Ziarul de Duminică

Teatru pe limba altora: Cand Moscova isi pune masca de aur

Teatru pe limba altora: Cand Moscova isi pune masca de aur

Demonul, vedere de sus

23.05.2008, 18:04 72

La inceput a fost doar o scena si dorinta unor oameni de a se arata lumii. Pe urma, numarul scenelor a crescut, la fel si numarul spectatorilor, iar in jurul spectacolelor de teatru s-a nascut o adevarata industrie. In multe locuri din lume, teatrul este unul dintre motoarele principale ale turismului cultural, iar asta se vede cel mai bine in festivalurile deja faimoase, dar si acolo unde astfel de "panorame" teatrale abia au inceput sa puna bazele unor traditii. Aceasta arta vie, una dintre putinele care mai provoaca "trairea impreuna", creeaza nu numai prilejuri de bucurie pentru cele mai diverse categorii de public, dar produce adesea si foarte multi bani.

Voi incerca sa povestesc in aceasta pagina lunara cum arata marile festivaluri de teatru din alte parti ale lumii si sa concentrez in cateva mii de semne experienta de decenii care a transformat in mari succese incercarile unor culturi de a arata lumii ce aveau mai bun pe scena. Cum de nu am reusit si noi ceva similar - poate cu exceptia Sibiului, deocamdata - se va intelege probabil printre randuri. Dar nu asta e important, fiindca, la urma urmei, cine vrea sa participe la o asemenea spectaculoasa serbare populara poate in ziua de azi sa cumpere un bilet de avion si sa vada orasul prin ochii unei masti de teatru.
Cel mai grav este sa ai idealuri. In cel mai rau caz, iesi dezamagit din aventura asta, cu moralul serios sifonat, daca nu chiar ranit mult mai grav. Daca ar fi sa sintetizezi lectia de viata asimilata profund de rusi si aplicata ca filosofie/strategie existentiala, cam asa ar putea suna ea.
Ranita adanc, avand inca pe limba gustul esecului, societatea ruseasca posttotalitara priveste mult mai mult spre trecut decat spre viitor si evita cu incapatanare sa reflecteze asupra prezentului. Discursul public ramane paralel cu viata oamenilor obisnuiti, iar artele nu fac nimic pentru a repara aceasta situatie sau pentru a-i face pe consumatorii de cultura (macar pe ei) constienti. Sa nu mai crezi in nimic dupa ce ai pierdut totul - pare singura atitudine inteleapta.
Fara zestre si fara viata
Poate fi si explicatia faptului ca teatrul rusesc se hraneste cu precadere din trecut, atat din punct de vedere estetic (bazandu-se pe "marea scoala de teatru ruseasca"), cat si din punctul de vedere al tematicii. In cele cinci zile de Russian Case - special construit pentru promoteri din toata lumea - au fost incluse mai ales numele mari, rasunatoare chiar. Cel mai mult a dezamagit Piotr Fomenko, deja o legenda. In noul sau teatru - o cladire recent construita de la zero, cu o arhitectura moderna, spectaculoasa, luxoasa pana la sfidare - Fomenko a prezentat o "drama costumata", stil Art Nouveau, plecand de la piesa lui Ostrovski Fata fara zestre. Fara zestre, fara viata si fara vreo legatura cu prezentul, singura motivatie a unui asemenea spectacol fiind aceea ca Rusia investeste intr-un teatru tip muzeu, un fel de Kabuki construit dupa propriile reguli si devenind un fel de ritual social. Pentru noua clasa in crestere din Moscova, teatrele nu mai prididesc sa produca spectacole comerciale, fie din aria muzicala, fie din cea teatrala, avand in comun faptul ca nu ridica nici o problema, nu dau de gandit, ci doar hranesc, intr-un fel rafinat si costisitor, escapismul noilor imbogatiti.

Cele mai frumoase scene de dragoste
Intoarcerile spre trecut pot sa fie insa si foarte bine facute si atunci devin bune ocazii sa-ti amintesti de o umanitate pe cale de disparitie. Montarea semnata de Lev Erenburg la Teatrul Puskin din Magnitogorsk - altfel o institutie cu un repertoriu care da privitorului senzatia acuta de intoarcere in timp - pleaca de la o alta piesa a lui Ostrovski, Furtuna, si atinge un nucleu de sensibilitate bine ascuns in inima omului modern. Oamenii simpli portretizati in acest spectacol, capabili de suferinta si de iubire, atat de frumosi in onestitatea cu care isi exprima sentimentele, le amintesc celor din sala de viata care asteapta sa fie traita, de drumurile care ti se deschid in fata si de ratarea la care te autocondamni daca nu ai destul curaj sa le strabati. Cele mai frumoase scene de dragoste pe care le-am vazut de ani de zile pe o scena de teatru se petrec aici, in decorul simplu, constituit din lemn, si intr-o piscina care nu se vede decat indirect, intr-o oglinda plasata in fundal. Ele nu au nimic de-a face cu nuditatea sau sexualitatea explicita, ci cu gesturi comune, cum ar fi fumatul unei tigari (aprinsa pe neasteptate, intre degetele de la picior ale iubitei), cu prinderea de tantari sau cu storsul rufelor... in doi.
O apropiere ceva mai directa de realitatea zilelor noastre opereaza intr-un fel complet neasteptat spectacolul Office (Birou) gandit de regizorul Roman Kozak, avand la baza un text semnat de dramaturgul german Ingrid Lausund. Ritualurile zilnice ce au loc intr-un birou sunt punctul de plecare pentru o sectiune in viu a speciei ce s-a nascut in mediul arid al afacerilor, mediu hranit cu cafele, spirit de competitie deviat in ura, umilinta si frica de pierderea functiei. O atitudine schizofrenica deprinsa si exersata in timp transforma ipocrizia in virtute suprema, iar slabiciunile sunt vanate cu dexteritate de adversarii deghizati in colegi. Dar cea mai reusita contributie a regizorului este decizia de a apela la coregrafie pentru a exprima aceasta dualitate, comportamentul standard business al angajatilor fiind "spart" in mod neobisnuit de miscari coregrafiate, inspirate din natura ascunsa a fiecaruia dintre ei. Schimonoseala interioara si urmele lasate de spiritul gregar asumat si integrat de fiecare dintre acesti oameni tineri, dar degenerati, devin astfel evidente si inspaimantatoare. Spectacolul vorbeste despre o realitate omniprezenta, cu care se confrunta multe societati in plina crestere, iar felul original in care subiectul este abordat il transforma intr-o realizare memorabila.
Recuperarea trecutului
Teatrul a fost si este inca pentru Rusia un excelent produs de export. Doi dintre cei mai importanti si vii regizori rusi, supravietuitori ai mai multor epoci si semnatari ai unor spectacole care au circulat prin lume, au produs recent noi spectacole demne de atentie. Lev Dodin continua recuperarea trecutului relativ apropiat cu o epopee plecand de la proza scriitorului Vasili Grossman si reconstituind dramele intelectualilor din timpul si de dupa al doilea razboi mondial. Viata si destin, romanul amplu al lui Grossman, e considerat de rusi "Biblia" literaturii sovietice disidente si prezinta, prin intermediul unui personaj central, Victor Shtrum, si al celor din jurul lui, instalarea insinuanta a comunismului si pervertirea constiintei celor mai buni dintre rusi, prin micile si apoi marile compromisuri pe care ei admit sa le faca.
Ca si in nuvela Panta Rhei, tradusa si publicata la noi de Humanitas, in Viata si destin, carte iesita ca prin minune din arhivele KGB si care a cunoscut succesul dupa moartea autorului ei, se face procesul unei epoci istorice care a lasat multe urme nevazute asupra societatilor din aceasta parte a lumii. Suflul lui Dodin converteste in puternice imagini scenice paginile acestui roman, aducand in fata ochilor spectatorilor, in mai mult de patru ore de spectacol, scene din lagar, alternand cu momentele fericite pe care si le amintesc detinutii din viata lor anterioara razboiului. Un fileu de tenis taie scena in doua, coexistand cu alte elemente de decor si sugerand ca lumi atat de diferite s-au intretaiat in acele momente istorice. Copertile spectacolului sunt emotionante, constand in pasaje din scrisoarea unei mame catre fiul ei disparut in lagar, iar cu adevarat de neuitat este imaginea unei orchestre ai carei interpreti poarta haine de detinut, si, la un moment dat, se opresc pentru a se dezbraca complet, continuand sa cante goi, ca si cum ar fi fost eliberati prin muzica.
La randul lui, Kama Ginkas, alt nume des rostit cand e vorba despre o scurta descriere a teatrului rusesc "de top", a uimit anul acesta fiindca s-a oprit pentru prima data la un autor contemporan, pe numele lui - Bernard Marie-Koltes. In viziunea lui Ginkas, "Roberto Zucco" nu mai are aproape nimic din atributele unui erou romantic, ci devine o trista figura ce aluneca neinteleasa printr-o lume care il priveste ca pe o curiozitate a naturii, in timp ce-si vede de treaba ei. Ironia si cinismul sunt instrumentele cu care regizorul il trateaza pe "calaul-victima", iar povestea care l-a facut celebru pe dramaturgul francez capata un aer familiar, impregnat de absurdul societatilor postcomuniste, mai degraba decat de blazarea societatilor occidentale.
Dorinta de a soca
Gustul pentru inovatie in arta e destul de rar in Rusia, ne-a asigurat Marina Davidova, reputat critic de teatru al ziarului Izvestia si selectionerul Russian Case, iar afirmatia m-a facut sa ma simt "ca acasa". Copiii teribili ai teatrului rusesc - ei exista, chiar daca sunt putini - fie dispar imediat, "furati" de lumea filmului sau a televiziunii (precum regizorul Kiril Serebrenikov, care facea furori cu cativa ani in urma, sau dramaturgul Ivan Viripaev, transformat in regizor de film si premiat la Venetia), fie sunt respinsi de sistem, ca intr-un transplant nereusit. Rareori sunt rechemati pe vreo scena mare - ca Andrei Zholdak, unul dintre putinii care au reusit o asemenea performanta.
Dupa ce a retinut atentia generala anul trecut cu Fedra, generand si controverse, Teatrul Natiunilor l-a creditat din nou, iar Zholdak - cunoscut romanilor gratie Teatrului "Radu Stanca", care i-a produs trei spectacole pana acum si gratie Festivalului International de la Sibiu, care i-a prezentat multe dintre productiile create in Europa - s-a conformat in stilul sau obisnuit.
"Victima" a fost de data asta Carmen, mit tratat aici cu o deplina dezinvoltura si o ironie plina de caldura, ceea ce uimeste venind de la acest regizor. Urmand modelul Volksbuhne care presupune amestecul de teatru si film, cu scene filmate in direct si redate pe ecrane, in timp ce se joaca in scena, Zholdak vrea sa construiasca spectacolul similar cu Viata cu un idiot, unul dintre cele mai provocatoare productii ale anului trecut in Romania, dar mijloacele sunt modeste. Cutiile transparente de plexiglas de la Sibiu sunt inlocuite aici cu unele de carton, iar filmarea in direct este numai simulata, fiindca nici partea tehnica nu e la inaltimea necesara. O Carmen tanara si seducatoare apare in scenele filmate pe strazile Moscovei, o femeie contemporana, fascinanta - imaginea actritei Maria Mironova, o vedeta de film in Rusia, te bantuie prin expresivitatea ei - insa o alta ipostaza a ei, Carmen batrana, bunica unei familii sarace, care locuieste intr-un bloc de locuinte, apare si ea pe scena. O scena de o incredibila delicatete - incredibila in raport cu acest regizor - este aceea in care Carmen si Jose se mangaie unul pe altul cu degetele de la picioare, luminile decupand numai gambele lor, care par sa pluteasca, aurite, in intuneric. La final, Carmen si Jose se reintalnesc sub un clar de luna si de artificii demn de ultimul soap opera - sa fie ironia regizorului? - iar Jose isi impusca iubita ca sa fie sigur ca ea nu va mai fi a altuia. Cum reinvie ea ca sa traiasca pana la adanci batraneti nu e prea clar, iar asta nu din cauza traducerii. Oricum, nu logica este calitatea spectacolelor lui Zholdak, care are propria sa intelegere a lucrurilor, dominata de dorinta de a soca auditoriul, ceea ce reuseste si aici.

Gustul avangardei
Daca spectacolele despre care am vorbit aici ar fi fost recognoscibile si pe scenele romanesti, nu acelasi lucru se poate spune despre creatiile unui Dmitri Krimov, de exemplu - care construieste lumi complexe plecand numai de la elemente simple de decor (fie schimband perspectiva spectatorului ca in Demonul. Vedere de sus, in care spectatorii privesc de foarte sus intamplarile de pe scena octogonala, fie prin folosirea luminilor de scena, care dau profunzime sau alungesc membrele personajelor, ca in Don Quijote) - sau Akhe Theatre din Sankt Petersburg, propagatori ai "teatrului sintetic" (nascut prin miscarea de obiecte filmate cu mai multe camere de luat vederi minuscule). Si unii si altii creeaza in conditii mult mai modeste decat "uriasii" care construiesc spectaculoase evadari din cotidian spre acel trecut la care inca viseaza marea masa de rusi. Spectatorii lor sunt tinerii curiosi sau intelectualii rafinati care au prins candva gustul avangardei, pe vremea cand aceasta constituia in sine un manifest intr-o lume in plina schimbare contorsionata. Pentru ei, cautarile creatorilor de azi sunt puntea de legatura cu lumea pe care au pierdut-o, iar mecanismul pare sa functioneze, reparator. Ceea ce te face sa te intrebi de ce nu se multiplica fenomenul si in alte societati posttotalitare. Desigur, nici pentru teatrul rusesc asemenea experimente nu sunt definitorii, chiar daca sunt mai vii decat "marile spectacole" produse de la o vreme in Rusia de ceea ce se poate deja numi "industria spectacolului".

Masca de aur, simbolul festivalului moscovit ce a implinit anul acesta 14 ani, exprima la inceput, prin metafora pe care o implica, forta teatrului plin de intelesuri adanci, care se cer decriptate printr-un efort intelectual. In ultimii ani a ajuns sa semnifice mai degraba stralucirea spectacolelor realizate dupa retetele comerciale de succes in societatea capitalista, ceea ce spune multe despre cum tine teatrul pasul cu vremurile.

Despre Festivalul Masca de Aur

Masca de aur a fost organizat prima data in 1994 ca un festival al tuturor teatrelor de limba rusa. Are loc in fiecare primavara si prezinta la Moscova cele mai importante productii din toata Rusia. Participantii sunt selectionati de un board de experti alcatuit din bine cunoscuti actori, regizori, dirijori, coregrafi, critici. In cadrul festivalului este organizat de cativa ani incoace Russian Case, o selectie speciala pentru invitatii din strainatate, precum si Pro Teatr, o piata de teatru in care isi prezinta activitatea, prin materiale video si tiparite, toate teatrele de limba rusa interesate. Punctul culminant al Mastii de aur este ceremonia de premiere care se desfasoara intr-un loc semnificativ pentru istoria teatrului - Teatrul muzical Stanislavski si Nemirovich-Danchenko - si este transmisa in direct de televiziunea nationala. Festivalul este finantat de Agentia Federala pentru Cultura si Cinematografie si guvernul moscovit. Din 2002, Sberbank Rusia este sponsorul principal al festivalului.
Anul acesta, la ceremonia din 15 Aprilie 2008, productia semnata de Lev Dodin, Viata si destin a primit Premiul pentru cel mai bun spectacol de mari dimensiuni, iar spectacolul Furtuna al Teatrului Puskin din Magnitogorsk, in regia lui Lev Erenburg, a fost desemnat "cel mai bun spectacol de mici dimensiuni".

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO