Paznicul ploii(Limes, 2010) este o declaraţie dedragoste a lui Adrian Alui Gheorghe faţă de poezie, în general, lacare se adaugă o declaraţie mascată de dispreţ faţă de tot ce nu epoetic, adică faţă de cotidian.
Primul poem, Martor, mărturisesc că m-aindus în eroare. M-a făcut să cred că o să pătrund într-o lecturăviolentă, dadaistă. Era o momeală ca o zvârlugă: "A fost cazgomotul unei monede aruncate pe nisip:/Plefht!// A fost cadeschiderea unei stridii cu dinţii:/ Zvîiith!// A fost ca osăgetare a unui animal care nu există:/ şfiiişşşt!// A fostca străpungerea mânioasă a aerului cu degetul/ Viuurfff!// Afost ca retragerea întunericului dintr-un buzunar secret:Phui!"
După care am întrerupt lectura, prins cutreburi, şi am reluat-o abia după o cursă cu taxiul, în careşoferul îmi depăna cum se va retrage el din Bucureşti într-un satde lângă Lehliu, Mihai Viteazu, la casa lăsată de socru-său, unde osă grădinărească bio şi o să doarmă până or să-i pârâieoasele.
După care episod, lectura mi-a fost mult maiuşoară. Mi-l imaginam pe poet retras undeva între dealuri, meditândasupra instabilităţii afacerii universale, un fel de dust in thewind sau praf în ochi, în traducere "libertină": "Nimic maiplin de certitudini/ Ca spectacolul morţii definitive a timpului/Strivit sub propria greutate" (Da, îmi place Brahms). Încăunele titluri gen Poetul bătrân îşi declamă faima depunmărturie pentru romantismul filosofant, de factură germană, alautorului. Ba încă în aceeaşi tradiţie este practicat witz-ul,ironia giumbuşlucară: "Oameni să se iubească/ S-a mai văzut,/ Darcine a văzut cum se iubesc/ Două cotlete?"(Cucuta).
Dacă "numai amintirile explică viaţa" şi dacăpoezia este un fel de jurnal, atunci rolul poeziei ar fi să facămai autentică viaţa sufletului, nu pe cea a corpului. Dacă un ompoate fi (re)cunoscut prin textele sale, atunci el are curajulsincerităţii: "A murit un om care îmi citea poeziile./ Mi le căutaîn reviste./ Mă suna de fiecare dată/ Când găsea câte un text de-almeu/suspendat în boldul literelor.// Mă simţeam deseori stânjenitîn preajma lui./ El ştia despre mine totul,/ cum totul spuneam înpoezii despre mine" (Poetul bătrân îşi declamă faima).Acuma, dacă ar fi să luăm pe bune această etalare a "totului", amputea zice că douămiiştii chiar n-au mai adus nimic nou.Optzecismul (cu totul aparte) lui Adrian Alui Gheorghe face infuziicu ceai şaizecist prin această pudoare, chit că post factum.Adică am comis-o, dar ce bine ar fi fost să-mi fi ţinut pixul înfrâu. Numai că n-am putut, nevoia de comunicare m-a luat pedinainte.
Chiar dacă "poezia e luxul săracilor", earămâne totuşi un lux, un fel de très haute-couture pentrupârliţi. Deci menirea ei nu este să spele în public rufelesufletului/minţii. Aşa că sinceritatea de faţă nu poate fi decâtuna cu perdea - decentă şi elegantă, în cele din urmă. Însă eapoate pretinde că a fost deşănţată, că a rupt gura burghezului.Aşadar, atitudinea, poza boemă şi damnată este marca înregistrată ascriitorului nostru, care nici măcar nu-şi ascunde credinţeleestetice tradiţionaliste: "Dumnezeu face toate lucrurile frumoase,poeţii vin/ doar şi pun hoţeşte semnătura". Dar cum în satul nostruglobal n-a mai rămas picior din bunica frumuseţe, discursul despreea nu-şi mai are loc decât în metapoezie: "Cititorul stă la porţiledimineţii/ şi aşteaptă poeziile pe care, la lumina nopţii,/ poetulle scrie/ cu propriul sânge,/ cu sângele celorlalţi îndoit cu apă,/cu vin,/ cu virtute" (Otrava). Cât de frumos şi cât deneadecvat!
Un vers ca "Da, fiecare cititor are poetulsău" sună ca un strigăt de disperare exact din cauza adverbului deafirmaţie prepus. Şi oricum, corolarul nu e deloc sigur că va maiîndeplini mult timp criteriile de existenţă - fiecare poet arecititorul său. Dar noi putem crede orice, mai există încă o parte aartei ce funcţionează ca minciună eufemistică. Nu toată arta adevenit un rânjet sau un urlet. Mai ales noi, cititorii inocenţi,putem să ne desfătăm cu imagini feerice despre artă, pentru căautorul însuşi, prea deştept şi acut, nu mai crede dar nu vrea săne strice visul cel frumos. Ba chiar se şi amuză puţin pe seamanoastră, dându-ne iluzia că o să ne ia el apărarea cu condeiul luifără teamă şi fără prihană: "O lume întreagă luptă să nu scriuversul următor/ să nu scriu poezia următoare/ să nu scriu carteaurmătoare" (Poem).
În cele din urmă, însă, nici poetul nu se maipoate ţine aşa de băţos şi recunoaşte că din fost paznic alsplendorii a ajuns paznicul ploii. De asta vă şi avertizam că aveţide-a face cu un poet versat, în plină bărbăţie a scrisului, caresuferă glumind şi păcăleşte frumos. Bun, îşi admite înfrângerea:"Am crezut mereu că tot combinând/ literele şi cuvintele într-o zi/hazardul îmi va scoate în cale formula/ care/să facă pulberileastea de viaţă să se lege de carne/ sau să se lege între ele/ că nudegeaba cuvântul e ca o cheie pierdută/ nimeni nu ştie însă de lacare poartă". Dar ne şi arată că versul lui nu e degeaba, epropiţiatoric, întreţine iluzia: "Vă duc cu vorba, în fond, ca sănu vedeţi ororile/ care se petrec în afaracuvintelor".
Poezia e un drog ciudat, îmbătător pentrucititori - un soi de ecstasy. Distructiv pentru poet, căci "numaipoet să nu fii, scade preţul metaforei/ Până sub preţul verzei deBruxelles./ Comparaţia? E ca şopârla uscată în nisip" (Poetulbătrân îşi declamă faima, 3). Atâta timp cât poetul seîndârjeşte să existe ca poet profesionist, nu amator, e fireascădeclamaţia lui tragică: "Sunt rana din vârful săgeţii"(Vânătoarea). În acest sens şi grafica oarecum aztecă a luiLaurenţiu Dimişcă - poetul este îmbrăţişare ori singurătate ceconţine o multitudine de alte fiinţe. Un corp ce protejează pringăzduire alte corpuri.
Poezia directorului revisteiConta place pentru că nu se lamentează şi pentru căse încăpăţânează să creadă în ceea ce - ştie şi poezia lui - nuprea mai are şanse. Şi o face cinstit, fără gesturi colosale. Poatepentru că dreapta lui măsură vine din conştiinţa faptului că, înabsolut, poetul este cel pragmatic, iar cei care dispreţuiescfrumosul, nişte inadaptaţi: "Cineva spuse:/ -Dar/ dacă/morţii/ au/săpat/ în/sus/ şi/noi/ sîntem,/ de/ fapt,/ cei/ descoperiţi,/scoşi/ din// mormîntul/ care/ ne/ e albastrul/ aerului?"(Arheologie).
Felix Nicolau este conferenţiar universitar laFacultatea de Litere şi Limbi Străine a Universităţii "Hyperion" şila Universitatea Tehnicǎ de Construcţii din Bucureşti. A publicatcǎrţi de criticǎ şi teorie literarǎ (Anticanonice, Homoimprudens,Eroismul eminescian), un roman (Tandru şirece) şi versuri (Bach, manele & Kostel, Salonul deinvenţii). Colaboreazǎ la revistele Arca, Cuvântul,Luceafǎrul de dimineaţǎ, Steaua, Tomis, Ziarul de Duminicǎ.Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
