După titlurile remarcabile „Războiul nu are chip de femeie” (volum ce cuprinde mărturiile femeilor sovietice care au luptat în al Doilea Război Mondial) şi „Ultimii martori” (volum cu amintiri ale adulţilor care în vremea celui de-al Doilea Război Mondial erau copii), Editura Litera continuă seria cărţilor-mărturie cu al treilea volum „Soldaţii de zinc”, în curs de apariţie, despre experienţele soldaţilor sovietici în războiul din Afganistan.
În 1989, Svetlana Aleksievici a îndrăznit să încalce unul dintre ultimele mari tabuuri ale imperiului sovietic: mitul războiului din Afganistan, al soldatului „internaţionalist” care ajută un popor înapoiat să construiască socialismul. Între 1979 şi 1989, un milion de militari sovietici au trecut prin Afganistan, provocând aici distrugeri uriaşe şi rămânând ei înşişi marcaţi de experienţa unui conflict nerecunoscut oficial. Morţii erau trimişi înapoi în URSS în sicrie sigilate de zinc, în timp ce, întorşi în patrie, mare parte din supravieţuitori nu s-au putut reintegra şi au devenit, în ochii altora, violatori şi criminali.
Soldaţii de zinc prezintă mărturiile emoţionante ale unor participanţi la război – soldaţi, ofiţeri, asistente medicale – şi ale unor mame care şi-au pierdut copiii în Afganistan, într-o carte şocantă prin onestitatea ei brutală. Este o reconstituire tulburătoare şi de neuitat a realităţii şi absurdităţii războiului.
„Cu un stil şi o pasiune singulare, adoptând o viziune tragică susţinută de inteligenţă politică, [Aleksievici] prezintă acest război ca pe o experienţă omniprezentă şi profund personală...” – The New Yorker
Cărţile Svetlanei Aleksievici au fost sau vor fi publicate în 43 de limbi şi în 47 de ţări.
„Căci mulţi vor veni în numele meu…”
Într-o dimineaţă lungă ca o rafală de mitralieră, un apel:
– Ascultă, începe el fără să se prezinte, ţi-am citit calomniile. Dacă mai tipăreşti un singur rând…
– Cine sunteţi?
– Unul dintre cei despre care scrii. O să ne mai cheme ei într-o zi, să ne dea iar arma în mână, să facem ordine. Şi atunci o să daţi socoteală pentru toate. Doar să publicaţi mai des cu numele adevărat, să nu vă mai ascundeţi sub pseudonime! Îi urăsc pe pacifişti! Ai urcat cumva cu un echipament întreg în spinare pe munte, ai mers cu TAB-ul pe o arşiţă de cincizeci de grade? Simţi cumva noaptea duhoarea sârmelor ghimpate? Nu simţi… Nu… Atunci nu te băga! E treaba noastră! La ce-ţi trebuie? Eşti muiere, pune mâna şi naşte copii!
– De ce nu spui cum te numeşti?
– Nu te băga! Pe tovarăşul meu cel mai bun – ca un frate mi-era – l-am adus din raid într-un sac de plastic… Capul într-o parte, mâinile, picioarele într-alta… Pielea jupuită ca de pe mistreţi… Carne tranşată… Şi cânta la vioară, scria poezii. El să fi scris, nu tu… La două zile după înmormântare, pe maică-sa au dus-o la balamuc. Dormea în cimitir, pe mormântul lui. Iarna, dormea pe zăpadă. Tu… nu te mai băga! Noi am fost soldaţi, acolo ne-au trimis. Am îndeplinit ordinele. Eu am depus jurământul militar, am sărutat drapelul în genunchi.
– „Vedeţi să nu vă amăgească cineva. Căci mulţi vor veni în numele meu.” Noul Testament, Evanghelia după Matei.
– Deştepţilor! După zece ani toţi v-aţi făcut deştepţi! Vreţi să ieşiţi basma curată? Iar noi să rămânem, adică, ăia murdari… Tu n-ai habar nici măcar cum zboară glonţul, n-ai ţinut în mână pistolul automat… Fac ceva pe Noul vostru Testament! Eu mi-am cărat adevărul într-un sac de plastic… Capul într-o parte, mâinile într-alta… N-am alt adevăr…
Şi un ţiuit în receptor, ca o explozie îndepărtată.
Îmi pare totuşi rău că n-am terminat conversaţia. Poate că acesta era eroul meu principal…
Autoarea
– Până la mine nu răzbăteau decât glasuri… Oricât mă încordam, erau doar voci fără chip. Ba se apropiau, ba se îndepărtau. Am impresia că am apucat să mă gândesc: „Mor“. Şi am deschis ochii…
Mi-am venit în fire la Taşkent, în a şaisprezecea zi după explozie. Când îţi recapeţi cunoştinţa, te simţi oribil, ai impresia că mai bine n-ai mai fi… nu te-ai mai întoarce… că ţi-ar fi mai uşor. O pâclă şi o greaţă – nu-i nici măcar greaţă, ci senzaţia că te îneci, ca şi cum ai avea plămânii plini de apă. Durează până ieşi din starea asta… de pâclă şi greaţă… Te doare capul de atâta şoptit – nu puteam să vorbesc decât în şoaptă. Părăsisem deja spitalul din Kabul. Acolo mi-au deschis craniul – înăuntru era un ghiveci, mi-au scos bucăţele de os, mi-au reconstruit mâna stângă fără încheieturi, din şuruburi. Primul lucru, mi-a părut rău că n-o să se mai întoarcă ce-a fost, că n-o să-mi mai văd prietenii şi, cel mai rău, că n-o să mai pot face exerciţii la bară.
Am zăcut prin spitale doi ani fără cincisprezece zile. Optsprezece operaţii, patru cu anestezie generală. Studenţii la medicină scriau lucrări despre mine: ce mai am şi ce nu mai am în corp. Nu puteam să mă rad singur, mă rădeau băieţii. Prima dată au turnat pe mine o sticlă întreagă de apă de colonie, şi eu strigam: „Mai aduceţi una!” N-aveam miros, nu simţeam nimic. Au scos tot ce aveam în noptieră: salam, castraveţi, miere, bomboane – nimic nu-mi mirosea! Vedeam culorile, simţeam gustul, dar mirosul nu. Să-nnebunesc, nu alta! A venit primăvara, au înflorit copacii, vedeam totul, dar nu simţeam nimic. Mi-au scos un centimetru cub şi jumătate de creier şi, probabil, au îndepărtat vreun centru nervos legat de mirosuri. Chiar şi acum, după cinci ani, nu simt mireasma florilor, fumul de tutun, parfumurile femeieşti. Apa de colonie o simt numai dacă miroase puternic şi strident, dar trebuie să ţin flaconul chiar sub nas. Probabil că restul creierului a preluat cumva funcţia pierdută – aşa cred.
În spital am primit o scrisoare de la un prieten. De la el am aflat că sub TAB-ul nostru explodase o mină italiană brizantă. El văzuse cum, împreună cu motorul, zburase şi un om… Ăla eram eu…
Am fost lăsat la vatră şi mi s-a dat o alocaţie de trei sute de ruble. Pentru o rană uşoară primeşti o sută cincizeci, pentru una gravă – trei sute. Mai departe, n-ai decât să trăieşti cum poţi. Pensia e o nimica toată. Ajungi în întreţinerea părinţilor. Tatăl meu poartă o luptă fără să fi făcut războiul. A încărunţit, a devenit hipertensiv.
Eu m-am deşteptat nu cât am fost la război; mai târziu am început să mă trezesc. Şi totul a început să se deruleze în sens invers…
Am fost chemat în ’81. Era deja război de doi ani, dar în civilie se ştia puţin despre el şi se vorbea puţin. În familia noastră aşa consideram: dacă guvernul a trimis acolo trupe, înseamnă că aşa trebuie. Aşa judecau tatăl meu, vecinii. Nu-mi amintesc să fi fost cineva de altă părere. Nici măcar femeile nu plângeau, totul era încă departe şi nu părea înfricoşător. Război şi nu chiar, şi, chiar dacă era, un război ciudat, fără morţi şi prizonieri. Încă nu văzuse nimeni sicrie de zinc. Abia pe urmă am aflat că erau aduse în oraş, dar erau îngropate în secret, noaptea, iar pe pietrele de mormânt se scria „mort“, nu „căzut la datorie“. Nimeni nu-şi punea însă întrebarea: de ce începuseră dintr-odată să moară în armată băieţi tineri, de nouăsprezece ani? De votcă oare sau de gripă? De prea multe portocale mâncate? Îi plângeau cei apropiaţi, dar ceilalţi îşi vedeau de viaţa lor, dacă nu-i afecta. În ziare scria că soldaţii noştri construiesc poduri, plantează aleile prieteniei, că medicii noştri vindecă femei şi copii afgani.
În centrul de instrucţie din Vitebsk nu era un secret faptul că ne pregăteau pentru Afganistan. Mulţi se străduiau „să tragă chiulul“ cu orice preţ. Unul a recunoscut că se teme – cică acolo o să ne împuşte pe toţi. Am început să-l dispreţuiesc. Chiar înainte de plecare, încă unul a refuzat să meargă: mai întâi a dat-o cotită – că şi-a pierdut carnetul de Comsomol –, iar când carnetul s-a găsit, a născocit că iubita lui trebuia să nască. L-am crezut nesănătos la cap. Doar mergeam acolo să înfăptuim o revoluţie! Aşa ni se spunea, şi noi credeam, ne închipuiam că ne aşteaptă ceva romantic.
Glonţul care dă peste om se aude – nu se poate uita aşa ceva, e inconfundabil: are un plesnet umed, caracteristic. Soldatul de alături – îl ştii, ţi-e cunoscut – se prăbuşeşte pe burtă în praful înţepător ca scrumul. Îl întorci pe spate: între dinţi are ţigara pe care tocmai i-o dăduseşi. Fumegă încă… Eu nu eram pregătit să omor, nu mă desprinsesem de viaţa paşnică. De lume… Prima dată acţionezi ca prin vis: alergi, cari, tragi, dar nu ţii minte nimic, după luptă nu eşti în stare să povesteşti. Totul se petrece parcă în spatele unui perete de sticlă… unei perdele de ploaie… E ca şi cum ai avea un coşmar. Te trezeşti de spaimă, dar nu poţi să-ţi aminteşti nimic. Ca să poţi simţi groaza, trebuie, se vede, s-o ţii minte, să te obişnuieşti cu ea. După două-trei săptămâni, din cel care ai fost nu mai rămâne nimic, doar numele. Tu nu mai eşti tu, eşti deja alt om. Aşa mi se pare… Probabil… Şi acest alt om… nu se mai sperie la vederea unui camarad mort, ci se gândeşte liniştit sau cu ciudă cum va trebui să-l târască de pe stânci sau să-l care în spate, pe arşiţă, cale de câţiva kilometri. Nu-şi mai închipuie… ci ştie deja cum miros pe căldură măruntaiele scoase şi cum duhoarea de excremente şi de sânge a omului nu mai iese din haine. Imaginaţia? Imaginaţia amuţeşte. Vezi cum, într-o baltă murdară de metal topit, rânjesc cranii arse – de parcă, în urmă cu câteva ore, murind, soldaţii n-ar fi răcnit, ci ar fi râs. Dar totul devine deodată obişnuit… simplu… La vederea unui mort începi să simţi o exaltare violentă şi tulburătoare: nu eu am murit! Se petrece atât de repede… această schimbare… Foarte rapid. Şi se petrece cu toţi.
La război, moartea nu mai are nici un mister. A omorî înseamnă a apăsa pur şi simplu pe trăgaci. Ni s-a vârât în cap că rămâne viu cel care trage primul. Asta e legea războiului. „Două lucruri trebuie să ştiţi să faceţi aici – să mergeţi repede şi să ochiţi bine. De gândit gândesc eu”, ne spunea comandantul. Trăgeam unde ni se ordona. Am fost învăţat să trag unde mi se spune. Şi trăgeam, n-aveam milă de nimeni. Puteam să omor şi un copil. Pentru că acolo toţi luptau împotriva noastră: bărbaţi, femei, bătrâni, copii. Trecem, de exemplu, cu coloana printr-un sat, şi motorul camionului din frunte se îneacă. Şoferul iese din cabină, saltă capota… şi un ţânc de zece ani îi sare cu cuţitul în spinare… Drept în inimă. El a căzut direct peste motor, iar pe puştan l-au făcut ciur… Dacă am fi primit ordin în clipa aia, am fi ras satul de pe faţa pământului. L-am fi făcut una cu ţărâna. Acolo, fiecare se lupta să supravieţuiască. N-aveai timp să gândeşti. La optişpe–douăzeci de ani mă obişnuisem cu moartea altora, dar de a mea mă temeam. Vedeam cum, într-o singură clipă, dintr-un om nu mai rămâne nimic, de parcă nici n-ar fi existat. Acasă, în ţară, trimiteau sicriul gol, numai cu uniforma de paradă în el. Presărau înăuntru pământ străin, ca să atârne greu… Noi voiam să trăim. Niciodată nu mi-am dorit atât de mult să trăiesc ca atunci. Ne întorceam de la luptă şi râdeam cu gura până la urechi. Niciodată în viaţa mea n-am râs ca acolo. Bancurile auzite şi răsauzite ni se păreau cele mai bune. De exemplu:
Nimereşte un bişniţar la război. Primul lucru, se lămureşte câte cecuri costă un duh luat prizonier – opt. După două zile, lângă garnizoană, o perdea de praf: bişniţarul aduce două sute de prizonieri. Un amic îl roagă:
– Vinde-mi şi mie unul! Îţi dau şapte cecuri.
– Ce tot spui, prietene? Eu însumi i-am cumpărat cu nouă.
De o sută de ori dacă ni-l spunea careva, de o sută de ori râdeam. Hohoteam până ne durea burta de orice prostie.
Sau: stă un duh (aşa îi numeam pe mujahedini) cu dicţionarul. Lunetist. Vede trei trese – un locotenent-major… Dă câteva pagini: pentru trei trese – cincizeci de mii de afgani. Pac! O tresă mare – un maior – două sute de mii de afgani. Pac! Două trese – un sublocotenent. Pac şi pe el! Noaptea, căpetenia împarte banii: pentru locotenentul-major – să se dea plata, pentru maior – să se dea plata. Pentru… Ceeeeee? Sublocotenentul? Păi l-ai omorât pe furnizorul nostru principal. Cine ne mai vinde nouă lapte condensat, conserve, pături? În ştreang cu tine!
Discutam mult despre bani. Mai mult decât despre moarte. Eu n-am adus nimic de acolo. O schijă pe care mi-au scos-o din corp şi atât. Unii luau… Porţelanuri, pietre preţioase, decoraţiuni, covoare… În misiunile de luptă, când mergeam prin sate. Alţii cumpărau, făceau schimb… Un cartuş de gloanţe pentru o trusă de cosmeticale: rimel, pudră, farduri de ochi pentru fata iubită. Gloanţele se vindeau fierte… Glonţul, dacă e fiert, nu mai ţâşneşte, îl scuipi doar pe gura puştii, nu poţi să omori cu el. Puneau nişte căldări sau nişte cazane, aruncau în ele gloanţele şi le fierbeau timp de două ore. Şi gata! Seara le scoteau la vânzare. Afaceri făceau şi comandanţii, şi soldaţii; şi eroii, şi fricoşii. Din cantine dispăreau cuţite, gamele, linguri, furculiţe. În cazărmi n-ajungeau cănile, scaunele, ciocănelele de şniţele. Lipseau la numărătoare baionete, oglinzi retrovizoare, piese de rezervă… inclusiv decoraţii… În dughenele locale se cumpăra orice… chiar şi resturile care se aruncau din garnizoană: conserve goale, ziare vechi, cuie ruginite, bucăţi de furnir, saci de plastic… Gunoiul se vindea cu camionul. Dolarul şi apa întotdeauna îşi fac drum. Oriunde. Soldaţii visau… trei… La trei lucruri visau soldaţii: să-i cumpere mamei un şal, iubitei – o trusă de farduri, iar lor să-şi ia un slip, pe vremea aia în ţară nu se găseau slipuri. Aşa a fost războiul ăsta.
Ni se spune „afgani”, un nume străin, ca un semn distinctiv. Ca o danga. Noi nu suntem ca toţi ceilalţi. Suntem altfel. Cum anume? Eu nu ştiu ce sunt: un erou sau un idiot pe care să-l arăţi cu degetul? Sau, poate, un criminal? Se vorbeşte deja că războiul din Afganistan a fost o greşeală politică. Astăzi se spune în şoaptă, mâine o să fie în gura mare. Iar eu mi-am vărsat sângele acolo… şi pe al meu… şi pe al altora… Ne-au dat decoraţii pe care nu le purtăm… Te pomeneşti că o să ne pună să le dăm înapoi… Medalii primite în mod cinstit într-un război necinstit… Suntem invitaţi în şcoli, să le vorbim copiilor. Dar ce să povesteşti? Despre misiunile de luptă?… Despre primul om pe care l-ai omorât? Despre cum până în ziua de azi mă tem de întuneric, cum sar ca ars dacă aud ceva căzând?… Cum ai noştri luau prizonieri, dar nu mai ajungeau cu ei la regiment?… Nu întotdeauna… (Tace.) Într-un an şi jumătate de război, eu n-am văzut nici un duh viu, numai morţi. Despre colecţia de urechi omeneşti uscate? Trofee de luptă… cu care se lăudau… Despre kişlakurile lor după bombardament, când nici nu mai semănau cu un sat, ci cu un câmp răscolit? Asta vor ei oare să audă în şcolile noastre? Nu, ei au nevoie de eroi. Iar eu îmi amintesc cum distrugeam, cum omoram şi pe urmă, imediat, construiam şi împărţeam cadouri. Atât de curând, de aproape una de alta, încât până astăzi nu le pot deosebi. Mă tem de amintirile acestea… Mă ascund de ele, mă feresc… Nu ştiu pe nimeni care să se fi întors de acolo şi care să nu bea, să nu fumeze. Şi nu-mi ajung ţigările slabe, îmi trebuie mahorcă Ohotnicii de care trăgeam acolo… Iar medicii mi-au interzis să fumez… Jumătate din cap mi-e de fier. Nici să beau nu pot…
Numai să nu scrieţi despre frăţia noastră în Afganistan! Pentru că ea nu există. Eu nu cred în aşa ceva. La război ne uneau câteva lucruri: fuseserăm toţi minţiţi în acelaşi fel, voiam la fel de mult să supravieţuim şi să ajungem acasă. Aici ne uneşte faptul că nu avem de nici unele, iar bunurile în ţara noastră se dau pe criterii de şpagă şi de cumetrie. În timp ce noi avem dreptul la ele pentru că ne-am dat sângele. Problema noastră e că nu avem pensii, case, medicamente bune, proteze, garnituri de mobilă… Dac-o rezolvăm, şi cluburile noastre o să dispară. Dacă eu îmi fac rost de un apartament, dacă dau din coate să mi-l procur, mă zbat, dacă obţin nişte mobilă, un frigider, o maşină de spălat, un video japonez – gata! O să devină brusc limpede că nu mai am ce face la club. Iar tineretul nu e atras de noi. Nu ne înţelege. Teoretic ar trebui să fim la fel cu combatanţii din al Doilea Război Mondial, dar aceia îşi apărau Patria, pe când noi? Noi am jucat rolul nemţilor, după cum mi-a spus o dată un băiat. Aşa cred… Da… Aşa ne consideră tinerii… Iar noi suntem furioşi pe ei. Ei aici ascultau muzică, dansau cu fetele, citeau cărţi, în vreme ce noi mâncam pilaf nefiert şi ne lăsam oasele pe-acolo. Cine n-a fost cu mine în Afganistan, n-a văzut, n-a trăit, n-a simţit – acela nu înseamnă nimic pentru mine.
Peste zece ani, când o să ne iasă pe nas hepatita, contuziile, malaria, toată lumea o să vrea să scape de noi. La serviciu, acasă… N-o să ne mai aşeze pe podium. O să fim o povară pentru toţi… La ce foloseşte cartea dumneavoastră? Şi cui? Nouă, celor care ne-am întors de acolo, oricum n-o să ne placă. Parcă poţi să povesteşti totul cum a fost? Cum cămilele omorâte şi oamenii ucişi zăceau în aceeaşi baltă de sânge şi cum sângele li se amesteca? Cine are nevoie de aşa ceva? Acasă, noi suntem toţi nişte ciumaţi. Mie tot ce mi-a rămas sunt casa mea, nevasta şi copilul pe care ea are să-l nască în curând. Şi câţiva prieteni de acolo. Nu mai cred în nimeni altcineva.
Şi nici n-am să mai cred.
Soldat, grenadier
Fragment din „Soldaţii de zinc” de Svetlana Aleksievici, în pregătire la Editura Litera. Traducere din limba rusă de Justina Bandol
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
