Cristian Teodorescu s-a născut la Medgidia, în 1954. A absolvit filologia, secţia română-engleză, la Universitatea din Bucureşti. A început să scrie proză de la 14 ani, pentru revista Vînătorul şi pescarul sportiv. A debutat editorial în antologia Desant 83. În 1985 îi apare volumul de povestiri Maestrul de lumini, la Editura Cartea Românească, urmat, în 1988, de romanul Tainele inimei, la aceeaşi editură. În 1991 îi apare Faust, repovestit copiilor mei, apoi Povestiri din lumea nouă (Ed. RAO, 1996), Îngerul de la benzinărie, povestiri (Ed. Paralela 45, 2003), Maestrul de lumini şi alte povestiri (Ed. Curtea Veche, 2005), romanul Medgidia, oraşul de apoi (Ed. Cartea Românească, 2009 şi Ed. Polirom, 2013).
Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor, 1986, Premiul pentru proză scurtă al USR, 1997, Premiul pentru roman al USR, 2010, Premiul Academiei Române 1990 şi cîteva premii ale unor reviste şi ziare.
Povestirile sale au fost traduse în Olanda, Franţa, Statele Unite, Muntenegru, Polonia şi Ungaria.
Un inginer care, până în 1989, s-a ocupat de inventarea salamului cu soia şi a şuncii de Praga fără şuncă, se metamorfozeză în expert în gastronomie şi devine o celebritate cu revista şi cu emisiunile lui TV. Poreclit Câinele, din cauză că are au simţ infailibil al mirosului, inginerul-gastronom pătrunde în lumea bogaţilor şi a locuitorilor însemnaţi ai Bucureştiului, pe care o adulmecă tot mai de aproape. Asta în timp ce poliţia îl ia la ochi, ca suspect de crimă.
Cristian Teodorescu face, pornind de aici, o frescă acidă a lumii Capitalei şi a unei Românii despre care se vorbeşte în particular, dar care, pînă acum, n-a fost „citită” fără prejudecăţi şi fără a fi fost urmărită pas cu pas în schimbările care au dus-o de la startul din 1990, la ceea ce a ajuns azi... Dacă autorul nu s-ar fi oprit la titlul Şoseaua Virtuţii, cu certitudine că ar fi trebuit să-şi numească această frescă Noile mistere ale Bucureştilor. După Cartea Câinelui, va urma Cartea copiilor, în această încercare lipsită de concurenţă de a face în proză echivalentul unui film în 3D despre Bucureşti, bucureşteni şi ţara care-i cuprinde.
*
* *
Ideea cu o emisiune teve de gastronomie şi maniere ca la carte i-a venit tot Nanei. Dacă nu cumva avea ideea asta în cap de la bun început. Câinele n-ar fi avut nimic împotriva unei emisiuni despre mâncare şi băutură şi cum să aranjezi o masă festivă sau un bufet suedez. Partea cu bunele maniere îl cam încurca. Cunoştea un anticar de la care mai cumpăra câte o carte cu reţete. Un grăsuliu blond de vreo 50 de ani care credea că se pricepe la vinuri, fiindcă ştia să deosebească un demisec de un pinot gris şi dacă mânca peşte nu s-ar fi atins de vin roşu decât după ce golea o sticlă de vin alb. Din cauză că-l chema Jean Ivanov pretindea că se trage dintr-o familie de ruşi albi franţuziţi ceea ce ar fi putut fi o explicaţie pentru înclinaţia lui către vodcă şi şampanie. Era inteligent, vorbea mult, dar ştia să fie discret. Când i se oferea o carte rară nu întreba ce era cu ea şi nu spunea cine i-a vândut-o. Ţinea anticariatul la parterul unei case vechi cu două etaje de pe Splai căreia-i cunoştea istoria de parcă ar fi fost a lui. De când conducea Cielo, Câinele se uita unde parca maşina, să nu i-o zgârie golanii şi criptocomuniştii resentimentari. Cu Lada n-ar fi avut nici o grijă, dar – aici nu putea să nu-i dea dreptate Nanei – asta nu mai era o maşină din care să te poţi da jos fără să pari cineva care a fost ceva şi nu mai e. Şi-a lăsat maşina într-o parcare unde stăteau la fumat doi poliţişti.
Anticarul avea ochii uşor injectaţi, din cauza unor lecturi nocturne pe care le asezonaze cu câte un păhărel de vodcă. Cărţi de bune maniere?! Se tutuiau respectuos. Cui îi mai trebuie aşa ceva de la revoluţie încoace? Jean avea vreo două broşurele pe româneşte. O cărţulie apărută între războaie, pentru fetele de măritat din familii modeste şi un ghid elementar care începea de la „Nu scuipaţi pe stradă!” publicat în anii ’70. Câinele le-a luat pe amândouă, după ce le-a răsfoit: erau mai bune decât nimic, dar el avea nevoie de ceva mai cu ştaif. Un cod sau un dicţionar al bunelor maniere, de la A la Z, dacă exista aşa ceva. Anticarul şi-a înăbuşit un râgâit. Vodca îi dădea arsuri la stomac şi luase o linguriţă de bicarbonat pe nemâncate, să-i treacă. După părerea lui, toate codurile astea erau nişte prostii. Ştia însă o doamnă mai vârstă care ar fi putut avea în casă nişte cărţi de-astea. O chema Surugiu şi îi şcolea pe ambasadorii români cum să se poarte la recepţii. Îi putea da numărul ei de telefon. După părerea lui doamna asta era o nebună simpatică, adică nu era bine s-o iei prea în serios, fiindcă dacă era să te iei după ea nu puteai nici să respiri decât codificat. Poate că era securistă, şi-a dat Câinele cu părerea. Aia era sigur! Poate n-avea grad, dar informatoare n-avea cum să nu fie. Ajuns la acest subiect, Jean Ivanov l-a invitat la o vodcă cu pai. Avea două cutiuţe de carton pregătite, în sertarul unde ţinea banii. Afacerea îi mergea prost în ultima vreme, încât simţea nevoia să-şi întărească moralul de câteva ori pe zi şi după părerea lui vodca băută cu paiul nu te îmbată. Câinele nu era de aceeaşi părere, dar cine ar fi îndrăznit să-l oprească şi să-l pună să sufle în fiolă dintr-un Cielo nou-nouţ? Când a ieşit din anticariat nu se simţea ameţit, deşi tot trăgând din pai golise cutiuţa de vodcă. Totuşi nu mai era atât de sigur că nu s-ar fi găsit nici un poliţist care să-l oprească. Dar era şi mai puţin sigur că dacă ar fi lăsat maşina în parcare până a doua zi avea s-o mai găsească. Toate codurile astea, inclusiv cel rutier, erau o prostie, i-a dat Câinele dreptate anticarului înainte de a se sui la volan.
Doamna Surugiu era gata să-l primească, dar voia să vadă cum ştie să prezinte un carton de prăjituri de la Capşa şi un coniac fin. Locuia într-o garsonieră, într-unul dintre blocurile lipite unul de altul, din Piaţa Palatului. I-a deschis uşa după ce l-a lăsat să aştepte vreo două minute. Câinele era convins că în acest timp l-a studiat prin vizor. „Spatele drept!” au fost primele cuvinte pe care i le-a adresat doamna, care nu era foarte în vârstă şi era îmbrăcată într-o fustă scurtă combinată cu o bluză semitransparentă prin care se vedea că nu poartă sutien. „Doamnă, sunt...”. „Ştiu cine sunteţi, N-am vorbit la telefon? Intraţi!” „Vă rog să primiţi” şi-a încercat Câinele, ajuns în hol, norocul politeţii. „Rahat! Îmi pui în braţe pachetele dumitale! Ce sunt eu? Femeia DE SERVICIU! Trebuia să aştepţi să te invit în casă şi să pui pachetele pe masă. Deşi politicos ar fi fost să trimiţi pachetul cu prăjituri înainte, printr-un comisionar, iar dumneata să fi venit numai cu sticla asta, caz în care puteai să mi-o încredinţezi încă din hol.” De asemenea, Câinele n-ar fi trebuit să uite de flori şi chiar dacă ea, ca femeie, primea ca pe un elogiu privirile lui în direcţia sînilor ei, asta nu însemna că el trebuia să rămână cu ochii la acest detaliu, în loc s-o privească în ochi şi să-i zâmbească politicos. „Spatele drept, domnule, şi încercaţi să nu-mi mai răsuflaţi în faţă!” Când Câinele i-a explicat că nu voia să devină ambasador, doamna Surugiu a devenit ceva mai îngăduitoare. „Nu ştiţi ce animale needucate mi se trimit, să-i fac să se comporte cât de cât... Mai uşor faci ambasador dintr-o coadă de mătură.” Un Cod al bunelor maniere? Cine mai ştie azi ce sunt bunele maniere? Un om cu adevărat manierat pare azi un extraterestru. De vină sunt şi feministele, cu egalitarismul lor, care-i încurajează pe bărbaţi să fie bădărani. Bunele maniere sunt ca libertatea. Vă împrumut, fireşte, şi două cărţi, pentru documentare. Poartă-te cu cei din jur la fel cum ţi-ai dori ca ei să se poarte cu tine, restul sunt, cum se spune acum, vrăjeli! Apoi, mişcată de coniacul Martel pe care i-l adusese, doamna Surugiu i-a oferit câteva sfaturi practice personale. Un bărbat de succes nu trebuie să aibă aerul că e căsătorit, ci să provoace întrebări în această privinţă. Modestia e pentru geniile recunoscute. Dacă nu vrei să îngroşi rândurile oamenilor oarecare, e mai bine să fii acuzat de impostură, decât să fii lăudat că eşti la locul tău. Nu te teme de ridicol, dacă nu eşti prost, fiindcă dacă eşti prost, n-ai cum să te temi de ridicol. Pe ultimul i l-a dat la ieşire: Când o femeie te primeşte fără sutien, încearcă să-i faci avansuri, măcar din politeţe. Şi atunci de-abia Câinele s-a uitat la ea cu atenţie. Era o femeie bătrână, nici discuţie, dar avea nişte ochi superbi, faţa încă neatinsă de riduri şi sâni care nu-şi pierduseră agresivitatea. Când a ajuns acasă, Mari l-a adulmecat neîncrezătoare. Nana nu ştiu cum îşi schimbase parfumul? Câinele s-a abţinut să-i spună că e proastă: Dacă stai de vorbă cu femei, asta nu e acelaşi lucru că te culci cu ele. Dar dacă te vinzi unor femei, mai e nevoie să te şi culci cu ele? Câinele nu-şi dădea seama că pierduse Gastronomul? Nu pierduse nimic, revista trecuse de la clasele primare, la facultate! Mari a tăcut, opărită, iar el şi-a dat seama că făcuse un banc prost. Până acum nu-l deranjase niciodată că Mari era învăţătoare. Adică doar învăţătoare. Nu se lipise mare lucru de el după prima lecţie de bune maniere... Voia să-i spună ceva, s-o îmbuneze, dar nu-i veneau în cap decât sfaturile doamnei Surugiu. Bunele maniere sunt ca libertatea: rahat. Simţea cum se rupea ceva între ei doi, chiar atunci, în timp ce Mari se uita tot mai rece la el, cu buzele strânse. Ar fi vrut s-o prindă de mână, să-i spună „Hai, Mari!” – adică nu fusese nimic. Ea a trecut pe lângă el şi s-a dus în bucătărie: a închis uşa fără zgomot. Dacă ar fi trântit-o s-ar fi putut duce după ea. Nu te teme de ridicol, dacă nu eşti prost! Se simţea şi ridicol şi prost. Intră în dormitor. Şi ea de ce trebuia să-i spună că pierduse revista?! Nici n-o vânduse, nici n-o cedase şi voia s-o scoată din bucătăria gospodinelor şi s-o aducă în sufrageria lor, de la ce-ai mai gătit, vecină? la ce mai e nou, doamna Cutare? Chiar dacă stăteau la bloc şi trăiau dintr-un salariu care nu le îngăduia nici să viseze. Revista lui le va face să scoată capul din bucătărie şi să şi-l ducă mai des la coafor şi prin magazine, să dorească mai mult şi să nu se mai simtă anexele familiei! Gastronomul o să le înveţe şi cum să se îmbrace, nu numai ce să gătească şi să vadă viaţa în culori la care până acum nici nu îndrăzneau să-şi închipuie că ar putea exista. Câinele se întinse de-a latul patului. Dacă pentru asta era nevoie să-şi împartă revista cu alţii nu vedea de ce n-ar fi făcut-o. Mari se supărase degeaba. Asta era la urma urmelor, Gastronomul începea altă viaţă! Iar el, Câinele, s-ar fi dus după Mari în bucătărie să-i spună toate astea, dar nu-i venea să-şi abandoneze reveria în care apăruse şi Nana, cu camera ei de la hotel. Dacă o afacere miroase a parfum, tot o afacere rămâne! îi transmise în gând, uşor excitat, lui Mari, aşteptând-o să vină odată din bucătărie.
Cu ce haine să te îmbraci la o emisiune tv în care faci şi pe bucătarul şi pe sfătuitorul monden al celor care se uită la tine? Să pui mâna pe tigaie pus la costum, nu te ia nimeni în serios. Să-ţi pui pe cap tichie de bucătar şi să te împodobeşti cu un şorţ profesional, iar apoi să dai sfaturi cui se uită la tine ce să facă la masă şi cum să susţină o conversaţie fără să pară mitocan(că), iarăşi nu prea merge. Mari, căreia îi mai trecuse supărarea după o noapte care începuse cu o tentativă de viol casnic şi se transformase într-o orgie tăcută, să nu-i audă copiii, era de părere că ar fi avut nevoie de nişte pantaloni de smoking, cu vestă şi o cămaşă cu papion. Nana l-ar fi văzut într-o ţinută lejeră, cu o cămaşă descheiată la guler şi cu un şorţ de bucătar pe care să-l scoată când trecea de la tigaie la sfaturi de sufragerie. Doamna Surugiu i-a spus că regia asta i se părea o clovnerie de prost gust pe care n-o putea salva decât încercând să aibă aerul unui domn cu cravată care-şi dezbracă haina de la costum din cauză că are o slăbiciune pentru gătit, iar după aceea să-şi îmbrace din nou haina, ca după o aventură secretă în bucătărie. Şi dacă tot o întreba pe ea, poate că n-ar fi stricat să dea politicos la o parte o doamnă care se pregăteşte să gătească ceva, pentru a-i lua locul, cu o cu totul altă propunere. Bătrâna doamnă mai avusese de-a face şi cu regizori de teatru nesiguri de bunele maniere interbelice, care veneau la ea să-i ceară lămuriri de gesturi şi de atmosferă. În timpul şedinţei despre vals, tango şi twist, Câinele se trezise ridicându-şi profesoara în braţe, la o figură de tango şi ajunsese cu ea pe canapeaua din sufragerie. Ea îi pusese o mână pe ochi, iar cu cealaltă îi căuta mângâietor-grăbită fermoarul de la pantaloni. Doamna Surugiu avea coapse tari, se lăsa pătrunsă cu francheţe, gemea delicat şi când el a rămas deasupra ei, inutilizabil, l-a sărutat pe frunte. Apoi l-a invitat să se ducă la duş, ca să n-aibă discuţii acasă. Când a ieşit pe stradă, Câinelui nu i s-a părut că o înşelase pe Mari. Era de parcă s-ar fi întors în adolescenţă, când îşi imagina că se culcă cu profesoara de matematică şi se mângâia singur. La banchetul de la BAC o invitase la dans, iar ea se lipise de câteva ori de el, cât să-i simtă omagiul despărţirii, şi el simţise că leşină de plăcere. Când s-a desprins din profesoara lui de bune maniere, nu i se părea că o înşelase pe Mari. Doamna Surugiu avea cam aceeaşi vârstă ca profesoara lui de mate, poate câţiva ani în plus. Când a ieşit de sub duş, se simţea ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Doamna Surugiu se ridicase de pe canapea. Era totuşi, o evaluă, o femeie bătrână, chiar dacă n-avea riduri. Nu-ţi cere scuze unei doamne care te-a invitat să abuzezi de ea! i-a spus ea, la sfârşitul lecţiei din acea zi.
În ziua în care trebuia să facă probele de televiziune, Câinele se îmbrăcase la costum cu papion. În bucătăria din noul sediu al revistei de-abia încăpeau luminile şi cei doi cameramani, iar alături de ei era un tip enervant care-i tot dădea indicaţii cum să se mişte şi încotro să se uite. Un dobitoc cu bărbuţă care una, două spunea Stop! Ne întoarcem la tăierea cepei! Sau a pătrunjelului. Avea o obsesie cu tăiatul. Bucătăria se umpluse de fum de la bucăţile de carne uitate pe foc în tigaie. Tipul cu bărbuţă se isterizase şi o dăduse pe înjurături artistice: Îmi bag p... în ea de meserie! Eu am lucrat cu artişti, nu cu ăsta cu ceapa şi cu tigaia! Până la urmă însă, din filmările de atunci concluzia a fost că de fapt Câinele avea voce bună, se mişca natural în cadru şi ar fi putut să le intereseze pe doamnele gospodine, dacă chestia asta ar fi intrat în producţie. Regizorul cu bărbuţă a dispărut la cea de-a doua filmare. În locul lui a apărut un tip grăsuliu care spunea tot timpul „Perfect”, dar să mai facem o dată momentul cu aşezarea pe fotoliu a domnului. Perfect! Şi cred că ar fi mai bine cu vestă, decât cu o haină de costum. Perfect cu papionul! Luminile, perfect, daţi-i drumul!
Din volumul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
