Nu m-am dus la nici o sală de jocuri, iar acasă în nici un caz nu puteam să rămân. Aveam treisprezece ani... Le spuneam alor mei că mă duc la şcoală şi luam autobuzul 46 până la capăt, în Bucium, la marginea Iaşiului, cam zece minute de mers pe jos de o mânăstire la care mai fusesem de vreo trei, patru ori, cu maică-mea, nu demult, la stareţul Hrisostom, care citea pentru dezlegarea blestemelor şi a vrăjilor de tot felul. Maică-mii începuse să-i meargă totul pe dos şi simţea nevoia să se agaţe de ceva - de orice. Cunoscuse o femeie din Soroca - Republica Moldova - care pretindea că vindecă bolile trupului şi pe cele ale spiritului prin rugăciuni şi bioenergie, iar mamei i se părea că cerul i se deschisese. Înainte să înceapă să lucreze pe ea, femeia a trimis-o să se închine, în trei zile consecutive, la moaştele Sfintei Parascheva, pe atunci încă la Trei Ierarhi. Abilă stratagemă. Şi a funcţionat. Maică-mea s-a simţit brusc mult mai uşoară şi s-a lăsat pe mâinile terapeutei cu încrederea dată de nouacredinţă. Mânăstirea (de fapt un schit - nici azi nu-i ştiu numele) avea o curte imensă, îngrijită, iar biserica era mică, extrem de răcoroasă, şi mai mereu pustie. Mă contraria pictura de la intrare, cu Sfântul Gheorghe care străpungea cu suliţa, dintr-o singură lovitură, un monstru îndurerat, lipsit de apărare. Nu-l înţelegeam. Cele două capete ale balaurului nu păreau să ceară decât îndurare. E adevărat - auzisem - calea Domnului e îngustă, dar pentru ce atâta ură? Ce făcuse acel balaur pentru a nu putea fi iertat? Aceeaşi soartă o voi avea şi eu dacă nu mă voi pocăi la timp? Ce înseamnă la timp? Pot să păcătuiesc până pe la patruzeci, cincizeci de ani şi după să-mi cer iertare şi să urmez Legea Sfântă? Preoţii îl iubesc pe Dumnezeu pentru că le este frică de El? Dacă nu, atunci de ce ne întâmpină, chiar la intrarea în biserică, cu o ameninţare atât de fără echivoc? Nu, nu - îmi repetam mereu - Dumnezeu trebuie să fie bun, nu se poate altfel, El ne iartă şi pentru o singură clipă de pocăinţă adevărată. Preoţii sunt oameni şi greşesc uneri. Dar dacă El e atât de bun, de ce există şi rău în lume? Şi de ce îi lasă pe unii dintre oameni să se abată de la drumul cel drept? Dumnezeu îţi lasă Liberul Arbitru - mi-a răspuns, într-o zi, maică-mea, când am întrebat-o. Bine, bine, dar dacă El e atotputernic, de ce nu poate face în aşa fel încât să fim şi liberi şi buni în acelaşi timp? Să avem de ales numai între lucruri frumoase? Mama se încrunta: El nu vrea să fie iubit cu forţa. Dar nu renunţam cu una cu două: Ce, tu mă iubeşti pe mine cu forţa? Sau eu pe tine? Mă iubeşti pentru că sunt al tău şi mă vezi şi te superi pe mine, dar sunt mereu aici, şi îţi trece indiferent ce fac. Doar nu mă iubeai când aveai cinşpe ani şi nu ştiai că vei avea un copil?El de ce nu ne lasă să-L vedem? Să fim siguri că există şi că e bun? Începea să-şi piardă răbdarea. Continua pe un ton vădit iritat: Să fii atent ce zic preoţii în biserică. Şi pune mâna şi citeşte şi tu Biblia, să nu mai pui întrebări din astea fără sens. Îl superi pe Dumnezeu! Atunci fugeam la taică-meu şi-i povesteam, iar el zâmbea împăciuitor, apoi îmi recita din memorie un catren scris, cu multă vreme în urmă, de un astrolog, matematician şi poet persan, Omar Khayyam: Zic unii că există un Dumnezeu şi zic/Că pentru a ucide, fiinţe a creat./Pentru că-s urâte? Dar cine-i vinovat?/Sau pentru că-s frumoase? Nu mai pricep nimic!// Poate că nu era chiar ceea ce aşteptam să aud. Aş fi vrut să-mi spună că da, Dumnezeu există şi este bun, dar se luptă cu forţele întunericului şi va mai dura ceva timp până când să le învingă. Şi ne va ierta pe toţi, pentru că El ştie că Lucifer ne-a dus în ispită. Noţiunea de infinit nu îmi părea doar prea abstractă, ci şi ilogică în cazul atotputerniciei lui Dumnezeu. Lupta dintre Bine şi Rău ar fi fost mult mai plauzibilă şi, în plus, incitantă. Ademenitoare. Dar cuvintele tatii, oricum ar fi fost ele, mă făceau să mă simt mult mai bine, important, complice la un adevăr - trist, ce-i drept, dar - rezervat numai celor ce au curajul să privească lucrurile în faţă. Nu-mi spunea niciodată eşti mic, vei înţelege tu când o să mai creşti; dimpotrivă, mă trata ca pe un partener egal de discuţie, ceea ce, fără doar şi poate, a contat decisiv, dacă nu chiar în formarea unor convingeri, cel puţin în direcţionarea căutării unor răspunsuri. Silogismul lui Khayyam în formă de catren era poarta spre o lume nouă (a celor care aleg Adevărul. Cu majusculă). Un an mai târziu, mă pomeneam citind Darwin şi Einstein. Dacă înţelegeam cinci fraze din toată cartea îmi era suficient. Simţeam că intru în posesia a ceva esenţial şi infailibil. Raţionamentul. Acceptarea sau respingerea unei idei numai şi numai în baza argumentelor. Observam, cu orgoliul şi detaşarea adolescentului care se maturizează, cum inima mi se închidea în faţa cuvintelor liturgice, iar mintea mi se deschidea pentru a primi adevărul.
Biserica era un loc răcoros, iar cruciuliţele obiecte decorative (deşi nu le purtam). Însă mă simţeam atât de bine acolo, încât începusem să mă gândesc că, poate, acela e Locul. Fratele Ioan m-a învăţat rugăciunea inimii, şi-o spuneam fără prea multă convingere, dar mă liniştea când nu eram în apele mele, sau când îmi era frică. Îmi golea mintea de gânduri şi redeveneam calm. Dacă aş fi continuat să merg la schit încă vreun an, obişnuinţele poate că s-ar fi transformat în convingeri. (Ca'n Pariul lui Pascal.) Cine ştie?... (Nu cred!) Însă, după trei săptămâni, diriginta a sunat acasă şi a vorbit cu ai mei. A trebuit (după scandalul de rigoare) să mă întorc la şcoală. Tot fără convingere. Ruptura era ireversibilă, iar cele trei săptămâni de absenţe o adânciseră şi mai mult. Dar am reuşit să mă prefac destul de bine. În scurt timp mă considerau (iar?) unul de-al lor. Eram portar în echipa de fotbal, profesoara de română, doamna Bostan, mă lăuda, jucam biliard cu băieţii, ieşeam la bere. Aproape că-mi reintrasem în rol.
Roman în pregătire la Editura Tractus Arte
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
