Ziarul de Duminică

Tălmăcirea lui Brodski la Bulandra/ de Luminiţa Batali

Fotografii de Cosmin Ardeleanu. Galerie

Fotografii de Cosmin Ardeleanu. Galerie

Autor: Luminita Batali

29.10.2015, 23:49 286

„Marmură”, la Teatrul Bulandra – Sala Toma Caragiu –  în regia lui Yuri Kordonsky, cu marii Rebengiuc şi Râlea, în scenografia Ninei Brumuşilă şi lighting-designul lui Lucian Moga, este o piesă de un laureat al Premiului Nobel încă nepublicat în România, Iosif Brodski. Dar tălmăcit acum magnific în sens actoricesc, regizoral, scenografic şi  de asemenea prin traducerea propriu-zisă.

Despre regalul pe care dialogul celor două personalităţi artistice atât de diferite – Victor Rebengiuc, vital, stenic şi plin de vlagă şi Marian Râlea, sensibil şi fragil – îl acordă publicului cu o generozitate plină de inimă, despre viziunea regiei (o forţă creatoare admirabilă, ca întotdeauna când ne întâlnim cu acest maestru) se vor pronunţa cei mai în drept decât noi. Ne propunem aici să vorbim despre traducerea scenografică a unui text de mare poezie – drama însăşi întreţesând idei, gânduri şi sentimente despre poeţi, aceste minuni ale lumii, şi despre istorie şi poezie (şi despre neîntâlnirea lor, am putea spune, în spiritul lui Brodski) semnată de Nina Brumuşilă.

Credem că dificultatea cea mai mare a fost translarea scenică a timpului şi locului piesei, poate, mai ales a timpului, pe care, printr-un fapt de magie artistică, scenografa şi regizorul au reuşit-o. Ca în „Solaris”-ul lui Tarkovsky timpul acesteia este un timp nedefinit, undeva după anul 2000, într-un imperiu continuându-l în nume şi tradiţii pe cel roman, în absurditate criminală evocându-l poate pe cel sovietic. Contururile nu sunt nicăieri precise în textul dramatic şi, printr-o rezonanţă binevenită, nici în plăsmuirea vizuală a spaţiului carceral unde Nina Brumuşilă face credibilă cu brio ideea de turn înalt, deschis depărtărilor, înconjurat de văzduh, turnul închisoare de unde evadarea celor doi condamnaţi pe viaţă (printr-un sistem aleatoriu care asigură în închisorile imperiului, independent de orice responsabilitate faptică, un număr constant de deţinuţi) nu pare a fi posibilă. Turnul închisoare, circular ca un bastion, de unde „se vede până la Roma”, cu un bazin de marmură central (în spaţiul teatral circular, gândit concentric, bazinul e obiect scenografic primordial, ca şi turnul) nu este un rapel al închisorilor pietrificate, masive şi zdrobitoare ale lui Piranesi, ci un eşafodaj aerian, dacă vrem, rapel al unei colivii, purtând semnele unei zidării obliterate de trecerea inexorabilă a timpului. Dar, ca şi în imaginile lui Piranesi, apare şi aici chipul ororii, al grozăviei, al crimelor înfăptuite de un sistem contra oamenilor şi a firescului, pe care Nina Brumuşilă îl insinuează însă discret, în acord cu spiritul piesei. Artista plăsmuieşte perfect din punct de vedere al rostului său epic liftul de fier brut, prin care se aduc şi se scot obiecte, hrană, resturi, şi care este de fapt singura cale de ieşire, ce trece printr-un tocător imens (invizibil în piesă dar evocat imaginaţiei noastre prin uruitul său sinistru) şi ar coborî apoi în gurile lungi ale unor „crocodilaşi”, în mlaştina ce înconjoară turnul, ca sistem infailibil împotriva oricărei evadări. Lumea de dincolo de acest lift se construieşte aşadar prin imaginaţia fiecărui spectator şi această minunată libertate, proprie atât teatrului cât şi literaturii, este excelent fructificată regizoral şi scenografic.

În mijlocul spaţiului circular de joc se află bazinul cu apă (alt element scenografic semnificativ, cu rol esenţial în întreaga desfăşurare a piesei), piscină improvizată şi oglindă improvizată  a cerului…senin sau înstelat, mic petic de reverie, care, descoperim spre sfârşitul piesei, este de fapt ceva  artificial, proiectat alternativ, conform programului închisorii. Aici şi-a spus cuvântul şi măiestria de lighting designer a lui Lucian Moga care, cu virtuozitate, creează pe oglinda apei, nori, azur şi stele. (Să notăm că şi în „Sorry”, Nina Brumuşilă optase pentru un element scenografic central, simbolic, în jurul căruia se construia acţiunea dramatică).

În jurul acestui element circular gravitează nişte busturi de marmură (a cărei duritate e ideal sugerată ). Mai ales efigiile unor poeţi – care evocă magistral  portretistica realistă romană – fragmente de chipuri pietrificate, al căror rol dramatic publicul îl descoperă treptat, luminându-i-se astfel şi titlul deconcertant de laconic. Fragmente de încremenire într-o lume şi-o situaţie unde timpul este suspendat.

Se vorbeşte în piesă despre timp, despre dragoste şi moarte, fiecare artist aşa de firesc în acord cu propriul său registru sufletesc, uneori se şi citează, cu patos şi naturaleţe din marii poeţi (Ovidiu, mai ales, revine iar şi iar, „ Sic ego nec sine te nec tecum vivere possum” – „Astfel, nu reuşesc să trăiesc nici cu tine nici fără tine…”), al căror suflu vital este reînviat, la mii de ani distanţă, de propriul foc sacru al lui Brodski, iar scenografia, discret şi fermecător, acompaniază prin zeci de detalii fine, gândite şi simţite, plăsmuirea acestui întreg microcosmos la a cărui geneză fascinantă ne invită nişte mari creatori.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO