Se ştie că într-o seară, întorcându-se în atelier, Kandinsky a zărit unul din tablourile sale (era în perioada Der Blaue Reiter) care era cu susul în jos, şi şi-a dat seama că rămâne perfect viabil ca tablou, cu alte cuvinte că îşi păstrează perfect frumuseţea, că are o altă expresivitate, nouă şi că instituie o anume libertate. A fost unul din momentele de naştere ale artei abstracte, unul, fiindcă încă la sfârşit de secol XIX, Maurice Denis definea, în aparenţă destul de sec, pictura ca „o suprafaţă plană acoperită cu culori asamblate într-o anumită ordine”. Secolul XX a fost însă realul debut al artei abstracte, mai ales în Europa, când, după primul război mondial, artişti precum Mondrian, Kandinsky, Malevici, căutau alte teritorii, alte limbaje pentru artă, pentru a exprima alte trăiri artistice, în alt registru sufletesc, alte reflecţii, care cereau emanciparea de figurativ.
Avem în expoziţia de faţă un mare omagiu adus picturalităţii dar şi un omagiu adus nevoii de artă abstractă, deoarece cei patru pictori, Ionuţ Barbu, Ilie Chioibaş, Florin Mocanu, Lisandru Neamţu, au toţi în comun, la un moment sau altul al operei lor, această pendulare între abstract, ca modalitate a unui catharsis specific, şi un figurativ creator şi scrutător de sens.
Dar mai frapează ceva în această magnifică prezentare a unor personalităţi perfect distincte artistic: monumentalul şi aspiraţia ascensională comună, ca o respiraţie adâncă, care e deosebit de vie atât în lucrările de pictură, bidimensionale şi de mari dimensiuni, cât şi în cele două proiecte ambientale, dintre care unul de tip incintă sacră, compoziţional centripetă, care instituite o tensiune între absorbţia în interior şi invitaţia la a contempla din exterior, la Lisandru Neamţu, iar celălalt proiect, semnat de Ionuţ Barbu, este un ambient care te amplasează în meditaţia calmă a dialogurilor dintre arhitectura preexistentă, in situ, şi geometria operei plastice.
Ionuţ Barbu, înzestrat observator şi desenator cu acuitate penetrantă şi incisivă a realităţii, se îndreaptă adesea spre abstract, din această nevoie a artiştilor de a medita calm, într-un teritoriu al libertăţii, asupra operei ca fapt plastic, ca exerciţiu estetic mai ales. Criticul de artă tel-avivian Irith Hadar spunea că „este foarte dificil să scrii despre picturile abstracte fiindcă ele sunt obiectul unui subiect. Impenetrabilitatea lor, caracterul lor idiomatic, par să invite la considerarea formală, a ceea ce e acolo”. Astfel, despre lucrările lui Ionuţ Barbu am putea fi tentaţi să nu le explorăm mai departe de plasticitatea lor remarcabilă. E o operă unde artistul optează, de data asta, s-o creeze din forme geometrice, din contrast de texturi şi forme. Pe de-o parte, avem la „reliefurile de colţ ”, cum îşi numise Tatlin un demers cu totul diferit dar care prelua aceste zone neexplorate ale spaţiului construit, o suprafaţă tratată prin colaj şi aspect rugos, şi pe de alta, avem aspect lis, clar, netezime în picturile ce compun instalaţia cu aspect ocru-metalic. Avem senzualitatea curbei şi rigoarea rectangulară, ca al doilea tip de contrast. Dar întâlnim în aceste picturi exprimate tridimensional, în aceste jocuri compoziţionale cu pozitivul şi negativul, cu suprafaţa şi cu adâncimea, nu numai ecoul vocaţiei originare spre arhitectură a artistului ci şi ecourile unei viziuni, ale unei sensibilităţi care răspunde realităţii. Fiindcă artiştii români nu sunt numai conectaţi la timpul artistic internaţional ci, într-un mod special, şi la realitatea lumii în care trăiesc, şi la care dau un răspuns. Aşadar acest tip de obiecte, acest tip de imagine, cu ecou constructiv, industrial, implicit şi în cromatica şi materialitatea pe care a sugerat-o artistul, vin să răspundă unei nevoi de robusteţe şi de ordine şi, în momentul în care păşeşti în interiorul acestui ambient, eşti invitat la contemplare şi la interogare, Ionuţ Barbu fiind un mare creator de contexte, de spaţii pe care le încarcă, chiar când recurge la un registru minimalist-poverist (poate atunci se simte şi mai provocat), inteligent şi ca prin farmec, cu deplin sens estetic.
Cred că cel mai mult se potriveşte luminilor zugrăvite de Ilie Chioibaş adagiul lui Theodor Adorno : „În realitate, subiectul nu e niciodată în întregime subiect, şi obiectul nu e niciodată în întregime un obiect”. Aşa cum am remarcat de la început cu privire la orientarea artiştilor expozanţi în ansamblu, există o pendulare între un figurativ evanescent şi abstractul pur, şi în cazul artistului; peisajele pe pânze ample, monumentale, se transformă în imagini abstracte iar acestea ne lasă libertatea să întrezărim sau să configurăm din nou peisaje. Există în imaginile create de acest artist o fineţe aşa de intensă a tuşei că evocă instantaneu straturi de lumină (absorbite din straturi de culoare) aşa cum numai pastelul o permite, astfel încât suprafaţa picturii aproape dispare şi devine o interfaţă între două realităţi. Dacă ar fi să căutăm un rapel al acestei poietici în muzică, cu un instrument muzical, ar fi sonoritatea de harpă. Tuşa sa, predominant ascensională, creată adesea dintr-o succesiune rapidă de linii, cromatica, linia din care figurează elementele de real, au toate ceva din deplinătatea acvatică a sonorităţii de harpă şi nu este întâmplător că multe din lucrările sale evocă lumi lacustre, ca lacurile cu nuferi ale lui Monet, lumi ale apei unde artistul face sunetul să vibreze mângâietor şi luminos. Pentru că l-am evocat pe Monet. El este numai un ecou îndepărtat, istoria artei e inerentă în opera oricărui artist cult, fiindcă se percepe în creaţia lui Ilie Chiobaş secolul deja străbătut de pictură. Semnul său este un semn modern, liniile notate fugitiv, subţire, nervos, sunt o partitură contemporană. Picturile lui Ilie Chioibaş sunt reverii, însă pline de vitalitate, care dăruiesc inepuizabil bucuria celor văzute.
Într-o scrisoarea a sa către Schönberg, Kandinsky scria: „Ce nemaipomenit de fericiţi […] sunt muzicienii, în avansata lor artă, cu adevărat o artă care a avut norocul să depăşească complet orice scopuri practice. Cât timp va mai aştepta pictura pentru asta? … Culoare şi linie de dragul lor însele – ce frumuseţe infinită şi putere posedă aceste mijloace artistice!”
Sentimentul unui temperament vivace, puternic, simfonic l-am avut la întâlnirea cu picturile lui Florin Mocanu. Dintre lucrările sale expuse, picturile abstracte transmit aproape acelaşi sentiment pe care-l dă muzica (aşa cum răspundem interior sunetelor, răspundem aici culorilor) dar transmit şi o vigoare plastică aparte, ca şi cum ne-ar face martorii unei cosmogonii, ai unei lupte spre naşterea cosmosului primordial, când din vălmăşagul de ocruri vibrează strălucitor un violet, un verde, o sonoritate galbenă strălucitoare, eroică am spune, sau un albastru. Aceste compoziţii vaste de pete, de culori şi linii, evocând prin intenţia expresă a autorului lumile acvatice, reverberează spre privitor ca o mărturie a gestului energic, abstractul său este unul gestual, creator de dinamism, de emoţie a energiei. Cu atât mai surprinzător este schimbul de registru, spre meditaţia melancolică aproape, atunci când pânza, turbion de pete, începe să poarte năluca câte unui peisaj citadin, din care răsar siluete de biserici, blocuri şi scări ca nişte eşafodaje, parcă şi umbra densă a Casei Poporului, profilându-se ameninţător pe cer, imagini unde petele de verde-galben sunt fie lumină de amurg, fie flăcărui de plopi, pentru ca, într-una din lucrările sale, neexpusă aici, să facă explicit acest discurs către un oraş de demult, văzut prin timp şi văzut cu un sentiment pe care-l poate transmite numai pictura, o imagine densă, multiplu stratificată semantic, de mare valoare artistică. Imaginile lui Florin Mocanu nu conced nimic gustului comun, cu care valoarea picturii sale nu face tranzacţii şi-şi asumă un superb expresionism abstract, o nucă tare pentru privitor.
Jean Baudrillard afirma despre pictura abstractă : «că nu este preocupată cu lumea ci „cu subiectul care se creează pe sine în absenţa sa periodică şi ne-asemănare” » dar noi am amenda această idee, grăunciorul de nuanţă, fiindcă, de la Leonardo încoace, se ştie că artistul se pictează pe sine.
Dacă putem vorbi de un abstracţionism gestual în pictura lui Florin Mocanu, la Lisandru Neamţu, atunci când optează pentru abstract, putem să preluăm ca echivalent, conceptul de scriere de mână care, cum arăta acelaşi critic, Irith Hadar, „este conectat cu limbajul, cu un sistem de semne concrete, şi cu reguli […] în timp ce gestul este o acţiune intuitivă, chiar impulsivă.” Aş completa ideea criticului menţionat cu faptul că, vizual, scrisul de mână este un instrument legat de ceea ce este introvertit, mai intim legat de autor, în timp ce gestul de ceea ce este extrovertit, de energia orientată spre exterior.
Există în opera lui Lisandru Neamţu o indelebilă şi jucăuşă „joie de vivre” care ţâşneşte din cromatică, din acel albastru aşa de special, din melodicitatea tuşei, din fineţea semnului, ce coexistă întotdeauna cu o structură subiacentă gândită îndelung, ca un nucleu din care izvorăşte împlinirea plastică a lucrării. Existenţa unor ritmuri sau structuri în opera lui trece de la decorativ la pictural, pentru că elementul de repetiţie este luat şi interpretat liber, după singurele reguli ale picturii care sunt regulile estetice.
Însă de data asta, am spune că ambientul creat de Lisandru Neamţu ne pune în faţă ceea ce am putea numi ca „artistul şaman” fiindcă ne face martorii unui comos, poate şi ai unei cosmogonii, în care figurativul, care narează despre lumea interioară şi viziunile artistului, ce narează şi despre făpturi fantastice sau născute din realitate, joacă un rol mai important decât abstractul. Suntem invitaţi să explorăm o lume care ne duce de la miniatura cea mai fină, pictată pe o pană albastră, la pânza de corabie întinsă ca un simbol de bun augur, care aduce artei adevărate vânt la pupa.
Expoziţia Transfer este deschisă la Centrul Artelor Vizuale - Galeria Căminul Artei P+E în perioada 28 mai - 10 iunie
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
