Românul-filozof
La prima vedere, s-ar părea că bucureştenii sau edilii lor nu au fost mari amatori de filozofie dacă remarcăm faptul că, în Capitală, numele străzilor care poartă nume de filozofi pot fi numărate cu degetele de la o singură mână. Pe de altă parte, trebuie să remarcăm că destul de mulţi dintre intelectualii care se bucură de privilegiul de a li se fi atribuit numele unor străzi au avut reale preocupări în acest domeniu (de la Dimitrie Cantemir la Mircea Eliade), aşa cum gânditorii de care ne vom ocupa în acest episod s-au afirmat şi în alte domenii ştiinţifice.
S-ar putea spune că, parafrazând o consacrată afirmaţie, că „Românul s-a născut… filozof”.
De la Drept la Filozofie
Este şi cazul lui Vasile Conta (1845-1882), care, după ce urmează Academia Mihăileană, însoţeşte o trupă de actori în turneu (scrie şi o piesă de teatru) şi funcţionează ca profesor.
În 1868, se înscrie la Facultatea de Drept din Iaşi, apoi pleacă cu o bursă în străinătate. Urmează cursurile Institutului de Comerţ din Anvers, până în 1871, apoi dobândeşte titlul de doctor în drept al Universităţii din Bruxelles. Revenit în ţară, Vasile Conta va practica avocatura şi va obţine, prin concurs, Catedra de Drept Civil a Universităţii din Iaşi. În ceea ce priveşte preocupările multiple ale lui Conta, mai este de amintit că îi trimite lui Mihai Eminescu culegerea de folclor „Cântecele basarabene”. Mihai Eminescu îi răspunde : „A fost o revelaţie pentru mine” . Totuşi, în cele din urmă, chemarea filozofiei nu întârzie să se manifeste şi, în 1875-1876, publică, în revista ieşeană „Convorbiri literare”, prima sa lucrare filosofică, „Teoria fatalismului” (1877), apoi „Teoria ondulaţiei universale” (1877), „Încercări de metafizică” (1878). Ultima lucrare a fost tradusă, în 1880, în limba franceză, la Bruxelles, cu titlul definitiv „Introducere în metafizică” .
Se poate afirma că Vasile Conta a fost cel dintâi gânditor român creator de sisteme filozofice, la nivelul pe care această ştiinţă îl dobândise la nivel european.
Deşi şi-a petrecut cea mai mare parte a activităţii sale la Iaşi, s-a considerat că numele său este reprezentativ pentru întreaga ţară şi bineînţeles pentru Bucureşti, astfel încât a fost atribuit unei străzi din Capitală, aflată chiar în centrul său, pe care se găsesc o serie de imobile cu valoare arhitectonică, construite de la sfârşitul secolului XIX. Pe această stradă s-a aflat şi sediul central al sportului românesc, pe unde s-au perindat, de-a lungul vremii, multe din gloriile acestei activităţi.
O personalitate eroică
Nici activitatea lui Mircea Vulcănescu(1904- 1952) nu a stat doar sub semnul filozofiei, ci şi al economiei politice, al sociologiei şi activismului social, fiind unul din reprezentanţii de seamă ai Şcolii sociologice de la Bucureşti, iniţiată de profesorul Dimitrie Gusti. A obţinut un doctorat în drept şi altul în sociologie.
Totuşi, chiar în timpul studenţiei a publicat o serie de lucrări de interes în acest domeniu, „Introducere în fenomenologia teoriei cunoştinţei”, „Misticismul şi teoria cunoştinţei, sistemul meu filosofic: existenţialismul”, situându-se în avangarda acestui sistem filozofic care se va afirma după război.
A fost profesor de economie politică şi ştiinţe juridice la Şcoala de Asistenţă Socială şi a activat în cadrul Asociaţiei culturale „Criterion”. Deşi a colaborat la unele publicaţii legionare, nu a făcut parte din aripa radicală a acestei mişcări.
Competenţa sa a făcut să fie numit într-o serie de funcţii publice, mai ales economice, între care aceea de subsecretar de stat la Finanţe, până la 23 august 1944. Această participare i-a fost fatală, căci, la 9 octombrie 1946, a fost condamnat la opt ani temniţă grea de justiţia comunistă. A intrat în legendă comportamentul său demn şi omenos în închisoare, unde a contribuit la salvarea vieţii altor deţinuţi. În cele din urmă, condiţiile inumane pe care a trebuit să le suporte au dus la moartea sa, în închisoarea de la Aiud, la 28 octombrie 1952, la numai 48 de ani. A lăsat îndemnul „Să nu ne răzbunaţi!”. Toate acestea fac ca Mircea Vulcănescu să fie considerat o personalitate eroică.
Deşi casa în care a locuit se găseşte pe strada Popa Soare nr. 16, numele său a fost atribuit, după 1989, altei străzi, care face legătura între Calea Griviţei şi Calea Plevnei. Într-un fel, alegerea a fost inspirată, căci această stradă este una a Capitalei pe care se găsesc cele mai multe case înscrise pe Lista monumentelor istorice, construite la sfârşitul secolului XIX şi începutul celui următor, între care şi aceea ce a aparţinut compozitorului D. Chiriac. Din păcate, cea mai mare parte dintre aceste construcţii se află într-un stadiu avansat de degradare, cum ar fi aceea a prăvăliei, datând din ultimul deceniu al secolului XIX, aflată, ca majoritatea acestora, pe un colţ, la întretăierea cu Strada Luigi Cazzavilan.
Tot pe această stradă, se află, din 1985, după multe peregrinări, Muzeul Militar Naţional. Clădirea a fost în trecut cazarma Regimentului de infanterie IV Ilfov şi, ulterior, sediul Comandamentului trupelor de grăniceri. În curtea muzeului se află „Monumentul Eroilor Regimentului 21 Infanterie”, operă a sculptorului Spiridon Georgescu, şi „Monumentul Eroilor căzuţi pe câmpul de onoare 1877-1878”, precum şi numeroase busturi reprezentând alte personalităţi ale istoriei româneşti, de la Decebal la Tudor Vladimirescu. Să ne fie iertat, dar numărul acestor statui, unele cu puţine tangenţe cu viaţa militară, cele mai multe realizate înainte de 1989, aflate alături de câteva piese de artilerie şi diverse tipuri de tehnică militară de infanterie şi de aviaţie, nu în cea mai bună stare dau o impresie de supraaglomerare care împiedică punerea lor în valoare.
Această stradă îşi are şi legendele ei, căci, pe vremea când se numea Ştefan Furtună, în curtea unei din case s-a găsit, pentru o vreme, un grup statuar înfăţişându-l, dacă nu mă înşel, pe zeul Neptun, despre care se afirma că ar fi fost nici mai mult, nici mai puţin realizată de… Michelangelo.
…şi una originală
Şi Constantin Noica( 1909-1987) a avut preocupări din cele mai multiple, poet, eseist, publicist şi scriitor, dar moştenirea sa cea mai importantă rămâne în filozofie. Urmează Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti, pe care o va absolvi în 1931 cu teza de licenţă „Problema lucrului în sine la Kant”. Timp de trei ani îl are ca profesor pe filosoful Nae Ionescu. În mai 1940, îşi susţine la Bucureşti doctoratul în filosofie, cu teza „Schiţă pentru istoria lui Cum e cu putinţă ceva nou?”. În octombrie 1940, pleacă la Berlin în calitate de referent de filosofie la Institutul Româno-German, unde rămâne până în 1944. Va participa de mai multe ori la seminarul de filosofie a profesorului Martin Heidegger.
Spre deosebire de Mircea Vulcănescu, se implică mai direct în colaborarea şi chiar înfiinţarea de publicaţii legionare, pornind de la ideea împărtăşită şi de alţi intelectuali ai vremii, care s-au apropiat de această mişcare, că lupta culturală şi nu cea politică este calea pentru reînvierea României. În tot cazul, refuză să intre în mişcarea legionară.
Şi totuşi, este considerat de regimul comunist ca element duşmănos, astfel încât, în perioada 1949 - 1958, are domiciliu obligatoriu la Câmpulung-Muscel, în acest răstimp trasându-şi principalele coordonate ale filosofiei sale de mai târziu. Probabil, deoarece se consideră că ideile sale au o influenţă deosebită, în 1958 Noica este arestat, anchetat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică. Alături de el vor fi arestaţi toţi participanţii la seminariile private organizate de Noica la Câmpulung, iar lotul lor va purta la proces numele de „grupul Noica".
După eliberarea sa, Noica va lucra ca cercetător la Centrul de Logică al Academiei Române. Ultimii ani din viaţă, începând cu anul 1975, Constantin Noica şi i-a petrecut la Păltiniş, lângă Sibiu, locuinţa lui devenind loc de pelerinaj şi de dialog de tip socratic pentru admiratorii şi discipolii săi, aşa cum reiese şi din „Jurnalul de la Păltiniş” de Gabriel Liiceanu.
Are posibilitatea, spre deosebire de alţi confraţi chiar în domeniul filozofiei, să îşi publice lucrările, consacrate mai ales „rostirii filozofice” româneşti în context universal. În tot cazul, a fost considerat o personalitate originală, uneori contradictorie.
Atribuirea numelui său unei străzi în prelungirea aceleia ce poartă numele lui Mircea Vulcănescu (cu care a colaborat de altfel în editarea unei publicaţii) a fost o idee inspirată. Un obiectiv mai important pe această stradă este clădirea în care acum se află sediul Universităţii naţionale de educaţie fizică şi sport, mai înainte cămin studenţesc şi anterior locul unde se afla un manej de cavalerie.
Un alt filozof român de reputaţie internaţională, care se bucură de privilegiul de a fi intrat în nomenclatorul Bucureştilor, este Emil Cioran, cu o stradă, pe lângă Calea Giuleşti, şi cu o piaţă, pe lângă Ştirbei vodă, pe care însă nu se află clădiri cu valoare arhitectonică.
Fotografiile de actualitate aparţin autorului
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
