From: niño_de_niño@yahoo.com
To: indeepshit2008@googlemail.com
Cc&Bc: None
Subject: None
Date: 02.12.2009, 05:34 p.m.
Măi, Emule,
nu mai fi plictisit, nu mai sta aşea trist, că viaţa-i veselă. Hai să-ţi bag una să te spargi de râs. Am fost ieri la Madrid cu ai mei, iar taică-meu, cum e el mai sensibilos, îl ştii doar, a ţinut morţiş să mă care după el la o conferinţă, la ICR. Venise unul, dacă am reţinut bine, Decuble, de la universitate, din Bucureşti – stai să vezi că e cu tâlc faza...
Şi ţine ăsta o conferinţă despre numele proprii. Că totuna era de ziua naţională, că fusese ziua sfântului Andrei, protectorul României, pe 30 noiembrie, bla, bla, bla, şi că, na, să vedem ce simbolistică are numele sfântului ăsta şi chiar şi numele ţării noastre. Că cică România şi romanul, ca gen literar, au etimologie comună şi că, în general, nici o asemănare între cuvinte nu este întâmplătoare, ca să vezi... Păi dacă ţara noastră e-un roman, atunci e unul scris cu picioarele, mi-am zis eu...
Şi o ia omul nostru de la origini, măi. Că cică facultatea adamică de a numi lucrurile – era să pic pe jos de râs, când am auzit-o pe asta cu facultatea adamică, dar m-am abţinut, că babacul meu asculta foarte pătruns –, deci facultatea asta ar putea fi interpretată şi în sensul biblic, ca un dar lăsat de la Dumnezeu, dar mai poate fi interpretată şi existenţial, adică ieşind din mit, sau cam aşa ceva, şi a mai zis de unul Haidegher, un elveţian pare-mi-se, care cu asta se ocupă, cu ieşirea din mit şi cu căderea în lume, şi de unul Pultman, un neamţ care face demitologizarea Bibliei, ce-o mai fi şi asta... Ce să-ţi zic, omul nostru era căzut rău de tot în lume, numai nu i se vedeau feşele şi bandajul, şi cheagurile de sânge pe sub ele, pe unde s-o mai fi rănit el în căderea asta...
Sunt rău. De fapt, tipul a fost cât de cât simpatic... Măcar nu purta cravată ca toţi sclifosiţii ăia de la ambasadă şi care mai erau prin sală, că erau unii din „exilul vechi”, ştii, adică ăia care zice că „noi suntem adevăratul exil, voi sunteţi emigraţia recentă, diaspora economică”, rahat, şi-ţi vin la sindrofii din astea cu cravate tricolore, de le curg balele pe ele cât aşteaptă să se termine manifestarea, să intre cu limba în sarmale... Şi printre sarmale îţi povestesc de Horea Sima, dacă ştii tu cine-a fost Horea Sima şi ce mare patriot era etc. etc. Şi de Moţa şi de Marin, în fine, nişte nume acolo, mie, într-adevăr, nu-mi spun nimic.
Dar să nu mă depărtez de la subiect. Mai zice domnu’ ăsta profesor că numele ar fi un mod de a nu ne jigni prin fiecare adresare, că, din acest motiv, în loc să-i zici „bă, gură strâmbă”, „bă, ţâţoaso”, „bă, făţău expandat”, „bă, nănău cât gardul”, „bă, frunte teşită”, „bă, aluniţă păroasă pe obraz de câine” sau „bă, neg înflorit” – adicătelea legându-te de ceea ce e evident la femeie sau la om, în general, iar la om evident e întotdeauna defectul, imperfecţiunea, le zici „Sergiu” sau „Andra” sau cum o mai fi... Pricepi tu? Că eu am priceput. Nu din prima, dar am priceput.
De fapt, cică nu-i nici măcar vorba de ipocrizie aici, ci de convenţii pe care le interpretăm cu toţii... stai, stai că fragmentul ăsta nu-l mai reţin exact, dar l-am înregistrat pe mobil, stai să văd cum zicea... aşa, zicea: utilitarist, le interpretăm în sens utilitarist, că cică utilitarismul ar fi un soi de natură secundă a omului şi chintesenţa culturii – eu ştiam doar de chintă roială, de chintesenţă nu mai auzisem, trebuie să fie o esenţă a chintelor, cele mai tari cărţi care-ţi pot intra :), că toţi îl dezvoltăm încă din copilărie, utilitarismul ăsta, şi decât să ne scoatem ochii fiecare la fiecare, mai bine convieţuim şi noi cum putem, respectând astfel de convenţii.
Rezumând: ce-am înţeles eu de la omul nostru e cam aşa: în loc să-i zici unei gagici „fă, gagico” îi zici „Carmencita” – asta am băgat-o eu de la mine, por un poco de color español, smart padre a băgat alt nume –, iar pe calea asta comunicarea între oameni intră pe un făgaş nu neapărat natural, dar convenabil, cu alte cuvinte: abia aşa începem să ne suportăm unii pe alţii şi că starea de „belum om, Nium, contra om, Nes” descrisă de Hops – tre’ să fie, tot aşa, vreun filozof latin – nu poate fi gândită altfel decât ca datând de dinainte de limbaj.
Stai, stai, nu te scărpina prea tare în cap, că mai am. Noroc cu mobilul, că am putut reţine aproape tot.
Mai zice dom’ profesor că lucrurile, de fapt, sunt mai trăsnite decât atât, că între natură şi cultură ar fi o competiţie perpetuă şi că chiar şi prin numele proprii natura ne trădează. Că poţi să spui „Andreea” în sute de feluri, cu nu ştiu câte intonaţii, în funcţie de ce anume vrei să exprimi prin asta. Şi uneori nici măcar nu vrei să exprimi ceea ce exprimi, ci semantismul (hm...) numelui propriu este cel mai adesea dictat de trăiri involuntare, după cum ar fi arătat şi nuşce alt gânditor celebru, unul Friţ Mautnăr, că cică apelativul „Selena” de la momentul M1, când gagica tocmai ţi-a vărsat o ceaşcă de cafea fierbinte în poală, pentru că aşa e ea, căscată ca orice πzdă – îmi scuzi excesele trigonometrice, ştii că eu sunt pe profilul real, nu pot să mă esprim altfel –, nu înseamnă acelaşi lucru cu „Selena” la momentul M2, când, după o plimbare în parc pe înserat, v-aţi întors acasă, aţi băut şi voi o şampanie, pentru că tocmai aniversaţi doi ani de când v-o trageţi, iar apoi, deja luaţi amândoi de cap, vă alintaţi zonele moi unele de altele până devin zone tari, luaţi ca azimut orizontala şi v-o trageţi iarăşi ceremonios, c-aşa vreţi voi, să vă simţiţi bine... Scuze că am băgat numele de Selena, a fost doar aşa, ilustrativ, nu m-am putut abţine... Bine, smart padre a zis cu totul altceva, astea le-am băgat eu de la mine, ca să-ţi arăt că i-am pătruns raţionamentul...
Şi tot aşa, frate, ca să tragem o concluzie, dacă altceva n-avem de tras, schimbând stări emoţionale după stări emoţionale, convieţuind în cele mai diverse situaţii de viaţă, o suporţi, te suportă. După care omul nostru a citat ceva dintr-un filosof mai iberic, mai spaniol de-al nostru, unul Pablo Derida sau cam aşa ceva – tu trebuie să ştii, că tu le ai pe partea astea, nu degeaba îţi zicea Nicu Iordache „bă, filozofule, dă şi tu o pasă ca lumea” când jucam fotbal în curtea şcolii, iar tu nu erai în stare s-o dai nici pe aia, că prea erai artist :) Da’ uite că nu mai ţin minte cu ce era citatul din Derida, a, da, era cu „creditul existenţial” pe care ţi-l iei de la propriul tău nume, dar nu insist, că nu prea am priceput chestia asta...
Mai bine revin la schema din platoul de filmare, unde îmi jucam şi eu rolişorul meu. Deci babacul meu, că-l ştii cum îi arde limba şi nu se poate abţine şi ce orgoliu de intelectual are, l-a întrerupt pe dom’ profesor şi l-a întrebat: dar cu numele de familie cum e dom’le, că astea parcă n-ar fi chiar aşa ca numele de botez şi omul zâmbeşte îngăduitor şi zice că oricum ajungea şi la subiectul ăsta, că cică unele dintre ele sunt încă de la origine porecle, deci natura umană n-ar fi reuşit să se abţină şi apoi a dat şi nişte exemple, însurăţelu, Răspopitu, gen.
Şi apoi a zis că să luăm exemplul chiar la numele lui, Decuble, că cică ce nume mai e şi ăsta, cu asta iar m-a spart, că cică el pare asemantic pentru orice român, dar ar avea... semantică suprasegmentală – ce, mă? suprasegmentală? ha, ha, ha, iar mi-a venit să râd, auzi tu, suprasegmentală, să te pişi pe ei de intelectuali şi savanţi, ăştia şi dac-ar vrea să fută ceva ar fi în stare să-i spună gagicii decât baliverne de genul... nu ştiu... domnişoară, simt că între personalităţile noastre s-a generat un câmp de forţă spontan, iar conectorul fluidelor noastre existenţiale vibrează universal, nu ştiu, zic şi eu, bag de la mine, ei sigur le-ar zice mai haios...
În fine, pe undeva am înţeles totuşi ce vrea să spună aia suprasegmental, adică nu e în nume, frate, ci e deasupra lui, adică abia comparând cu numele de familie ale altora, cum ar veni cu toţi „Escu” de la Românica, Iliescu, Popescu, gen, îţi dai seama că numele nu e comun, deci el începe abia pe acel plan să spună câte ceva, de exemplu: familie de provenienţă străină, incertă etc. – poate chiar evreu, măi, mai ştii?
Apoi a mai zis, stai aşa, cum a zis, stai să derulez puţin, a zis că e „intransparent semantic”, iar babacul meu iar l-a întrerupt, a zis că adicătelea „opac din punctul de vedere al conţinutului”, iar profesorul şi-a dres puţin glasul – părea deja cam nerăbdător cu babacul meu, da’ cred că şi io aş fi fost deranjat de întreruperi, dacă aş fi fost în locul lui –, a zis că se poate spune şi aşa, dar că el preferă intransparent, pentru că exprimă mai bine negarea funcţiei fundamentale a comunicării verbale, în fine, nu ştiu dacă aici am mai reţinut chiar bine, că închisesem deja funcţia „voice” de pe telefon şi intrasem în Warcraft, că începusem să mă cam plicitisesc.
Cam astea s-au discutat. După care s-a trecut la un pahar de şampanie, la sărmăluţe etc. Partea asta mi-a plăcut şi mie, deşi, acum sincer, preferam să sărim partea cu conferinţa şi discuţiile, mai ales că bunghisem o blondă ţâţoasă în rochie verde, foarte fardată, dar în mod evident de vârsta noastră, pentru că numai gagicile de vârsta noastră fac prostia să-şi dea cu ruj negru... Nu insist, ştii şi tu cam ce reacţie poţi avea când vezi o gură din aia. Să fie la ele.
Ei bine, abia la sfârşit am reperat-o din nou, când s-a ajuns la capitolul şampanie. Aşa că mi-am făcut puţin curaj, i-am dat ocol de vreo trei ori, că se tot întreţinea cu un labagiu din ambasadă, unul foarte tânăr, probabil vreo pilă de-a cuiva, cum e plin de pile pe la noi prin ambasade şi prin toate posturile de la stat, de prin ministere sau agenţii guvernamentale, iar când am zărit-o singură, o clipă, am şi intrat în vorbă cu ea. N-o să-ţi vină să crezi. Era fiica ambasadorului... Mierda, mierda, mierda! Puta madre!
Şi de unde mi-am zis eu iniţial că n-am nici o şansă la ţâţoasa secolului, că prea e ea plină de fiţe ca să se uite la un amărăştean ca mine, a rămas că s-o sun, dacă mai stau sau dacă revin cândva prin Madrid, că poate ajunge şi ea prin Alicante, chestii, că chiar urmează să-l însoţească într-o vizită pe prinţul Duda, care merge la o întâlnire cu diaspora... Chiar sunt curios ce-o ieşi. Acuma nu că sper eu la marea cuplare cu clasa exploatatorilor, dar poate, cine ştie, dacă mă ţin de capul ei binişor, atunci scap şi eu măcar câteva săptămâni de bătăturile din palma dreaptă...
Da’ de ce ţi-am zis eu ţie toate chestiile cu profesorul ăla? Pentru că mi-am dat seama că omul avea dreptate în felul lui. M-am gândit că poate şi eu te-am nedreptăţit zicându-ţi întruna Emu, Emu, iar tu mă nedreptăţeşti, dacă mă ţii tot într-un Jorge. Adicătelea, de ce ne stâlcim noi numele, frate? O fi dovadă de ironie, sau poate de afecţiune? Sau poate şi ironia însăşi e deja o formă de afecţiune? Ia să-mi zici tu mie!
Pentru conformitate,
George
P.S.: Auzi bă, Emule, interesează-te, te rog, dacă la facultatea adamică din capitala ţărişoarei noastre se dă examen de admitere. Por favor. Vreau şi eu să studiez ceva serios. Hai, mult mult pa!
Din romanul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
