Ziarul de Duminică

Statuia ecvestră a Regelui Ferdinand/ de Emanuel Bădescu

Statuia ecvestră a Regelui Ferdinand

Statuia ecvestră a Regelui Ferdinand/ de Emanuel Bădescu

Autor: Emanuel Badescu

07.06.2013, 00:01 2504

Sub semnătura lui Cicerone Theodorescu, poet şi jurnalist de calitate, apărea în numărul 245 din 4 februarie 1939 al ziarului „România” o clarificare sub formă de interviu privind Piaţa Victoriei, aflată atunci în pragul unei ample transformări. Deşi recomand spre lectură întregul articol, câteva fragmente din acest text cred că sunt binevenite pentru cei interesaţi, mai cu seamă pentru cei care nu au timpul necesar scotocirii prin colecţiile marilor biblioteci. Pentru a înlătura unele semne de întrebare, precizez că domnul Theodorescu îndrăznise să-i tulbure liniştea temutului primar general al Capitalei, generalul de divizie Victor Dombrowski, un om ursuz, veşnic preocupat de planuri măreţe şi un maniac al disciplinei de tip cazon.

Întrebarea deloc poetică, dar firească, „Cum va arăta Piaţa Victoriei”, presupusă a fi întâia pe scara curiozităţii bucureşteanului cu o brumă de inteligenţă şi cultură, a dat naştere unui răspuns complex, fiindcă se impuneau câteva explicaţii de rutină. Cum este aceasta: „O problemă mai grea, glăsuia ilustrul preopinent, a însemnat realizarea noii Pieţe a Victoriei, piaţa circulară prevăzută în planul director din 1935 – care presupunea păstrarea Palatului Ministerului de Externe – trebuind să fie modificată radical în urma hotărârii guvernului de a clădi un palat nou pentru acest minister. Aceste modificări de program au antrenat  prefacerea completă a Pieţei, al cărei proiect s-a amplificat considerabil şi va face să avem aici – alături de Piaţa 8 Iunie – cea mai monumentală compoziţie de acest fel din Bucureşti.

Pentru realizarea ansamblului arhitectonic, două principii au intrat în cumpănă: unul cu aşezarea statuii Regelui Ferdinand şi a porticului înconjurător la sudul Pieţei, cu faţa spre Bulevardul Buzdugan (Jianu) şi altul, în care statuia e aşezată în partea de Nord, cu faţa spre Calea Victoriei.

Consideraţii de ordin estetic şi de economie în exproprieri, au făcut să se adopte cea de-a doua soluţie. Ea evită dărâmarea Palatului Funcţionarilor Publici şi a altor imobile vecine, care vor fi amenajate în caracterul Pieţei numai când se va cere reconstruirea lor.

Piaţa Victoriei va avea 180 m – de la Muzeul Antipa la Minister – pe 220 m. Statuia Regelui Ferdinand va avea, în afară de soclu, 8,5 m înălţime şi, turnată în bronz, va cântări 25 de tone. O frumuseţe deosebită va da statuii porticul circular care o va înconjura, cu pilaştri de granit şi precedat de coloane suportând, fiecare, câte o „victorie înaripată”, sculptate tot de Mestrovici”.

Revenind la subiectul acestui articol, statuia ecvestră a Regelui Unificator, vom detecta mai departe o aură de mister ce înconjura atât amplasarea exactă a monumentului, cât şi inaugurarea lui. Explicaţia trebuie căutată în nesiguranţa acelor timpuri, când, ca în zilele noastre, Statul Român era deja înlănţuit pe un „pat al lui Procust” în aşteptarea rectificărilor dictate de „prieteni”, aflaţi, ca şi acum, la dispoziţia Marii Finanţe, căci armele, războiul şi obţinerea de resurse „pe cale diplomatică” costă. Deosebirea faţă de zilele noastre consta în faptul că Statul Român, având un Suveran, nu putea fi transformat în colonie a Marii Finanţe cu el pe Tron şi pentru a dispune de teritoriile sale trebuia ameninţat efectiv de una sau mai multe mari puteri militare. Astfel, de un an-doi, înaltele state majore ale acelor puteri lucrau de zor la hărţi cu „teritorii de recuperat”, cu „teritorii bogate în zăcăminte feroase şi neferoase”, cu „teritorii bogate în petrol şi gaze naturale” şi aşa mai departe. Chiar dacă nu existau dovezi certe, existau bănuieli. Or, dispariţia României Mari putea preface sărbătoarea inaugurării într-un memento ridicol. Pe fundalul explicaţiilor primarului general, ofiţer cavalerist de carieră, se profila, imperceptibil, teama şi întrebarea gravă pe care aceasta o genera: va mai fi util simbolul naţional întruchipat de acest monument? Opţiunea pentru continuarea proiectului într-o ambianţă internaţională atât de ostilă cred că trebuie interpretată ca un act disperat de sfidare a realităţii, sau, mai tulburător, ca un strigăt de adio în memoria singurului Stat al tuturor românilor din istorie. După ştiinţa mea, de geneza acestei statui au fost preocupaţi regretatul Barbu Brezianu, în „Histoire des sept statues d’Ivan Mestrovic erigées en Roumanie”, care m-a rugat, cu vreun deceniu în urmă, să descopăr în presă ştirea inaugurării, – căutare zadarnică! – şi eruditul Vergiliu Z. Theodorescu, în „Monumente  înlăturate-Monumente văduvite”, lucrare cu note de subsol impresionante. Cu informaţiile obţinute din ziarele „România”, „Bukarester Woche” şi „Gazeta Municipală”, plus comentariile celor doi specialişti menţionaţi, am reuşit să adun suficiente date pentru acest articol, care nu trebuie confundat cu un studiu de specialitate. Informaţiile privitoare la data inaugurării, a distrugerii şi despre baterea unei medalii dedicate statuii Regelui Ferdinand le am de la marele sculptor Iosif  Negrulea, care, cu puţin timp înainte de deces, s-a interesat la Cabinetul de Stampe al Bibliotecii Academiei în vederea donării unor desene, prezentându-se scurt: „Mi-s haţegan, tinere”. Venise tocmai de la Oradea pentru lămurire! Din aproape în aproape, mi-a povestit despre viaţa lui ca bucureştean, ce lucrase aici şi ce văzuse, aşa a ajuns la sculptorul pe care îl simţea cel mai apropiat de stilul său, la „croatul Ivan Mestrovici, dalmaţian la obârşie”, pe care îl cunoscuse personal prin intermediul lui Jalea şi Baraschi. Impresia produsă de acest artist fără pereche în postură de povestitor nu poate fi evaluată în cuvinte, m-a vrăjit, pur şi simplu. Apropo, haţeganul Iosif Negrulea mai cunoscut era şi este cu numele maghiarizat Josef Fekete…

Sub semnul panicii din cauzele amintite, s-a acţionat, cum vom vedea, în grabă, comiţându-se erori ireparabile, în sensul că, pentru a face loc noului ansamblu statuar, s-a dispus demontarea unor monumente de sculptură şi arhitectură – abia inaugurate! – cu gândul reamplasării lor, însă aceasta, din cauza războiului, nu a mai avut loc!  Surprinzător este faptul că ideea demontării acestora a fost a sculptorului dalmaţian, cel care, în toamna anului 1939, utilizând patru bârne şi o machetă de lemn, a ales spaţiul destinat statuii sale ecvestre. Este uşor de presupus consternarea lui Ion Jalea şi a lui Petre Antonescu, autorii lor, care, se pare, nu fuseseră consultaţi. Mă refer la Palatul Artelor sau al Salonului Oficial, construit după planurile lui Petre Antonescu în anul 1924, clădire cu o linie nobilă, în perfectă consonanţă cu stilul elegant al vilelor din parcelarea Filipescu şi la cele două monumente concepute de Ion Jalea: Monumentul Infanteriei, dezvelit în 1936 şi Monumentul Eroilor Corpului Didactic, cunoscut şi sub numele de Monumentul Legionarilor, inaugurat în 1930, câteşitrei victime ale tatonării unei perspective cât mai potrivite noului ansamblu conceput de Mestrovici, un rol negativ având şi arhitectul Ion Davidescu, în stare să facă tabula rasa în Piaţa Victoriei pentru a-l mulţumi pe maestru. Cu toate acestea ambientul ideal nu a fost obţinut!

Lucrul la săparea celor cinci fundaţii, pentru statuie şi cei patru stâlpi de susţinere a victoriilor, a început la jumătatea lunii martie 1940, sub supravegherea specialiştilor de la „Industria Pietrei SAR” şi ai Antreprizei Clemente Santelena, odată cu sosirea machetelor la Turnătoria lui Vasile Răşcanu din imediata apropiere, ea fiind situată pe Şoseaua Filantropia, în dreptul Spitalului cu acelaşi nume. Machetele fuseseră executate de Mestrovici în atelierul său din Split(Spaleto). Stâlpii şi soclul, lucraţi din granit de Balmoral, au fost transportaţi cu camioanele din „atelierul de la Podul Băneasa”, probabil din vecinătatea proprietăţii lui Bazilescu. Victoriile, simbolizând Ţara Românească, Moldova, fostele posesiuni habsburgice(Bucovina, Transilvania, Maramureşul, Crişana şi Banatul) şi Basarabia, precum şi statuia ecvestră a Regelui Unificator, executate din bronz, au fost aduse pe la mijlocul lunii aprilie, când luase sfârşit şi baterea medaliilor comemorative. Inaugurarea ansamblului monumental a avut loc în ziua de 10 mai 1940, în prezenţa Regelui Carol al II-lea, a Marelui Voievod de Alba Iulia Mihai, a sculptorului, guvernului şi unui număr impresionant de bucureşteni, printre care s-a aflat şi Iosif Negrulea (Fekete). Cu toate acestea, evenimentul nu a fost descris în presă, cum se întâmplase cu un an înainte cu ocazia dezvelirii Statuii ecvestre Carol I! Cenzura, la ordin regal, îşi făcuse datoria.

Nu s-a dorit inflamarea duşmanilor? Oricum, nu dădeau doi bani pe reticenţele candide ale guvernanţilor români. Două săptămâni mai târziu, avea să sosească de la Moscova un ultimatum, repetat în noaptea următoare, de părăsire a Basarabiei, Herţei şi Bucovinei de Nord, străvechi teritorii româneşti. Degeaba a cerut mobilizarea armatei Carol II: viitorul ce se prefigura era negru ca smoala Iadului. Comuniştii se aliaseră cu naziştii… La sfatul înţelept al lui Gheorghe Tătărescu, a trebuit să-şi retragă ordinul şi, asemenea împăratului Aurelian, să dispună părăsirea acelor teritorii de către armată şi aparatul administrativ naţional. Au urmat Arbitrajul sau Diktatul de la Viena şi cedarea celor două judeţe dobrogene către Bulgaria, apoi, după ruperea relaţiilor comunisto-naziste, atragerea armatei române dincolo de Nistru, unde nu avea ce căuta. Au venit şi consecinţele: s-au derulat 23 august 1944, greva regală, intrarea lui Tătărescu în guvernul Groza. Inutil. Pacea de la Paris a consfinţit raptul sovietic din vremea alianţei cu Hitler! A fost salvat doar ce se pierduse la Viena. Toate aceste evenimente s-au petrecut, ca o ironie a Destinului, îndată după dezvelirea simbolului României Mari din Piaţa Victoriei. Etapele dezastrului s-au succedat ameţitor: izgonirea monarhiei, implementată încă de la descălecat, instaurarea republicii, formă de guvernământ ce permite accesul oricui, indiferent de etnie, de pregătirea intelectuală ori de credinţă faţă de naţiunea care l-a ales, la conducerea statului, iar în zilele noastre asistăm, umiliţi de neputinţă, la refacerea majorităţii  proiectelor sovietice – via UE – din anii 50-60: pierderea suveranităţii, regionalizarea, dispariţia statului naţional, reapariţia regiunilor economice tip Valev. Nu m-ar mira să se reînfiinţeze şi sovromurile, desigur, cu o altă titulatură. La începutul lunii iunie 1948 Moscova a hotărât demolarea tuturor monumentelor ce le-ar fi reamintit românilor de singurul lor stat cu adevărat naţional. Soarta le fusese pecetluită pentru multă vreme, dacă nu pe vecie: nu-şi mai aparţineau, pentru ei dictau alţii, de departe. Au dispărut peste noapte nu doar magnificele creaţii semnate de Mestrovici, ci şi toate statuile ce-i reprezentau pe Carol I şi pe nepotul său, tonul fiind dat de la Bucureşti. Altă Istorie urma să se scrie.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO