Sheila Fitzpatrick
Stalinismul de fiecare zi
Viaţa cotidiană în Rusia sovietică a anilor 1930
Editura Corint
Traducere din limba engleză de Alina Popescu. Prefaţă de Sorin Antohi.
„Este o foarte bună monografie; superb scrisă, clar organizată şi bine documentată. Relatarea autoarei Sheila Fitzpatrick despre viaţa cotidiană în Rusia sovietică a anilor 1930 poate fi citită de cei interesaţi nu doar de perioada stalinistă, ci în general de istoria secolului al XX-lea.” Chris Ward, The Russian Review
Sheila Fitzpatrick şi-a asumat cu îndrăzneală să schimbe perspectiva asupra modelului totalitar, oferind în această lucrare clasică o interpretare provocatoare, „revizionistă”. Autoarea descrie modul în care cetăţenii sovietici au încercat să ducă un trai obişnuit, în condiţiile neobişnuite ale regimului stalinist. Ni se propune o explorare temerară şi originală a comunismului sovietic, a acelei laturi invizibile pe care propaganda oficială a ascuns-o cu grijă. Destine de victime şi torţionari, anonimi şi oameni celebri, defavorizaţi şi privilegiaţi ne sunt înfăţişate în contextul tenebrosului deceniu al patrulea, la apogeul Marii Terori.
Sheila Fitzpatrick s-a născut în 1941, în Australia. Predă la Universitatea din Sydney şi specializarea ei principală este istoria Rusiei moderne. A fost liderul unei generaţii de istorici revizionişti şi a atras atenţia asupra unei interpretări sociale a istoriei, care nu se concentrează pe aspectele politice.
„Această carte – scrie ea în introducere – este despre viaţa cotidiană a oamenilor obişnuiţi, «oameni neînsemnaţi» în comparaţie cu «mărimile». Însă viaţa dusă de aceşti oameni obişnuiţi nu a fost, în accepţiunea lor şi, probabil, a noastră, una normală. Pentru aceia care trăiesc în vremuri extraordinare, viaţa normală devine un lux. Tulburările şi greutăţile au destrămat normalitatea anilor 1930, făcând din ea un ideal la care cetăţenii sovietici năzuiau, însă pe care, în general, nu izbuteau să-l atingă. Cartea de faţă este o incursiune în ordinarul şi extraordinarul Rusiei lui Stalin, tratând modul în care cele două stări interacţionau. Ea descrie felul în care
cetăţenii sovietici se străduiau să ducă vieţi obişnuite, în împrejurările extraordinare ale stalinismului. Este un portret al unei specii sociale pe cale de apariţie, homo sovieticus, al cărei habitat natural era stalinismul”.
Există o mulţime de teorii despre cum se scrie istoria vieţii cotidiene. Unii înţeleg termenul „cotidian” ca referindu-se în primul rând la viaţa privată, acoperind sfere precum familia, căminul, creşterea copiilor, timpul liber, legăturile de prietenie şi sociabilitatea. Alţii cercetează cu precădere vieţile angajaţilor, comportamentele şi atitudinile generate de locul de muncă. Cercetătorii vieţii de zi cu zi din regimurile totalitare se concentrează adesea pe rezistenţa activă sau pasivă la regimul respectiv, în vreme ce unele studii ale vieţii ţăranilor se axează pe „rezistenţa cotidiană”, adică pe mijloacele banale şi aparent cotidiene prin care indivizii aflaţi într-o relaţie de dependenţă îşi exprimă resentimentele faţă de stăpâni. Cartea de faţă are în comun cu numeroase studii recente atenţia deosebită acordată practicii – adică formelor de comportament şi strategiilor de supravieţuire şi de ascensiune pe care indivizii le dezvoltă pentru a face faţă unor împrejurări sociale şi politice specifice. Însă cartea nu îşi propune să ilustreze o anume teorie despre cotidian,
subiectul ei constituindu-l cotidianul extraordinar.
Vremurile erau neobişnuite din pricina Revoluţiei din 1917 şi a tulburărilor, cu impact nu mai puţin perturbator, care au însoţit orientarea noului regim către o rapidă industrializare şi colectivizare a agriculturii, la finele anilor 1920. În această
perioadă au avut loc dislocări sociale masive, milioane de oameni schimbându-şi ocupaţia şi reşedinţa. Vechile ierarhii au fost răsturnate, vechile valori şi obiceiuri – discreditate. Noile valori, inclusiv condamnarea religiei drept „superstiţie”, nedumereau şi erau respinse de generaţia mai bătrână, dar erau adesea îmbrăţişate cu fervoare de tineri. A fost proclamată o epocă eroică de luptă împotriva lumii vechi şi de făurire a unei lumi noi şi a unui om nou. Regimul, devotat transformărilor la nivel social, cultural şi economic, a impus violent schimbări
radicale, fără a ţine seama de costurile umane, şi i-a tratat cu suprem dispreţ pe aceia care doreau să ia o pauză de la lupta revoluţionară. Pedepse sălbatice, mai rele decât orice născocise vechiul regim, le-au fost aplicate „duşmanilor” şi, uneori, la întâmplare, populaţiei. Nenumărate persoane s-au trezit stigmatizate
ca „elemente străine”, intruşi în noua societate.
Toate acestea sunt parte din motivul pentru care cetăţenii sovietici nu considerau că trăiesc vieţi normale. Dar atunci când se plângeau de asta, de regulă se gândeau şi la ceva anume. Cel mai neobişnuit aspect al vieţii urbane sovietice, din perspectiva celor care o trăiau, a fost dispariţia bruscă a mărfurilor din magazine, la începutul anilor 1930, când a debutat o epocă de lipsuri cronice. Totul, mai cu seamă produsele de bază – alimente, îmbrăcăminte, încălţăminte şi articole casnice –, era în stocuri limitate. Motivul era trecerea de la o economie de piaţă la una bazată pe planificarea centralizată a statului, petrecută la finele anilor 1920. Penuria de alimente din zonele urbane a fost cauzată şi de foametea de la începutul deceniului al treilea şi, o vreme, oamenii de rând, dar şi liderii politici au sperat că aceste lipsuri vor fi temporare. Treptat însă, acestea au prins conturul unui fenomen mai degrabă permanent şi sistemic. Avea, într-adevăr, să fie o societate clădită pe lipsuri, cu toate greutăţile, neplăcerile, disconfortul şi pierderea de timp
asociate cu penuria. Homo sovieticus, specia care începea să apară în anii 1930, se dovedea extrem de iscusit la vânătoarea şi strângerea de bunuri greu de găsit în mediul urban.
Această carte este despre viaţa în Rusia urbană, în epoca de glorie a stalinismului. Este despre apartamentele comune aglomerate, despre soţii părăsite şi soţi care nu plăteau pensia alimentară, despre penuria de hrană şi îmbrăcăminte, despre cozile nesfârşite. Este despre murmurul de nemulţumire al populaţiei faţă de aceste condiţii şi despre cum a reacţionat guvernul. Este despre păienjenişul birocratic care adeseori transforma viaţa de zi cu zi într-un coşmar şi despre metodele prin
care oamenii obişnuiţi încercau să îl ocolească, printre acestea numărându-se în primul rând patronajul şi sistemul ubicuu de relaţii personale numit blat. Este despre ce însemna să fii privilegiat în societatea stalinistă, dar şi despre milioanele de marginalizaţi. Este despre supravegherea poliţienească endemică în această societate şi despre valurile de teroare, cum ar fi Marile Epurări, care o zguduiau periodic.
Pentru homo sovieticus, statul era o prezenţă centrală şi ubicuă. În primul rând, statul era distribuitorul oficial de bunuri şi producătorul lor cvasi-monopolist, astfel încât chiar şi pe piaţa neagră se găseau mai ales produse de stat, comerţul ilicit depinzând în mare măsură de relaţiile în aparatul de stat. În al doilea rând, toţi locuitorii din mediul urban lucrau la stat, indiferent de ocupaţia lor: muncitori, dactilografe, profesori, vânzători. Alţi angajatori practic nu existau. În al treilea rând, statul era un neobosit dirijor al vieţii, emiţând şi pretinzând un şuvoi nesfârşit de documente şi permise fără de care cele mai simple operaţiuni cotidiene se dovedeau imposibile. Aşa cum recunoştea toată lumea, inclusiv liderii înşişi, birocraţia sovietică – de curând extinsă considerabil, pentru a-şi putea acoperi noile însărcinări, şi de aceea populată cu oficiali lipsiţi de experienţă şi de calificare – era lentă, greoaie, ineficientă şi adesea coruptă. Legea şi procedura legală erau privite cu dispreţ, acţiunile autorităţilor, de la cele mai înalte la cele mai mărunte, erau marcate de arbitrar şi favoritism. Cetăţenii simţeau că sunt la bunul-plac al regimului şi al oficialităţilor sale; speculau la nesfârşit despre „cei de sus” şi despre ce surprize îi mai rezervau aceştia populaţiei de rând, dar nu simţeau
că ar putea să influenţeze în vreun fel aceste decizii. Nici măcar bancurile preferate ale cetăţenilor sovietici nu erau despre sex sau soacre sau despre originea etnică. În ciuda pericolului de a fi surprins în toiul unei conversaţii „antisovietice”, ele erau despre birocraţi, Partidul Comunist şi poliţia secretă.
Termenul de „stalinism” din titlu are nevoie de unele explicaţii. Stalinismul deseori se referă la o ideologie şi/sau un sistem politic. Aici, eu îl folosesc ca o prescurtare la un complex de instituţii, structuri şi ritualuri care alcătuiau habitatul lui homo
sovieticus în epoca stalinistă. Conducerea Partidului Comunist, ideologia marxist-leninistă, birocraţia galopantă, cultul conducătorilor, controlul statului asupra producţiei şi distribuţiei, ingineria socială, acţiunea afirmativă realizată în numele muncitorimii, stigmatizarea „duşmanilor de clasă”, supravegherea
poliţienească, teroarea şi diversele aranjamente neoficiale, subiective, prin care indivizii de la toate nivelurile căutau să se protejeze şi să obţină bunurile de care duceau lipsă, toate alcătuiau habitatul stalinist. În vreme ce o parte dintre aceste elemente existau deja în anii 1920, abia în anii 1930 s-a instaurat habitatul stalinist propriu-zis, multe dintre trăsăturile sale prelungindu-se către epoca post-stalinistă, până la perestroika lui Gorbaciov, în anii 1980. În accepţiunea mea, stalinist şi sovietic sunt sinonime, primul reprezentând atât o versiune augmentată a celui de-al doilea, cât şi un moment definitoriu al său.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
