Volumul Sub Crucea Sudului este cartea unei experiente tarzii: la mai bine de 70 de ani, scriitorul Pop Simion a dus la capat niste calatorii latino-americane pline de intelesuri si neprevazut. Primul volum in care le relateaza a aparut la Editura Cartea Romaneasca, sub titlul Nomad in Mezoamerica. Al doilea dezvaluie peripetiile prozatorului pe traseul Panama ("Ombilicul Americii"), Columbia, Ecuador, Peru, Paraguay, Chile, Patagonia, Tara de Foc, unde conationalul nostru Iulius Popper s-a proclamat candva rege, a batut moneda proprie si a dat multor zone australe nume romanesti. Fragmentul reprodus in aceasta pagina exhiba ceva din turbulentele lumii columbiene, din spiritul agresiv al zonei, neocolind problema traficului cu droguri, rolul (totusi) benefic al frunzei de coca si vindecarile cu ierburi oficiate de samani.
Academia de Mariologie
Cu madrona Mirabella, stareta manastirii Mariana din Pasto, m-am intalnit la cea de-a doua sedinta de tratament la doctorul Hinestrosa. Acele de acupunctura si agredientele bioenergetice fac bine si preuteselor bisericii catolice, motiv ca la clinica Illarik ("loc de intalnire" in limba qechua) sa se afle punctul de contact unde se reunesc, convorbesc, se definesc si se diferentiaza cele doua universuri inconfundabile: sacrul si profanul. Vreau sa zic ca si stareta Mirabella, excelentissima madrona, face tratament cu acupunctura, probabil de mai lunga durata, deoarece e insotita de hermanita Criptha, corpul dumisale de garda, o muiere cat dulapul, de dimensiunea XL; cine sa fi crezut ca profesiunea de guardespalda ii vine ca turnata surioarei? (Pistolasul il poarta sub sarafanul monastic in rufaria intima.)
La terminarea sedintei de tratament, stareta Mirabella a luat cu sine, din greseala, ochelarii mei de vedere la distanta, pe care ii asezasem pe scrinul dintre cele doua paturi. Pertractarile pentru a recupera obiectul cad in seama clinicii, agentul meu benevolent si hermanita Criphta, avocatul partii adverse, dar fara rezultat, trebuind sa intru eu insumi pe fir, sa-mi pledez cauza intr-un razboi al nervilor. Iata fazele acestei epopei tragicomice: 1. Sunt identificate telefonic cele doua calugarite, clientele clinicii. 2. Hermanita Criphta zice ca va reveni telefonic sa confirme ori sa infirme existenta ochelarilor mei. 3. Da, aveti noroc, o aud pe hermanita la telefon si stabileste detaliile operatiei de recuperare (ora, locul si numele altei hermanita care va aduce comisionul, cerandu-mi semnatura de primire). 4. Promisiunea e vorba-n vant, timpul trece, ma sugruma, nu-mi arde de gluma, mi-e de duca si iata-ma infiintat la manastire in chip de naluca. 5. Hermanita Criphta ma asigura ca ochelarii cu pricina intr-adevar exista, insa madrona Mirabella tocmai doarme, nimeni nu-si asuma indrazneala de a o trezi; regulile manastiresti sunt de fier, nu pot fi incalcate de fitecine; maica stareta se va trezi pe inserat, inaintea vecerniei, la orele 19 sau 20, cand obiectul reclamat va putea fi recuperat. 6. Data fiind situatia (agasanta, desigur), medicul clinicii isi trimite soferul cu o delegatie cu antet, stampilata si semnata propria manu de Dr. Prof. Hinestrosa, insa rezultatul treneaza. 7. "Trezirea si imblanzirea scorpiei" (sunt vorbele lui Hugo, soferul) are loc abia la orele 20 si am norocul sa intru in posesia ocularilor mei dupa 17 ore de pertractari triunghiulare, deoarece "sanctitatea-sa" Mirabella n-are timp de fleacuri, iar manastirea Mariana este chiar Bau-Baul urbei, controleaza municipiul de granita, devenit oras teologal conform dictaturii matriarhale pe care o exercita maicutele biogote, care si-au intemeiat aici un bastion inexpugnabil: e vorba de Academia Teologica Mariana, unde se instruiesc calugaritele catolice pentru toata Latinoamerica, for bizar ale carui orgolii, tafne si dictat sunt masura desertaciunii de a fi "el unico foro academico mujeresco del mundo sacral continental". Este un titlu care impune, intrucat in Pasto si pe continent Mariana dispune. Daca patania ma raudispune? Nicidecum, ba din contra, pe bune, eu sunt cel mai castigat dintr-o mie: am cunoscut si admirat Academia de Mariologie.
Odata ochelarii recuperati, acuitatea privirii mele se inteti si putui sa disting mai bine culorile si nuantele spectrului uman, sa ma misc mai sigur pe scala de clasificare si omologare a semenilor mei, vreau sa zic omul alb, galben, metisul, negru amerindian si, daca o fi, chiar un verde (extraterestrul). Ma multumesc, pana una-alta, cu negrul amerindian, adica...
Bocabuena
E porecla lui Anatolio Quira Guana, cel de-al treilea convorbitor al meu, el Consejero Mayor, titulatura care a devenit aici nume si renume: e vorba de liderul numeroaselor neamuri ce coloreaza districtul Cauca si formeaza cea mai extinsa constelatie de plurilingvism si diversitate etnica; bastinasii il numesc Bocabuena, purtatorul lor de cuvant, demnitate deductibila si din marturia lui flamboaianta, pe care o reproduc tale-quale: "Noi, indigenii, supravietuim aici de cinci mii de ani in propriul nostru areal numai prin spiritualitate, ai carei sacerdoti sunt samanii, vindecatorii de trup si spirit. Columbia de azi e macinata insa de o criza profunda, stare de razboi asumata de toate partile aflate in conflict de interese si conjuncturi partizane; este cea mai grava dintre situatiile imaginabile, deoarece fiecare si toti sunt impotriva fiecaruia si a tuturor; in acest haos, singura valoare ramane medicul traditional, preotul comunitatii, chemat sa preschimbe dezastrul in climat respirabil, favorabil societatii civile oprimate. Noi luptam fara arme, cu argumente clare ca lumina zilei si aspiratii ferme, precum pastrarea traditiei prin suveranitatea etnica, respectarea culturii stravechi in teritorul ancestral, cu exercitarea limbii si obiceiurilor care se sting. Acum nu-i de mers in teritoriu cu nici un pret, cand fiecare e dusmanul tuturor; n-ai sorti de intelegere cand cei mai multi ataca, ucid, fura si asupresc in scopul de a poseda un cat mai intins teritoriu, resurse, bani si persoane umile, bune de subjugat; ojala! (da, Doamne!) sa putem schimba starea asta de lucruri, spre a reinstaura puterea spirituala prin sacerdotii nostri; deocamdata ei stau retrasi in gaoacea lor, ca viermusii de matase protejati de coconul sperantei, asteptand trezia si revenirea la viata a celor sase etnii ale comunitatii noastre: paez, guanbiano, coconuco, yanacona, ing si embera. Cu cine ne vom bate la ceasul rafuielii? Cu nimeni si cu toti in acelasi timp, in mod pasnic, fara arme, prin forta spiritului si energiile incorporate in fiii fideli ai Amazoniei; in FARC (Fortele Armate Revolutionare Columbiene) n-avem motive sa ne incredem; prin anii '70-'80, aceste forte pareau animate de idealurile celor multi, prin idei socialiste acceptabile la acea vreme; dar ele s-au dovedit inoperante si asa-zisii revolutionari s-au ticalosit, inflamati de gustul puterii cu orice pret, s-au dedat la jaf, sechestru, violenta, crime inutile, s-au spurcat cu narcotice, punand mana pe averi mari si culturi de coca, pe care le sporesc cu nesat; din 42.000 de kilometri patrati de teritoriu controlat de FARC, o patrime o constituie culturile de coca valorificate prin contrabanda; capeteniile fostilor guerilleros poseda averi fabuloase, depozite de arme si explozibili, parcuri de masini, aeroporturi cu piste de aterizare si decolare in plina jungla, sosele moderne prin paduri impenetrabile, centre de detentie si sechestru etc.; cine si in ce scop sa se mai inteleaga cu asa-crezutii justitiari?; nimic n-a ramas din ce pareau si promiteau odinioara. Cu formatiile paramilitare n-avem nimic in comun, ele se compun din mercenarii platiti ai marilor industriasi, tocmiti sa apere cu arma in mana interesele corporatiilor transnationale. Cat priveste armata nationala, asa-zisul scut al guvernului, aceasta actioneaza ca un copil nevolnic in 'infernul verde'; ce pot face niste baietandri care nu stiu ce-i jungla, muntele, haul vailor, panda si muscatura de sarpe?; in teritoriile accidentate, ei sunt surclasati de FARC la toate capitolele, pier ca mustele in confruntarea vadit inegala; doar mila poti avea fata de acesti copii trimisi sa se bata cu tigrul, puma si jaguarul. Voua, care nu sunteti de aici si veniti de departe, ce va pot cere? Sa acordati Columbiei putina rabdare si sa priviti cu incredere spre cei ce vor cuteza si reusi sa schimbe starea nefireasca de lucruri. Esalonul acestora este condus de preotii traditionali treziti la viata (doctorii, vracii, samanii, liderii etnici); va trebui sa reveniti dupa un ragaz de timp, sa vedeti cu ochii vostri ce am reusit si ce nu; va vom primi cum se cuvine si veti afla ce fel de Columbie vrem sa instauram, una pe masura strabunilor si a spiritului nemuritor indigen."
Asa a si fost: am revenit conform celor zise si prezise de Gurabogata, aceasta enciclopedie ambulanta care ne ispiti si ne inocula pofta de a reveni. Cum altfel sa constati daca lucrurile s-au urnit spre mai bine si au sorti de izbanda, daca nu abordand o cunostinta mai veche, martor avizat al noului stadiu? Acesta-i rolul celui de-al patrulea convorbitor al periplului nostru, in persoana (se putea altfel?) unui aventurier neamt, statornicit pe aceste meleaguri sub porecla...
Corsarul teuton
Asa e cunoscut antropologul Franz Faust, bavarez pripasit in urma cu peste trei decenii in orasul Popayan, unde, vrajit de peisaj si trai ceremonialier, s-a casatorit cu o indigena, dona Cecilia, iar locatarii l-au adoptat si botezat (cu ironie si bonton) corsarul teuton. Trebuia sa apara in schisma columbiana un eruroapostolic turbulent, dispus sa guste ciorba samanica si sa-i priveasca pe amerindieni printr-o lentila cu alte dioptrii. E vorba de corsarul care fura tot ce vede si aude, opereaza un jaf fara margini in oceanul de mituri, legende, vraji si ritualuri ale sud-vestului columbian, pe coasta Pacificului, dominata de suprematia samanilor, al caror ordin secret il accepta tacit un harnic neispravit, poate nu in chip uzual si sacral, mai degraba mental-profesional.
Asta l-a propulsat pe Franz din inima Europei tocmai aici, incat in numai cativa ani a devenit ceea ce n-ar fi banuit: un reputat comentator de etnosociologie columbiana, compilator de mituri, retopite apoi in povestioare science-fiction, uneori de naiva simplitate, utile insa pentru cartile lui de popularizare, pe care le publica in germana si spaniola. Una dintre ele, Colierul Evei, e considerata, se zice, bestseller european, prin maniera sfatos-infantila in care povesteste corsarul istoria autodevenirii umane prin patanii crosetate din elemente de etnografie, sociologie, lingvistica locala, cerute de setea de exotism a conationalilor lui.
Franz Faust este un personaj faustic, postgoethean, a carui prestatie e dublata de simtul umorului si de o acuta perceptie mitologica, in virtutea carora e socotit un amerindianist demn de luat in seama. Evolutia lui pe acest taram se datoreaza in buna masura consoartei sale, tigresa dona Cecilia, care este, metaforic vorbind, "locomotiva de bunastare sufleteasca", adica pol energetic, pavaza, altar si mitralie a aventurierului, caci e de precizat acest fapt important, poate derutant: corabia corsarului teuton nu-i alta decat un carucior pe rotile, in care bavarezul e tintuit de o maladie ireversibila (scleroza in placi), dar a indraznit sa-si transfere handicapul in cercetare prin peregrinare. Acest martiraj l-a acceptat dona Cecilia Faust, devenita gardian de corp, busola, suport, punct cardinal, secretara, sora de caritate, iubita si vestala sacrificiala. E o casnicie mareata, din care se invata. Am impresia ca Franz Faust este, pastrand proportiile, dubleta germana a fizicianului Stephen Hawking, si el tintuit de o viata intr-un carucior cu rotile, amandoi handicapati rasfatati, conjugand verbul a fi-fire exclusiv prin gandire, adica necorporal, strict neuronal, doi pamanteni aflati in regim astral.
Cel ce petrece macar cinci minute in triumviratul Franz-Cecilia-Marta (fiica celor doi) se convinge ca aici nu poate fi vorba de neajuns, neregula, neputinta, maladie ori handicap, intrucat tripticul "faustian" traieste normal, contaminat de naturalete, simplitate, molipsitoarea bucurie de a trai, care le aureoleaza faptele, zilele saptamanii, gandirea, speranta in viitor. Ne-am convins de asta, eu si Iudit, petrecand multe ore impreuna, povestind, glumind, antrenati in controverse si joc, cu mult noroc reciproc.
Viata dubla a lui Franz se exprima si prin dublul sau domiciliu: e posesorul a doua locuinte pendinte, cu meniri distincte: una la oras, in Popayan, in cartierul rezidential Pomona, ferita de ochii lumii si pazita de senzori electronici, destinata lucrului asupra hartiei de scris (trei zile pe saptamana) si "locuinta de la tara", o casulie de tip cabana, aburcata pe o colina, unde familia "iese din timp", infometata de misterul naturii campestre, de zbantuiala pe rupte, de joaca cu cainele Konrad, ciobanescul aleman; altfel spus, "clanul" isi iese din piele, setos de neprevazut si de asprimea evenimentelor meteo care te fac sa te simti mai om. Poate ca as starui in parfumul ambiental si culoarea locala familiala, de nu m-ar goni "intrarea in poveste" cu un anume Onufrio, samanul scapatat, ispita oricarui scriitor, caci intamplarea cu care ma simt dator e reala, nu inchipuita, deci merita povestita; memoria mea o retine ca reper naratologic cu iz mitologic. E parabola lui Onufrio, "magul imputinat, decazut din rang, scos din sacru si trimis la dracu" - ar fi titlul necuviincios de lung al povestii, dar nu ma incumet si trec la fapte, in putine cuvinte, fraze de maximum cate sapte si fara prolog, cum o pretinde acest nesperat dialog.
Magul bitang decazut din rang
- Cum de te-au parasit spiritele, frate Onufrio, si care-i cauza puterii tale continuu imputinata? Cum se intampla ca magia ta s-a umbrit de tot, ca preotia ta nu mai are magnitudinea de odinioara? il intreaba corsarul teuton pe magul scapatat si Onufrio raspunde imediat:
- Nimeni n-are voie sa afle taina mea, egala cu un dezastru, in afara de tine, prieten pacatos si fara folos; tu esti cel ce, vrand-nevrand, m-ai blestemat si imputinat: ma parasira spiritele, luandu-mi magia si mi-a asfintit preotia, deoarece ai scris si descris conlucrarea mea cu zeii, herr Franz, derbedeule neamt; tu nu stiai ca numind un mister il omori? Lucrul magic odata rostit este pustiit, dispare prin profanare; vorbind si scriind despre preotia mea, ai comis un pacat de neiertat, care ma coboara din rang si puteri, ma arunca in nimicnicia lui nicaieri. Acum sunt, dupa cum vezi bine, exact ca si tine, Franz, un biet traitor esuat din har, ins recazut in materie, posesorul energiilor mici, precum furnica, firul de iarba, fulgul de nea, buburuza de peruzea, firicelul de vant, ochiul de puma ori ghiara de condor; pentru toate astea imi esti dator, se plange raupatitul Onufrio, fostul saman al junglei cu smarcuri si vartej vegetal din Cauca, omul care il servise pe zeul acvatic din vagaunile Anzilor.
- N-am stiut ca-ti fac atat de mare rau scriind si vorbind despre munca ta, Onufrio; cum sa fac sa repar cumva gestul meu scelerat, de neiertat? vrea sa stie Franz, veneticul neamt si adauga: As da pesos de o mie de ori cate o suta sa-ti recapeti demnitatea pierduta.
- Imposibil! replica scapatatul si nemangaiatul; spre a repara o asemenea dandana ar trebui sa fii stapan pe picioarele tale, sprinten ca si cerbul, apt sa te arunci in dansul frenetic tarantella, jocul convulsiv si patetic al celui muscat de paianjenul veninos tarantulla, pana ce otrava acestuia dispare din corp odata cu sudorile, purificandu-te pe tine si renascandu-ma pe mine; dar tu, scumpul si blestematul meu prieten, esti incapabil de asa ceva, condamnat din pacate la imobilitate si stai calare pe cel mai becisnic cal, caruciorul tau de metal.
- Ce-mi ramane de facut? As vrea sa te ajut! striga Franz, si el scapatatul, handicapatul.
- De stii cumva canta, da zeilor vocea ta plocon, corsarule teuton; se zice ca pana si trilul de pasare colibri imbuneaza auzul divin, incat prin cantec s-ar putea sa-mi revin; deci te intreb, pui de catea, stii cumva canta?
- Urechea mea e ca o bata, Onufrio, iar din iadul gurii mele n-a iesit vreodata sunet armonios; sunt amuzical si de prisos, raspopitule, un nenorocos.
- Poate stii picta, fratioare; nu te exprimi cumva prin desen si culoare?
- Ma indoiesc c-as putea, dar voi incerca! striga neamtul bavarez, ca lovit de streche, amintindu-si ca a desenat candva (copil fiind) un nas si-o ureche...
E clipa decisiva cand Jesus Kristus, zeul sau bavarez, are mila, ii da crez lui Franz si inima viteaza, poruncindu-i: hai, ologule, picteaza!
Franz se asterne pe truda, ca un smintit, fara trepied, insa avand nesfarsita umoare sa-si faca un scop din culoare, noua munca devine capriciu si pensulatia viciu. Spaima de a nu pierde un prieten face adesea minuni, scoti asul de trefla din maneca si Franz Faust devine "pictorul de duminica". E a doua lui natura, dobandita prin de nimeni stiuta facatura. A umplut vaile Caucai cu expozitiile peisagistice si prestidigitatia sa picturala de sorginte astrala, insa degeaba, este neimpacat, deoarece vechiul sau prieten nu s-a mai aratat, nu l-a mai cautat, n-are stire de a fost sau nu reinstalat in preotia de altadat'. Ca prins de ceasul mortii, Franz picteaza duhuri, naluci si lume mitologica, inflamat de speranta sa-i apara in prag Onufrio cel drag, umilitul golan redevenit saman. Corsarul teuton e deja imbatranit si vederea i-a slabit de cand pipaie zarea sa-si revada oaspetele; panda lui dureaza de prea multi ani, dar ragazul e totusi neinsemnat la scara eternitatii; Franz mai spera, nu se da batut, picteaza neistovit ca un smintit, desi timpul trece, divinitatea e cat se poate de rece si nu da curs minunii defel: cum sa-i ierti neamtului un act nelumesc de misel?!
Din volumul Sub Crucea Sudului, in pregatire pentru Editura Cartea Romaneasca
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
