Două cărţi englezeşti mi-au marcat tinereţile, amândouă aparţin unui scriitor făcând parte din generaţia aşa zişilor „tineri furioşi”, amândouă au fost ecranizate cu enorm succes la începutul anilor 60 – mai exact în 1960 şi 1962 -, amândouă au fost traduse atunci şi în româneşte şi, recent, republicate de Editura Polirom.
Scriitorul este Alan Sillitoe, iar titlurile sunt „Singurătatea alergătorului de cursă lungă” şi „Sâmbătă seara, duminică dimineaţa”*). Le-am recitit în săptămânile din urmă. Amândouă au ca eroi nişte tineri revoltaţi, dar care nu ştiu ce caută şi nici cum să acţioneze, în amândouă e pregnant sentimentul de nefericire, amândouă obsedează cititorul la sfârşitul lecturii.
În „Singurătatea...” unui adolescent rebel, închis după o spargere şi ajuns într-un centru de corecţie, i se oferă şansa să participe la un concurs de cros. Dimineţile lungi de antrenament îl fac să se gândească la ipocrizia lumii din jur. În „Sâmbătă...” alt tânăr, muncitor într-o uzină, se abrutizează cinci zile pe săptămână în faţa strungului, să câştige cât mai mult, iar banii îi cheltuie pe cât mai multă băutură – potrivit argumentului „fii beat şi fericit” - , singura lui distracţie fiind seducerea femeilor măritate. Sigur ambele personaje au împrumutat ceva din biografia scriitorului, dar la fel de bine ele au fost şi emblematice pentru o anume epocă din istoria recentă a Angliei.
Tânărul din „Sâmbătă...” compensează prin adulter lipsa de tandreţe din viaţa lui. Dar nu se opreşte la a seduce o singură femeie măritată, iar viaţa i se complică si mai mult când agaţă o tânără ale cărei intenţii de măritiş nu sunt ascunse. Între fericirea de weekend şi lipsa responsabilităţii nu e capabil să aleagă: „Se gândea să rămână pe drumul sigur şi trandafiriu alături de Doreen, dar plăcerea şi riscul de a avea două femei căsătorite erau prea ademenitoare ca să le reziste”. Fireşte că se întâmplă să se afle de aventurile tânărului, care primeşte o corecţie zdravană din partea unuia dintre încornoraţi. După o săptămână de convalescenţă, tânărul rebel ajunge să treacă „pragul acelui iad ameţitor şi nedorit pe care bărbaţii mai maturi îl numesc căsătorie”. Răzvrătirea faţă de orice e inutilă: „Luptăm cu mamele şi soţiile noastre, cu proprietarii şi şefii de echipă, cu poliţaii, armata şi guvernul”. Ultimele paragrafe ale cărţii sunt un amestec de resemnare şi optimism nejustificat: „Ei, la urma urmei, e un trai bun şi o lume bună dacă nu te laşi copleşit şi dacă ştii că lumea largă încă nu a auzit de tine, nu, nici pe departe – deşi în curând o va face”.
Aceeaşi furie mocnită şi în „Singurătatea...”, scrisă la doi ani după „Sâmbătă...”. Alergarea este pentru tânărul rebel o eliberare, îi dă senzaţia că este, în acelaşi timp, primul şi ultimul om de pe planetă. Tînărul nu aleargă neapărat pentru victorie, pentru şefii ipocriţi care vorbesc despre beneficiile sportului şi despre reabilitare, şi fireşte, despre triumful şcolii de corecţie. Tânărul alege să fie cinstit în felul lui, pierde cursa, dar câştigă cursa cu societatea.
„E ca şi cum tot ce mi-a influenţat orbeşte viaţa înainte să împlinesc 30 de ani ar fi dat buzna din subconştientul meu – declara Alan Sillitoe. Căci, deşi Singurătatea alergătorului de cursă lungă este despre un tânăr închis la şcoala de corecţie, la fel de bine ar putea fi despre un scriitor şi despre reacţia lui în faţa presiunii societăţii şi a mass-mediei. Întotdeauna e ceva care te împinge să spui: «N-am nevoie de linguşelile voastre, de recompensele voastre.»”
*) Alan Sillitoe, Sâmbătă seara, duminică dimineaţa, Editura Polirom. Traducere de Ciprian Şiulea. Alan Sillitoe – Singurătatea alergătorului de cursă lungă, Editura Polirom, trtaducere de Ciprian Şiulea.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
