Ziarul de Duminică

Simone Signoret: Nu mai simt aceeasi nostalgie (III)

Simone Signoret: Nu mai simt aceeasi nostalgie (III)

Laureata a Premiului Oscar

02.05.2008, 14:30 47

Am baut pentru adevar
Le-am povestit despre Parisul din noiembrie 1956. Nu despre necazurile avute de noi, nu despre atacul de la Olympia, nu despre Modigliani. Ci despre disperarea unor militanti ai partidului comunist, care primeau pumni sau erau insultati, pentru ca ii aparau pe ei. Explozia de la Miscarea pentru pace, care ii facuse sa piarda in lumea intreaga mii de vechi tovarasi de drum. Intr-o saptamana, ajunsesera sa nu mai fie doar eroii din 1917 si invingatorii de la Stalingrad. Devenisera, in ochii unora, niste tanchisti, intr-o colonie. In ochii unora, carora le era greu sa justifice niste acte ce semanau cu cele pe care le condamnau de obicei, cand acestea erau comise in alta parte.Tocmai pentru ca erau buni tovarasi de drum.
Nadia a tradus. Fara nici o intonatie.
Si jur ca ei ne ascultau. Simteam o usurare extraordinara ca puteam sa le spunem in fata, reprezentantilor celui mai mare partid comunist din lume, ceea ce incercasem sa le spunem militantilor comunisti francezi, care ne raspundeau: "Nu vreau sa trec de partea antisovieticilor." Era mai sanatos sa o facem direct cu Sovietul Suprem. Felul lor de a asculta ne facea sa ne gandim la doua lucruri contradictorii.
Sau erau pe cale sa fie informati, si privirile lor pareau sa ne-o arate, ceea ce insemna ca serviciile oficiale de informatii omisesera sa o faca... Asta era grav. Domnul Vinogradov, de exemplu, stia foarte bine ca trebuia sa faca diferenta dintre pozitia lui Jean-Paul Sartre si atitudinea unor mici reactionari, care murdarisera zidurile ambasadei sale, de pe strada Grenelle din Paris. Si daca D. Vinogradov nu comunicase la Moscova adevarul despre ceea ce se scria la Paris altundeva decat in ziarele de vocatie antisovietica, sau despre ceea ce se spunea in cercurile si saloanele pe care le frecventa des, se putea crede ca D. Vinogradov nu-si facuse datoria. Era greu de crezut. Mai ales daca te gandeai la numerosii D. Vinogradov care, in cazul de fata, nu-si facusera datoria, in capitalele din lumea intreaga.
Totusi, la auzul anumitor nume celebre in URSS pentru talentul, onestitatea si antifascismul lor notorii, ei pareau surprinsi. Se concentrau. Gerard Philipe si Vercors, Claude Roy, Roger Vailland, toti acestia se pronuntasera impotriva interventiei. Nu-i denuntam, citandu-i. Transmiteam niste mesaje, ce pareau sa fi fost ratacite prin valizele diplomatice. De ce au fost facuti sa creada ca doar fascistii fusesera impotriva si ca restul omenirii ii aproba? Ascultau.
Si ramanea cealalta ipoteza. Stiau toate acestea si le era complet egal. Ei trebuiau sa faca sa functioneze o tara de mai mult de doua sute de milioane de cetateni sovietici. Era mult de lucru. Dezamagirile simpatizantilor din lumea occidentala si disperarea unora dintre tovarasii lor de Stat, ii lasau rece. Si poate ca nu indrazneau sa ne spuna fraza pe care o meritam: "Voi, astia, intelectualii de stanga, ne plictisiti!" Era fraza pe care o auzisem deja la Paris. Era cea cu care se sfarseau discutiile cu cei din partidul comunist. In general, adaugau: "Ati facut cu noi o bucata de drum, o sa ne putem lipsi de voi!".
Nu, fraza asta Hrusciov nu ne-a spus-o si Nadia nu a trebuit sa o traduca. In schimb, a trebuit sa o traduca pe cea a lui Montand. Preciza apasat ca venirea lui nu era nicidecum o acceptare, chiar daca ar fi putut sa dea aceasta impresie. Hrusciov a zambit si i-a multumit pentru sinceritate. Luandu-si tovarasii drept martori pentru admiratia fata de aceasta virtute, considerata singura valabila in vremurile pe care le traiam, am auzit multe cuvinte spasiba si pravda.
Mikoian a prins ocazia sa tina un al treilea toast (erau niste pahare mici si cred ca s-a baut multa apa). De data asta, a fost in cinstea tatalui lui Yves Montand, a mamei, a fratelui si a surorii sale. Stiau istoria acestei familii italiene, alungata de fascism si emigrata in Franta, spre marea fericire a melomanilor care gaseau in artistul emerit Yves Montand, sansonetist francez, unirea perfecta a doua culturi latine, venite din doua tari, care fusesera totdeauna doi mari prieteni ai poporului sovietic... Nadia traducea, toata lumea aplauda, toata lumea zambea. In afara de Molotov.
Timp de doua ore si jumatate, s-au spus lucruri foarte dure, in jurul acestei mese. Dupa ultimul toast, s-a facut o pauza.
Si atunci s-a auzit vocea "Domnului Cultura". Il uitasem cu desavarsire. Cred ca se plictisise de moarte, in tot acest timp. Sau de nu, dimpotriva, se gandise ca nu te poti niciodata plictisi in compania noastra... daca isi amintise cum cautase copia dupa Le Sel de la terre, sarcina data in mijlocul unui pranz, cu doua saptamani mai inainte. Oricum ar fi fost, un lucru era sigur: cu noi, cu greu puteai manca linistit.
Mie mi se adresa. Voia sa stie daca aveam proiecte cinematografice. Era o intrebare pertinenta din partea unui ministru al culturii.
Atunci Hrusciov a spus ca citise undeva ca mi se propusese sa joc in Madame Bovary, in coproductie cu URSS-ul. I-am spus ca intr-adevar, cu cateva luni mai inainte, mi se facuse aceasta propunere, dar ca refuzasem multumind. Dupa parerea mea, coproductiile n-aveau motiv sa existe decat pentru a relata povesti privind personaje de nationalitati diferite. N-as fi putut fi Emma Bovary, casatorita cu un doctor Bovary rus. Totul trebuie sa fie francez in Bovary, chiar vacile, am adaugat eu la sfarsit - ceea ce a facut auditoriul sa pufneasca in ras. Doar sotul meu a zambit, din politete. Stia parerea mea despre coproductii. "Domnul Cultura" a dat din cap, a facut o pauza si a oftat: "Ah, Bovary... Balzac!".
M-am uitat la Nadia. Era rosie ca racul. Ochii ei ma imporau: "Nu spune nimic, nu spune nimic, nu spune nimic". Cred ca se temea mai mult in acea clipa, decat atunci cand traducea cuvintele primejdioase schimbate mai inainte. Ea, Nadia, care stia pe de rost pagini intregi din Stendhal, din Victor Hugo, chiar din Balzac, si ici-acolo din Flaubert, devenise un martor deranjant. Singurul dintre ei care paru sa reactioneze a fost, in mod curios, Molotov. S-a uitat lung la ministrul lor al culturii apoi, pentru prima oara, m-a privit cu adevarat.
Dar, pentru ca vorbeam despre literatura, Montand si cu mine am intrebat de ce Les Thibault n-a fost niciodata publicata in rusa. Nu stiau. Aveau sa se informeze. Nadia dicta pe litere Martin du Gard, in chirilica, pentru "Domnul Cultura", care isi nota.
Era tarziu. Pe masa erau acum dulciuri. Nu sunt in stare sa-mi amintesc ce feluri de mancare s-au perindat intre stiuca si micile cirese tavalite prin zahar, placintele mari, cu scortisoara. Hrusciov s-a ridicat si a tinut un toast. Un toast in cinstea divergentei de pareri dintre noi, care se va sterge desigur, si pentru bucuria de a se fi confruntat cu aceste divergente de pareri, altundeva decat in sali de conferinta sau prin intermediul trimisilor oficiali. Eram cu totii niste celaveci si ne multumea pentru asta. Era apropiat ca un Jean Renoir, malitios ca un clovn Popov.
Apoi, s-a ridicat Montand. S-a scuzat, el nu era un mare expert in toasturi. Dorea, pur si simplu, sa le multumeasca de a fi permis, lui si sotiei sale, sa spuna aici lucruri care, spuse in alta parte, ar fi servit poate unor cauze nedrepte. Venise in URSS, nu fusese usor, asa cum o spusese la inceputul mesei. Acum, era sigur ca facuse bine, macar si pentru privilegiul pe care l-a avut de a-si deschide inima. Le multumea ca facusera posibil acest lucru, invitandu-ne la o intalnire asa de putin protocolara. Nu fusese complet convins de argumentele dlui Hrusciov. Spera ca ale noastre le-au adus ceva nou. Le multumea ca venisera sa-l asculte cantand si ridica paharul pentru poporul si publicul sovietic. Za vase zdarovie!
Toti mesenii au aplaudat.
Mikoian mi-a intins un paharel cu coniac armenesc si m-a rugat sa tin un toast si eu.
M-am ridicat, am spus ca sotul meu a vorbit si pentru mine si ca ma voi multumi sa ridic paharul pentru "pravda", nu pentru ziarul Pravda... pentru "pravda" pur si simplu. Asta i-a facut sa rada tare.
Bausem pentru adevar. Ne-am despartit, era aproape ora patru dimineata.

Din volumul cu acelasi titlu in pregatire la Editura Curtea Veche. Traducere de Elena Bulai


Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO