Cercetătorul ştiinţificAurel Ionescu a absolvit Liceul „Matei Basarab” în 1965. Este licenţiat al Institutului Politehnic din Bucureşti, Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii, în 1970. Între 1971 şi 1998, a fost cercetător în domeniul laserilor la Institutul de Fizică Atomică din Bucureşti-Măgurele. A contribuit la realizarea unor sisteme de măsură şi control bazate pe interferometrie cu laser pentru cercetare şi industrie. A obţinut, cu un colectiv, Premiul Academiei R.S.R., în 1982, pentru grupul de lucrări „Standarde optice de frecvenţă în interferometria cu laser”. Autor de lucrări şi comunicări ştiinţifice.
Din 2004 s-a dedicat unui alt domeniu de cercetare, acela al istoriei oraşului Bucureşti. A petrecut mai mulţi ani studiind vechi dosare şi documente la Serviciul Municipiului Bucureşti şi Direcţia Arhive Naţionale Istorice Centrale din Arhivele Naţionale, la Direcţia Evidenţă Imobiliară şi Cadastrală şi Direcţia Administraţie Publică din Primăria Capitalei, pentru a descoperi şi ordona informaţii inedite din domeniul nomenclaturii urbane a Bucureştiului.
În prezent, lucrează la continuarea părţii a II-a a lucrării Străzi din Bucureşti şi numele lor.
Lucrare de dimensiuni impozante, Străzi din Bucureşti şi numele lor se ocupă de nomenclatura străzilor din Bucureşti, în special a celor cu nume de oameni.
În Bucureşti sunt aproximativ 5.000 de străzi, dintre care peste 1.500 poartă nume de persoane. Cel mai adesea, informaţiile despre acestea sunt laconice sau lipsesc cu desăvârşire. Cartea lui Aurel Ionescu încearcă să umple un gol în acest domeniu, prezentând date despre persoanele ale căror nume fac parte din toponimia Capitalei.
În prima parte a lucrării se face o prezentare a principalelor momente ale dezvoltării oraşului Bucureşti, urmărind împărţirea administrativă, cu accent pe apariţia şi evoluţia nomenclaturii urbane. În partea a doua, sunt prezentate informaţii despre fiecare din străzile bucureştene care poartă nume de persoane. Denumirile sunt ordonate pe categorii socio-cultural-profesionale: eroi, militari, aviatori, medici şi farmacişti, nume ale bisericii, personalităţi istorice, nume din domenii diverse, proprietari de terenuri şi… necunoscuţi.
La fiecare denumire există un istoric de arteră şi o notiţă cu informaţii biografice. Sunt prezentate toate schimbările de nume, începând cu primul nume care se cunoaşte. Se urmăreşte legătura între biografia persoanei care dă numele actual şi numele (evoluţia numelui) străzii.
Pentru realizarea acestei lucrări, Aurel Ionescu a cercetat, începând din 2004, documente de la Arhivele Naţionale, din Primăria Municipiului Bucureşti şi din alte surse, a cules informaţii de la urmaşi ai celor care au dat nume unor străzi din Bucureşti, a consultat numeroase lucrări (cărţi, articole, ghiduri, hărţi şi planuri ale oraşului, albume etc.).
Primele volume din serie, care vor apărea începând din noiembrie 2013, prezintă străzile cu nume de eroi, militari, aviatori, medici şi farmacişti, oameni ai bisericii.
Cine a fost…?
Nomenclatura stradală este un domeniu investigat insuficient la noi. Pentru Bucureşti subiectul a fost abordat mai mult decât pentru alte oraşe din România. Totuşi, nu putem obţine uşor răspuns la întrebări cum ar fi: „Cine a fost maior Coravu, dar dr. Ghiulamila sau Vasile Stolnicul?”, „De când există numele acestor străzi?”. Informaţiile despre numele comune şi proprii care se întâlnesc în spaţiul public, despre sensul, provenienţa şi evoluţia lor sunt puţine, deloc centralizate, necunoscute sau greu accesibile oamenilor care locuiesc sau trec pe o anumită stradă.
În prima parte a acestei lucrări, vom căuta să facem o prezentare a principalelor momente ale dezvoltării oraşului Bucureşti, urmărind împărţirea administrativă şi evoluţia nomenclaturii urbane, în special, a numelor de străzi cu rol comemorativ, cu accent pe cele cu nume de oameni.
Vom vedea că elementele specifice ale istoriei Bucureştiului au dus la apariţia relativ târzie a unei reţele stradale stabile şi a unor documente cu caracter relevant. Informaţiile existente despre evoluţia oraşului Bucureşti provin din două mari categorii de surse: directe, oficiale – fonduri arhivistice, cartografie (hărţi, planuri), catagrafii, colecţii de documente, alte acte oficiale etc. şi indirecte – memorii, jurnale de călătorie, izvoare literare, publicaţii etc. Toate aceste surse au fost studiate şi prelucrate în decursul timpului de istorici şi specialişti din alte domenii (arheologi, geografi, arhitecţi, filologi, lingvişti, teologi etc.). Lucrările lor ştiinţifice, care prezintă informaţii verificate riguros şi coroborate cu alte lucrări, sunt, de asemenea, surse importante de informare pentru cei care se interesează de istoria Bucureştiului.
Începuturi
Descoperirile arheologice atestă existenţa unei fortăreţe sau început de cetate încă din secolul al XIV-lea în zona Curţii Vechi – fostul Palat Voievodal. Izvoarele documentare datează începuturile Bucureştiului în deceniul şase al secolului al XV-lea. Binecunoscutul hrisov dat de Vlad Ţepeş „în cetatea Bucureşti”, la data de 20 septembrie 1459, atestă existenţa cetăţii fortificate, pe care domnitorul a construit-o pe malul stâng al Dâmboviţei (în zona actuală Curtea Veche), peste o construcţie mai veche, datând din vremea lui Mircea cel Bătrân, numită Curtea de Dâmboviţa. Cetatea de la 1459 a fost numită, iniţial, „cetatea râului Dâmboviţa” sau „Cetatea Dâmboviţei”, dar Vlad Ţepeş a preferat denumirea „Cetatea Bucureşti” pentru a nu se confunda cu o altă cetate, mai veche, de pe cursul superior al Dâmboviţei. El a păstrat reşedinţa domnească la Târgovişte. Documentele emise din „cetatea Bucureştilor” se explică prin prezenţa lui aici pentru a supraveghea lucrările de construcţie. Primul domnitor care a avut reşedinţa la Bucureşti a fost Radu cel Frumos. În timpul lui, la 14 octombrie 1465, a fost emis primul act în care Bucureştii apar sub numele de „cetate de scaun”.
Timp de două sute de ani a existat o alternanţă, cu perioade mai scurte sau mai lungi, între vechea reşedinţă domnească – Târgovişte – şi cetatea Bucureştilor. Alegerea se făcea în funcţie de mai mulţi factori, hotărâtor fiind natura relaţiei cu Poarta Otomană. Curtea de la Bucureşti a fost preferată de domnitorii filo-turci, ceilalţi domnitori au stat la Târgovişte. Alt element era clima mai blândă de sub dealuri, curtea de la Târgovişte fiind preferată pe timpul verii. Chiar Mihnea Turcitul, deşi avea capitala la Bucureşti, vara mergea la Târgovişte.
La mijlocul secolului al XVI-lea, Mircea Ciobanul a ales Bucureştiul drept principală reşedinţă domnească a Ţării Româneşti şi, chiar din timpul primei sale domnii (1545-1554), a acordat un interes deosebit cetăţii sale de scaun. El a reamenajat Curtea Domnească de la Bucureşti şi, pe ruinele unei biserici mai vechi, a ridicat aici Biserica Domnească cu hramul Buna Vestire. Ea va fi înfrumuseţată şi pictată de fiul şi urmaşul lui la tron – Petru cel Tânăr. Este prima biserică din zid şi cea mai veche biserică în forma originală păstrată în Bucureşti.
Stabilirea temporară sau pentru perioade mai lungi a scaunului domnesc la Bucureşti a dus la o dezvoltare economică, socială şi culturală tot mai accentuată a oraşului. Cu toate acestea, au mai fost domnitori care şi- au mutat vremelnic reşedinţa la Târgovişte, cel mai adesea pentru a fi mai departe de raidurile armatelor turceşti. Matei Basarab, Constantin Şerban, Mihnea al III-lea mai folosesc vechea reşedinţă domnească de la Târgovişte.
La 1660, din ordinul turcilor, sunt distruse întăriturile cetăţii Târgoviştei, pentru a evita orice viitoare rezistenţă anti-otomană a vreunui domnitor acolo. În acest fel se încheie perioada de peste două sute de ani în care Târgoviştea a jucat, cu intermitenţă, rolul de capitală. Deşi Bucureştiul era, la rândul lui, devastat de armata turcă, domnitorul Gheorghe Ghica, în scurta lui domnie (noiembrie 1659‑septembrie 1660), stabileşte definitiv reşedinţa domnească la Bucureşti. Chiar dacă Constantin Brâncoveanu va reface curtea de la Târgovişte şi o va folosi ca reşedinţă de vară, ea nu va mai reveni la gloria de odinioară.
Mahalale şi văpsele
Zidirea de biserici ca manifestare religioasă a fost una dintre expresiile cele mai vii ale antitezei cu Imperiul Otoman, implicit, ale permanenţei noastre pe aceste locuri. Unitatea în credinţă a fost un liant puternic între domnitor şi oamenii simpli. Aşa se explică numărul mare de biserici din lemn, cărămidă sau din piatră pe care înaintaşii noştri le-au ridicat. De altfel, ele sunt singurele monumente vechi (dintr-o epocă istorică relativ apropiată, totuşi) pe care le mai are Bucureştiul. Pe lângă rolul de nuclee ale vieţii religioase, bisericile au constituit şi primele centre de coagulare ale altor aspecte ale vieţii comunităţii. Lângă vechile biserici apăreau şcoli, spitale sau adăposturi pentru săraci, văduve sau orfani.
Cea mai veche împărţire teritorială a fost în jurul bisericilor. La biserică se adunau credincioşii, aici comunicau cu preotul şi între ei şi, tot aici, se ţineau „actele de stare civilă” (botezurile, căsătoriile, decesele – toate treceau pe aici). „Enoria” (parohia) era cea mai mică comunitate religioasă creştină, condusă de un preot. Este evident că, atunci când a apărut necesitatea delimitării credincioşilor care aparţineau de o biserică sau alta, împărţirea pe „enorii” a fost cea mai naturală cu putinţă. Termenul de „enorie” a fost folosit vremelnic. Pe măsură ce a crescut influenţa turcească, s-a impus termenul de „mahala”, întâlnit prima dată într-un act din 18 iunie 1626. În general, „enorie”, „parohie” şi „mahala” sunt consideraţi termeni echivalenţi, cu menţiunea că există, totuşi, o uşoară nuanţare semantică: „enorie”, „parohie” au la origine teritoriul pe care îşi exercită atribuţiile un preot şi se referă la modul de funcţionare a comunităţii, pe când „mahala” se referă mai mult la partea administrativă.
Prima enorie atestată documentar (18 noiembrie 1590) este „enoria popei Comino” şi, tot din acest an, este menţiunea despre „enoria popei Matei”. Printre cele mai vechi mahalale cunoscute sunt: „mahalaua calicească la Gorgan” (1639), mahalaua Tabacilor (5 noiembrie 1652), mahalaua Sf. Gheorghe (6 martie 1664), mahalaua Sf. Sava şi mahalaua Şelarilor (27 aprilie 1664).
Din volumul cu acelaşi titlu, în pregătire la Editura Vremea
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
