La douăzeci şi cinci de ani de la copleşitorul Totul,care intenţiona (şi reuşea) să fie o cartografiere şi o sinteză înspirală a imaginarului personal, Mircea Cărtărescu vine cuauto-replica unui nimic* subţire şi tăios ca o lamă decuţit. Placheta aceasta reuneşte poeme din perioada 1988-1992,astfel încît prima întrebare pe care şi-o pune criticul,parcurgîndu-le, este de ce a aşteptat autorul să treacă atîţia anipentru a le publica. Mai ales că, Mircea Cărtărescu fiind unscriitor polivalent, a compune într-un acelaşi interval în diferitegenuri şi registre nu ridica probleme reale de adaptare. Atunci, deunde şi de ce decalajul?
Răspunsul se poate da abia după a doua lectură a acestuiînşelător nimic, de un fals minimalism învelind o adevăratădespărţire de poezie. Prezentîndu-şi "graffitiurile" pe coperta aIV-a, şi încă scuzîndu-se pentru "deshumare", "M.C., fost poet" neîntinde o dublă capcană: "Şi deodată mi-am dat seama că îngraffitiurile astea e mai mult adevăr (chiar dacă mult mai puţinăliteratură) decît în toată poezia mea anterioară, că de fapt aşa amvrut să scriu întotdeauna, că aici mă recunosc, că aici respir, căaici sînt în sfîrşit liber". Pe de o parte, poemele de faţă ar aveamai puţină literatură decît cele vechi, vizionar-maximaliste. Maimult adevăr, însă. Pe de altă parte, deşi Cărtărescu a scrisconsistent în maniera cealaltă, bine cunoscută, într-un grandformat poetic, iar aceste texte reprezintă o excepţie tîrzie de laregulă, iată că tocmai în ele se recunoaşte scriitorul "optzecist".Aşa ceva ar fi vrut să scrie autorul Levantuluidintotdeauna: nu Totul (cu majusculă), ci nimic (culiteră mică)...
A lua de bune, sută la sută, mărturiile adesea contradictoriiale creatorilor despre ei înşişi nu e un semn de perspicacitateintelectuală. Aici nu este: totul sau nimic. La Mircea Cărtărescu,Totul şi nimic nu se exclud; după cum, în vechileteritorii ale lirismului său de opulenţă imaginativă, înregistramsuficiente pauze de respiraţie şi frecvente tăieturi de montajironic, subminînd dintr-odată fantasmaticul. Dar pînă şi acestremarcabil artist al simultaneităţii de coduri simbolice are nevoiede timp pentru ca vîrstele sale distincte, perceptibile, săpoată fi explorate şi înţelese în termenii lor. Vîrstele poetice,ale creatorului; vîrstele biografice, ale omului cu o anumităamprentă socială; şi vîrstele aşa zicînd "mixte", ale subiectuluicare se citeşte în evoluţia propriului scris şi recuperează,din aceasta, configuraţiile deosebite ale unor personaje.
S-a vorbit, cu metafore medicale, despre "paranoia" subiectuluimodern şi "schizofrenia" celui postmodern. Să luăm totuşi parteaplină, artistic, a recipientului: orgoliul exacerbat şi pierdereacontactului cu realitatea duc, într-o parte, la instalarea,instaurarea şi reduplicarea unui unic discurs, vehiculînd şimodulînd la nesfîrşit aceeaşi Temă. Recitiţi romanele lui NicolaeBreban. În partea cealaltă, discursul este dimpotrivă spart şipulverizat, identitatea recompunîndu-se din fărîme şi faţete, măştişi ego-personaje. Ca în acest nimic plin cu de toate al luiMircea Cărtărescu.
Vectorul lui e într-adevăr despărţirea de poezie, cu menţiuneacă sub acest divorţ oficializat se află realitatea, vai!, obiectivăa îndepărtării de vîrsta la care poezia însemna totul. Cărtărescuîi atacă unicitatea, apoi centralitatea, ulterior neadevărul,finalmente miza. Către Mihai Viteazul începe cu afirmaţii(negaţii) categorice, trece rapid la "dezvrăjirea" stelelor şiurmăreşte îndeaproape fascinaţia primei tinereţi. Tot ceea ceadăuga lumii privirea poetului e acum scos din jocul imaginar şipenalizat: "Cartea încă nu mi-a apărut/ prietenii nu mă sună (nicin-au la ce)/ în literatură am fost ceva şi acum sînt nimic./ Amprivit aseară pe balcon/ stelele. Ce însemnau ele pentru mineodată!/ Acum ce sînt? Punctuleţe galbene pe cer.// Tristuţ (căci numai cred în dragoste, în poezie şi în general/ în orice bullshitcare m-a fascinat - structura creierului şi a lumii/ Dylan Thomas,Arghezi/ Egor şi fraza lui Thomas Mann - «totul e să spargigogoaşa, să devii fluture,/ să ieşi la larg» -/ dup-aia visele şiuniversuri în universuri/ cosmologie şi microfizică şi chakras şiversuri rimate à la Bolintineanu.../ jurnalul, orgoliul de scriitor- bullshit/ s-a dus epoca aia, adio criză)/ Tristuţ, deci, pentrucă vremea s-a-nchis/ - e deja 9 septembrie -/ cobor în stradă.". ÎnGilda, demistificarea e trasă într-un stil mai plebeu, cu onotă de vulgaritate voită: "am făcut multe imagini la viaţa mea.//acum le bag în mă-sa de imagini./ trebuia să ajung şi aici./ cîndai spus totul, te apucă un chef dement/ să spui şinimic./ nimic, nul este poemul ăsta". Poem foartebun... vine cu violenţe de limbaj şi un schimb avangardist cucititorul, peste gardul de beton văruit al "poheziei":"«montgolfier al disperării» - ce rahat emfatic!/ «tristeţeasatanică» - imbecil!/ primeşte acest poem imbecil, cititorule/ atîtde des jignit cu poeme bune./ mi-e milă de tine,/ tipesă amatoarede poezie,/ adolescent semipederast./ hai, plimbă-ţi dosul prinmagazine,/ cară-te la Băneasa,/ lasă dracului cartea asta.". Înfine, Stelili, frumoasili aduce aminte de tînărul GeoDumitrescu, adaptat însă la epoca nouă şi substituit progresiv prininfiltrarea obsesiilor cărtăresciene: "Mai demult iubeamconstelaţiile,/ azi mi-e perfect perpendicular./ Azi văd scrotulcerului de vară, moale peste Aleea Circului/ azi văd ziua de azi cao maşină de scris electronică/ tipărindu-ne cu aldine./ azidragostea e departe./ Stau în camera asta cu fereastra dînd spreblocuri/ şi spre muncitoare păroase./ Bat la maşină fără speranţacă va ieşi ceva, şi asta mă şi ţine în viaţă:/ speranţa meadisperată că s-a sfîrşit totul, totul./ Nu mai vreau să amnici o femeie./ Nu mai vreau să scriu nici o carte./ Azi bat lamaşina mea de scris un poem idiot".
Majoritatea versurilor (intenţionat trase în jos şi fixate înstrictul denotativ) pălesc pe lîngă vechile explozii generatoare devizionarism poetic. Dar nu e vorba, în cazul de faţă, atît de oneputinţă creativă, cît de o epurare în toată regula apoeticităţii. Şi pe tot parcursul cărţii. O pagină nu arată marelucru; dar întregul acestor notaţii apatice şi "autocritice" spunedestul de mult - şi încă într-un mod explicit mai puţin practicat,pînă în anii '90, de livrescul şi intertextualul Cărtărescu. Dacănu ţinem seama de compartimentările de gen, putem face o legăturăcu evoluţia stilistică a autorului, după 1989, la paraleleleinegale ale prozei înalte şi, respectiv, ale prozei pluspublicisticii soft. Orbitor păstrează pînă la volumulal treilea onirismul sans rivages şi barochismulhiperestetizant din poezia "veche" şi din Visul. În schimb,cărţile uşurele, de succes la publicul larg, vor merge pe exactaceastă directeţe "fără fasoane" a discursului şi pe scuturareaartistului genialoid de însemnele artei sale.
Renunţînd în nimic la filtrarea poetică a lumii şi laprocesarea formidabilă a cosmosului atotînconjurător, MirceaCărtărescu (mai bine spus, eul artistic descentrat şi"delocalizat") mai găseşte totuşi despre ce să vorbească. Se scrieîn mod insistent, după cum am văzut, despre chiar aceastărenunţare. În alte poeme, "M.C., fost poet" coboară "în stradă",dar într-una vidată de literatură, eliberată de imaginile şiasociaţiile expresive. Întrucît realismul obiectivat nu-i iese (saunu-i intră) autorului atît de dexter în varii limbaje şi registre,Cărtărescu revine îndată la acel circuit reflexiv, cu ncălătorii autour de ma chambre şi extravaganţe interioare.În această buclă, poezia alungată pe uşa principală dinnimic se întoarce prin toate ferestrele. În timp ceversurile cu teză îşi servesc rolul fără complicaţii artistice(literatura sau viaţa? viaţa!), cîteva poeme ori fragmente din elese ridică sensibil peste medie, amintind de vechiul scriitor. Delocîntîmplător, textul şi contextul lor sînt saturate de prezenţapersonajelor din care s-a alcătuit, în timp, Autorul. El este şicel care plîngea pe vremuri "bătînd la maşină poeme" şi îi"explodau altădată buzele, obrajii şi dinţii/ de atîta drog, deatîta halucinaţie", dar şi cel ce spune cu o bucurie, parcă, amuşchilor şi a oaselor: "iată-mă-s: sterp, fericit". E celdisperînd, agonizînd pe ruinele visului chimeric ("visul vieţiimele s-a dus, s-a risipit"), "ars înăuntru de plîns", dar şi celjubilînd exact din acest motiv, aproape de fiecare dată cînd spuneritos adio crizei şi poeziei. E cel care se lamentează sfîşietorpentru că e singur ("înnebunesc de tristeţe. nimeni nu este înviaţa mea") şi nu întrevede vreun sens; dar şi cel care mulţumeşteDivinităţii pentru singurătatea fericită ce i-a fost dată: "atîtasingurătate fericită mi-ai dat, Dumnezeule"; "Da, ce ciudat,Doamne: sînt singur şi trăiesc dimineţi fericite".
Aparte de acest caleidoscop de senzaţii şi suită contradictoriede atitudini căutîndu-şi, fiecare, mobilul interior, cele maireuşite poeme sînt cele care, în felul lor, merg în contravolumului. Scrisul poetic răstoarnă, în cîteva rînduri,demonstraţia autocritică şi antiliterară făcută cu insistenţăretorică de-a lungul cărţii. Tonul "sincer" şi "direct", cuvintelespuse "pe şleau" par, ele, şarjate, aranjate într-o dezabuzarepuţin prea clamată: "nu mai cred în dragoste, în poezie şi îngeneral/ în orice bullshit care m-a fascinat". În schimb, şidragostea, şi poezia, şi orice bullshit se mai poate imaginacreează momente intense şi climate de intimitate captînd iarăşifrumuseţea poetică, regăsindu-se atît de simplu în ea. Acestesecvenţe de fericire mică, în trei, în doi şi în unul singur, lîngăflacăra pîlpîitoare a aragazului (sîntem în ultimele ierniceauşiste), rulează, în Odată aveam viziuni, acum am..., înIarna, în Cînd ninge, cînd ninge şi ninge..., un filmaproape feeric. So This Is Xmas va fi însăşi celebrareadragostei nepăsătoare de realităţile sociale şi politice, retrasăîn cochilia unei fericiri autiste: "Ce ne pasă nouă de dezastru şinebunie?/ Stăm pe turnanta de la burduf, înfofoliţi şi rîzînd/avînd în inimi imaginea caldă a dragostei noastre,/ a fetiţeinoastre,/ a casei noastre pline de cactuşi şi cărţi.// Ce fericiţi,ce liberi trăim acolo./ Nu ne pasă de furtuna de-afară,/ nici căistoria şuieră pînă îi crapă obrajii./ Noi n-avem istorie, aşa cumdoi gemeni în uter/ se privesc în ochi, se-mbrăţişează, dar n-auistorie.// (...) Va fi cald de la sobă în casa copilăriei tale,/vei radia în noua ta rochie, vei pălăvrăgi cu soră-ta o grămadă,/eu voi juca table cu tata socrul/ şi vom bea ţuică fiartă, şi lumeava fi atît de mică...". "Fost poet" mare de la debut şi om delitere versat, oricît şi-ar dori contrariul, Cărtărescu nu se poateabţine să facă, la urmă, o tuşă simpatic-polemică, à laFundoianu.
Mircea Cărtărescu, nimic. poeme (1988-1992), EdituraHumanitas, Bucureşti, 2010, 116 p.
DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) esteconferenţiar universitar la Facultatea de Litere, UniversitateaBucureşti şi consilier editorial la Editura Polirom. A ţinutcronica literară în Adevărul literar şi artistic(1997-2005), apoi în Romånia literară (2005-2009).Colaborări la Cultura, Suplimentul de cultură,Idei în dialog, Bucureştiul cultural,Caietecritice, precum şi la ziarele Evenimentul zileişiAdevărul. Are o rubrică la Radio Romånia Cultural şi una peportalul LiterNet. Din 2005 este doctor în Filologie (summa cumlaude) al Universităţii Bucureşti, cu o teză despre Ion D.Sîrbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul deDebut al Romåniei literare, Premiul pentru Debut al UniuniiScriitorilor din Romånia şi Premiul "Titu Maiorescu" al AcademieiRomåne); Ileana Mălăncioiu,Recursul la memorie.Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul ScriitoruluiRomån. Dialoguri pe hårtie; Bucureşti Far West. Secvenţe deliteratură romånă; Un om din Est (Premiul pentru Criticăşi Istorie Literară al Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti);Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvenţe deliteratură romånă.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
