lor. Ci lipsa de implicare a statului. Ar ajuta daca si comunitatea s-ar implica, insa pana atunci e nevoie de proceduri stricte pentru ca cei din primarii sa fie trasi la raspundere daca lasa un om sa moara cu zile.
In satul lui Neculai Cazacu sunt asistati social cei fara serviciu, mai primesc un ajutor cei care insotesc persoane cu handicap, iar pentru batrani nu sunt bani. Nu e prins in buget pentru ca nimeni nu se intereseaza de fapt daca ei mor sau nu singuri. Daca au ce manca, daca trece cineva pe la ei, daca au medicamente, daca se sting cu zile.
„Aşa de proastă e România asta, strigă bătrânul imobilizat, cu lacrimi pe obraz. Să se aleagă praful! Am ajuns într-un hal fără de hal!”
Nu-i stie nimeni, pentru ca nimeni n-a intrebat de ei. Ca sa ajunga intr-un camin trebuie sa astepte sa moara unul dintre cei care ocupa un pat.
Uneori se roaga noaptea pentru ca singurul caruia ii mai poate cere ajutor e Dumnezeu. Rudele il viziteaza, la fel si copiii, dar el ar avea nevoie de cineva care sa-i fie permanent aproape. A inteles ca nu e posibil, asa ca se multumeste cand ii trece cineva pragul. Ii e foame, ii e frig si e singur. Cumnata care-l mai ajuta ne spune ca la tinerete era un barbat aprig. Nimic nu parea sa-l doboare. Când a rămas singur şi-a vîndut pamantul si a dat banii la biserica, sa fie pomenit. Am vrut sa aflam cat de mult se implica biserica asa ca ne-am dus sa vorbim cu preotul parhohiei pentru care el a donat. „Sunt sute de oameni care doneaza, credeti ca eu pot sa merg la toti? Este jertfa lui si va fi rasplatit de Dumnezeu.” Biserica nu e o institutie de caritate, statul trebuie sa aiba grija. Dar Biserica ajuta tot prin oameni. In Romania, Biserica Ortodoxa are 58 de asezaminte pentru varstnici. Prea putin fata de nevoile celor suferinzi. Autoritatile nu stiu cu exactitate cati sunt, asa ca ONG-urile au fost obligate sa lucreze cu estimari, care arata ca nu mai putin de un million de batrani ar avea nevoie de ajutor in toata tara. Daca Ministerul Muncii ar crea o infrastructura, costurile n-ar fi totusi atat de mari. Gabriela Achihai este presedintele unei fundatii care din 1997 se ocupa de batranii neajutorati. Din cercetarile facute de ei a rezultat ca orice judet ar putea sustine ingrijirea la domiciliu, daca edilii si-ar dori asta. Costul integrat pentru un municipiu ca Bacaul, de pildă, deci pana in 150.000 de locuitori, nu ar fi mai mult de 300 de mii de euro/an.
Nimeni nu stie cati batrani sunt in situatia lui Neculai Cazacu, pentru ca nici unul din cei 18 sefi care s-au perindat pe la carma Ministerului Muncii n-a gandit o strategie. Au invocate legi vechi care chipurile i-ar proteja, insa realitatea din teren arata ca ele nu se prea aplica. Sa tot fie vreo 15 legi, ordine de ministru si hotarari de guvern. Scriptic, pentru ca fapt nu sunt decat instrumente invocate de autortiati pentru a se discupla sau pentru a pasa responsabilitatea de la centru spre local sau invers. Primariile invoca lipsa fondurilor desi exista o lege care le-ar permite sa includa in buget bani pentru ingrijirea la domiciliu a batranilor.
Batranii sunt ultima prioritate pentru autoritatile care pun toata corvoada in carca familiei. Iar daca rudele sunt departe, nu se mai intereseaza pe nimeni. Solutii insa exista. Am vazut asta in comuna Rachitoasa, acolo unde il intalnim pe Ioan Cozaru. Din mica-i camera ne priveste prin geamul care-l desparte de restul lumii. Acolo traieste de doi ani, de cand a ramas singur. De cand i-a murit sotia si odata cu ea restul vietii. Ograda pastreaza inca semnele unui om gospodar. A muncit pentru copii. Sa le lase lor, tot. Doar ca ei au plecat. Unul in Italia, celalalt la Adjud, il viziteaza insa cat de des poate. Au familiile lor, vietile lor, iar el nici n-ar indrazni sa le ceara sa se mute intr-un sat unde nu-s decat ulite goale si oameni prea tristi. Sufera de Parkinson, boala care-l tine captiv casa. In ultimii ani a plans des. De dor, de suparare, de singuratate si mai ales pentru ca a inteles ca ultima zi a vietii lui si-o va petrece singur.
Primaria din comuna e una din putinele din tara care a alocat din buget fonduri si sustine activitatea Fundatiei de Sprijin Comuniar ale carei angajate fac ingrijire la domiciliu. Asa ca zilnic pe la Mos Ioan trece Ionela care-l ajuta cu mancarea si curatenia.
In Romania doar in 27 de judete din 41 se acorda ingrijire la domiciliu si actiunile sunt finantate din bugetele ONG-urilor. Ministerul Muncii le subventioneaza cu sume infime, adica 120 de lei pentru fiecare batran. Pentru restul, fundatiile sau asociatiile trebuie sa apeleze la sponsori.
Primii care au suferit de pe urma migratiei masive a romanilor au fost copiii, care au ramas in grija bunicilor sau a vecinilor. Azi asistam la un al doilea val de parasiti: parintii si bunicii. Fiii si fiicele lor au plecat in strainatate sa aiba grija de batranii altora.
La Torino este poate cea mai mare comunitate de romani din Italia, majoritatea, mai ales femeile, lucreaza la ingrijirea batranilor italieni. In spatele bunastarii materialese ascund adevarate tragedii, pe multi ii incearca sentimentul vinovatiei, fiindca parintii - care le-au crescut copiii, au ramas acum singuri acasa si isi asteapta copiii si nepotii cu lacrimi in ochi.
In buricul targului, la familia Casanova, ne deschide usa Veronica, o bucovineanca in grija careia isi petrece batranetea aceasta doamna.
Doamna Casanova a fost profesoara. Afost una din frumoasele orasului Torino si a ramas frumoasa. În fiecare zi, dupa ce este spalata, i se pun cercei, bratari, se parfumeaza, ca si cand persoana ar fi in plina sanatate, nu este aerul ala de persoana bolnava, neingrijita si abandonata. Absolut toate materialele necesare unei ingrijiri profesionale acasa, plus asistenta si medicul care o viziteaza regulat sunt achitate de casa de sanatate si de serviciul social de la primarie.
Pentru pensia de insotitor, de 500 de euro, italianca nu a facut anticamera pe la comisii medicale. Comisia a venit la ea acasa.
Cu lacrimi in ochi, Veronica spune si-ar fi dorit sa-si poata ingriji asa propria mama.
Doamna Casanova, e servita la pranz in salon. Ajutata de stat, si cu o pensie de profesoara, doamna Casanova isi petrece batranetea in demnitate.
Italia ne da o lectie pe care statul roman ar trebui sa o invete: respectandu-si batranii se respecta pe ei. Ignorandu-i pe ei, statul isi bate joc de trecut si mai ales condamna la umilinta o generatie de parinti ai caror copii au trimis in Romania peste 3 miliarde de euro. Bani care au ajuns si in bugetul statului. Lasati singuri de copiii care au vietile lor departe de casa parinteasca, dar si de autoritatile care pana acum nu s-au interesat niciodata de nevoiele lor, batranii se sting in casele lor fara sa-i stie nimeni. E nevoie de legi pentru ei, de fonduri, de implicare si mai ales de atentie. Pentru ca pana la urma cea mai grea boala pe care o duc in spate e singuratatea.
Nevoia batranilor de a fi ingrijiti a declansat un alt fenomen: caminele clandestine. In Prahova, o femeie a fost prinsa dupa ce a chinuit ani intregi zeci de batrani, in conditii inumane. Aceeasi criza a locurilor in camine a facut ca unii investitori in imobiliare sa se imbogateasca dupa ce si-au transformat cladirile nevandute in centre rezidentiale pentru varstnici. Au speculat aceasta nisa pe care statul a esuat, in vreme ce italienii au preferat sa subventioneze activitatea privatilor cand si-au dat seama ca statul n-a fost niciodata un bun administrator.
Dezinteresul autoritatilor pentru batranii singuri si bolnavi i-a determinat pe multi romani sa porneasca afaceri private in domeniu. Ofera o viata decenta celor care nu se pot deplasa, si celor bolnavi de Alzheimer, pe care caminele de stat nu sunt in stare sa-i ingrijeasca, desi inghit milioane de euro de la buget.
La Moeciu, azil nu inseamna mizerie, nici abandon. Dimpotriva: aer curat, o camera cu priveliste si asistenta medicala. Aici locuiesc 27 de seniori din toata tara, care sufera de boli degenerative ale sistemului nervos. Au educatori care ii ajuta sa-si ocupe timpul liber cu pictura sau lucru manual. Platesc - din pensie, dar mai ales din banii trimisi de copii, intre 1.700 si 2.000 de lei pe luna. Un caine le tine companie, in gradina, iar cine vrea sa fie mai aproape de Dumnezeu, viziteaza capela. Proprietara căminului, Simona Alfianu, a hotarat sa ingrijeasca batrani dupa ce si-a pierdut sotul. Mama ei a decedat in 2004, nu existau camine de batrani pentru persoane imobilizate. Un asemenea cămin e o raritate.
In Prahova, femeiea care a fost prinsa dupa ce a chinuit ani intregi zeci de batrani, in conditii inumane a fost arestata si acuzata de „lipsire de libertate”, iar batranii „salvati”, cu forta. Multi n-au vrut sa plece. Fiindca nu aveau unde. Acasa nu-i asteapta nimeni, iar caminele de stat le-au inchis usa in nas. Serviciul social n-a stiut ce sa faca cu ei, i-a tinut o saptamana in spitalul din Campina, dupa care i-a trimis... acasa.
Intre timp, proprietara caminului ilegal a fost eliberata. Fara sa le pese de soarta victimelor, autoritatile au mai bifat o descindere de succes. Caz incheiat. La Afumati, in 2013, proprietarul unui de camini de batrani a fost ridicat cu mascatii. Era proxenet si isi exploata infirmierele in Austria, iar batranii pe care ii avea in grija erau sedati.
Mii de batrani singuri au fost inselati de preoti care le-au promis ingrijire, dar le-au luat casele si i-au lasat pe drumuri. Nu ne mira groaza parintilor nostri de a ajunge la azil, o spaima pe care italienii n-o inteleg.
La Bergamo, grijia pentru batrani nu inseamna doar o masa calda si un pat la marginea societatii. E o vacanta la hotel, cu servicii medicale incluse.
Se fac exercitii si pentru articulatiile mainilor. Doamnele sunt coafate, in fiecare joi. Seniorii merg in grup la cumparaturi, cu insotitor ba chiar fac concedii anuale.
Cine nu se simte sportiv, isi petrece amiezele cu lucru manual.
In toate caminele de batrani din nordul Italiei, media de varsta e mare.
Cand nu mai nimeresti ata in ac, se gaseste ajutor. Cine vrea sa ajute asistentele, pregateste fase. Indrumati de educatori si psihologi, seniorii nu se tem sa se intoarca la copilarie.
Tot pentru moral si liniste sufleteasca, terapeutii folosesc muzica.
Italienii simt si ei dorul copiilor, dar sunt constienti ca acasa nu ar primi rasfatul de aici. Mai ales cand vine vorba de servire. Nimeni nu te cearta ca ti-a tremurat mana. Meniul se stabileste de cu seara, dupa preferinte.
Peste 600 de seniori se bucura aici de privilegii la care bunicii nostri nici macar nu viseaza.
Totul e cofinantat de casa de sanatate si asistenta sociala. Culmea e ca si parintii nostri pot beneficia de tratament de recuperare in camine private, din asigurarea medicala - iar cheltuiala ar scadea la jumatate - daca autoritatile le-ar respecta drepturile. E nevoie doar de trimiterea medicului de familie, numai ca in realitate casa contribuie pentru maximum o luna pe an pentru ca „nu sunt bani”.
Florin Guran, proprietarul unui cămin de bătrâni, povesteste cum criza imobiliara l-a fortat sa-si transforme visul rezidential in camin de batrani. N-a reusit să vândă vilele construite şi s-a reprofilat din mers. A cumparat la mana a doua paturi din vest si a construit bai pentru persoane cu nevoi speciale. Cu cateva mii de euro a utilat sala de fizioterapie.
In caminele private, romanii invata ca la batranete nu trebuie sa-ti pierzi demnitatea. Insa pe doamna Eugenia n-o consoleaza confortul material. Si cum statul roman nu aloca bani pentru consilierea psihologica a seniorilor, femeia, desi inconjurata de atentie isi plange singuratatea. A incercat sa locuiasca in Canada si in Germania, la fiicele ei, dar nu s-a putut acomoda acolo. Acum ele o sustin doar material. Oricat de crud suna, aceasta bunica e un caz fericit, are parte de ingrijire medicala si de un pat cald, fiindca si-l permite financiar. Insa cei mai multi dintre bunicii nostri raman la mana statului, fara speranta.
Reportaj difuzat de Protv în emisiunea „România, te iubesc!” din 23 februarie 2014
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
