Povestea Ferdinand - Văcărescu creează şi preocupări externe. Ba chiar intervenţii fără menajamente. La 26 iunie 1891 Wilhelm al II-lea îi scria lui Leopold von Hohenzollern, tatăl lui Ferdinand: „După veştile care mi-au parvenit de la Bucureşti afacerea asta a provocat o mare şi unanimă consternare; este vorba de viitorul fiului tău şi de menţinerea dinastiei de Hohenzollern (în România, n.n.) a cărei prăbuşire ar avea urmări grave pentru imperiul meu, pentru marii mei aliaţi şi chiar pentru principiul monarhic. De aceea am toată încrederea în tine că te vei folosi de toată influenţa pe care o ai faţă de fratele tău şi toată autoritatea părintească faţă de fiul tău pentru a împiedica această căsătorie, la a cărei condamnare te îndeamnă sentimentele părinteşti aşa cum pe mine mă îndeamnă în egală măsură atât sentimentele de şef al întregii Case de Hohenzollern, cât şi cele mai serioase consideraţii politice”. Împăratul german o acuza pe Elisabeta de „fantezie umanistică şi poetică, cu uşoare nuanţe de nimfomanie”, iar pe Carol de disponibilitate pentru compromis cu oameni politici care întreţineau raporturi cu Rusia (împăratul german, prost informat, făcea referire la oamenii politici conservatori de sub şefia lui Lascăr Catargiu). Pe marginea unui raport trimis de Bulow, ministrul german la Bucureşti, din 1 iunie 1889, Wilhelm al II-lea nota că regina Elisabeta ar trebui închisă „într-o celulă cu pereţii tapisaţi!” sau recomanda regelui Carol s-o interneze „într-un ospiciu, unde se fac tratamente cu apă”. Pe marginea unui alt raport, din 15 iulie 1889, scria că regina Elisabeta era „un ciorap albastru” (un fel de femeie savantă, dar lipsită de feminitate) şi „fustele n-au ce căuta în politică, nici chiar când poartă ciorapi albaştri” ,sau, la 14 aprilie 1889, „în orice nenorocire cherchez la femme!”. De altfel, exprimările lui Wilhelm al II-lea referitoare la personaje, sau caracterizări, sau situaţii legate de România şi români nu sunt puţine sau mai puţin tranşante. Sorin Cristescu, cel care a studiat corespondenţa germană aflată la Arhivele Statului, la Academie sau în arhivele de la Sigmaringen, citează multe altele. De pildă, atunci când află că un deputat român se plânge că, din cauza prezenţei dinastiei germane în România, aceasta a ajuns o provincie nemţească, kaizerul scrie: „Slavă Domnului! Ce să fac eu cu vitele astea!. În ochii Germaniei sunteţi nişte c.... de broască! La urma urmei nu-i rău dacă acolo creşte influenţa rusească, de altminteri rubla se rostogoleşte neîncetat, fie în sus fie în jos! ” (20 decembrie 1888). Despre intenţiile lui Ferdinand (în fapt niciodată manifestate) de a cere mâna surorii lui Wilhelm al II lea, acesta scrie: „Mai mult decât de r.... nu este bun, asta făcea şi aici”. Comentând teama lui Carol I pentru sănătatea şubredă a lui Ferdinand, Wilhelm scria: „La Postdam rezista foarte bine şi călărea fetele încât era o plăcere să-l vezi”. Părerile nu prea bune pe care le avea kaizerul despre Ferdinand nu -l vor împiedica să vină mai târziu la logodna lui şi să-i fie naş.
Tentativele lui Carol I, ale fratelui său şi ale altor membri ai familiei regale de a-i găsi o logodnică lui Nando (şi aceasta cât mai curând), tentative despre care Ferdinand ştia de la mătuşa sa, regina Elisabeta, agită şi mai mult apele la Peleş. Participă şi el, ca toată lumea din jurul său, la cursa pentru găsirea unei principese ca logodnică. „Problema logodnei” lui era pentru el „problemă de cea mai mare însemnătate”. Aude de Hélène d’Orleans, fiica lui Louis Philip d’Orleans, pretendent la tronul Franţei. Între pretendenţii la mâna ei erau Albert Victor, fiul cel mare al viitorului rege al Marii Britanii Edouard al VII-lea, şi Nicolae al II-lea, viitorul ţar al Rusiei. Amândoi sunt refuzaţi pe motive religioase. De aceea Ferdinand crede că el, care prefera o prinţesă catolică uneia protestante, avea şanse. O voia şi pentru că, desigur, prinţesa vorbea franţuzeşte la perfecţie (“lucru important pentru România, unde toată lumea vorbeşte franţuzeşte”) şi, mai ales, pentru că era fermecătoare, “nu numai foarte frumoasă, dar şi o fire foarte simpatică”. „Trebuie însă să ne grăbim, altminteri ne va fi suflată de sub nas”, îi scria el unchiului la 12/ 24 iulie 1889. Lucru care s-a şi întâmplat, prinţesa căsătorindu-se cu ducele Emanuel d’Aosta.
Problema succesiunii la tronul României preocupă marile puteri interesate, dar „fericita rezolvare” preocupă şi guvernul, şi partidele politice din România. Când unul, când altul, dintre oamenii politici, vin cu propuneri de alianţe matrimoniale ruso-anglo-prusiană. Carol îi scrie fratelui său la 6.18 decembrie că a găsit o soluţie: Alix von Hiesen, fiica cea mică a lui Ludwig von Hesse, născută la 6 iunie 1872. Ideea acestei căsătorii i se pare atât de fericită încât Carol îi scrie grăbit fratelui său să examineze chestiunea „şi să nu pierzi timpul, altminteri regina Victoria va dispune de nepoata ei. Îi propune lui Leopold să-şi găsească timp pentru o vizită „la vechiul nostru prieten Louis”, singur sau însoţit de Ferdinand. Vizita i se pare mai mult decât necesară. Cu Louis se putea vorbi deschis şi în tihnă. Carol crede că dacă Alix e la fel de fermecătoare precum era sora ei Irene o să-i placă cu siguranţă lui Ferdinand. Atunci când fetele lui Louis au fost la Sandrigham, ele au purtat cu mare plăcere costumele româneşti pe care le trimisese familia regală română. „Nu pot să te rog destul de stăruitor să faci tu primele demersuri cu Alix von Hiesen să nu ne scape”. „Din toate părţile se aude numai de logodne, mai scrie Carol... Să nu ne-o ia altul înainte... Iartă-mi această insistenţă, dar din punct de vedere politic şi din alte motive pe care le ştim noi eu nu văd decât două partide: cea despre care vorbim şi Marhuerite de Prusia. Cea dintâi prezintă mai multe garanţii deşi cea din urmă este de mare însemnătate politică”. În martie 1889 Carol reia discuţia privind mariajul lui Ferdinand. Află că tânăra Alix nu pare a se fi logodit. Pentru a şti mai îndeaproape de cum stau lucrurile Carol îi cere din nou fratelui său să se ducă la Baden şi de acolo la Darmstadt. „Ar fi important să te poţi orienta în privinţa stării de spirit şi a planurilor celor de acolo”. Îl mai anunţa că Ferdinand a văzut-o pe fată la Berlin şi se spunea că i-ar fi plăcut. Între timp el s-a interesat de atitudinea Vaticanului în momentul când se va pune problema logodnei şi, din acest punct de vedere, „stau foarte bine. Acolo (la Vatican, n.n.), la fel ca la Viena şi Berlin, sunt interesaţi de anumite lucruri care se pot obţine în felul acesta”.
Însă... mult zgomot pentru nimic. „Am sondat terenul la Darmstadt, dar mica Alix von Hessen n-are nicio înclinaţie în acest sens”. Faptul nu-l dezarmează pe Carol. Îi cere din nou fratelui să-l ajute să-i găsească lui Nando o tovarăşă de viaţă. „Este ce-i drept foarte greu dar cu siguranţă se va găsi printre numeroasele nepoate ale reginei Victoria cineva care să fie partida potrivită”. La 14 mai 1889 Ferdinand nota: „Se pare că aici lumea ar dori să mă ştie logodit cât mai curând. Se vrea a tout prix o prinţesă protestantă. Mi s-a vorbit mai întâi de Alix de Hessa, apoi şi de o soră a împăratului, pe ultima nu o vreau în niciun caz şi deocamdată mă ţin încă tare de mica H”. Despre Alix i-au vorbit cu căldură atât Carol, cât şi Elisabeta.
Părinţilor săi, Ferdinand le scrie despre Alix „Aici ne gândim adesea la aceasta, iar eu am vorbit de multe ori cu mătuşa şi cu unchiul. Amândoi ar dori o asemenea unire. Nu s-ar putea intra în legătură cu Darmstadtul pentru o eventuală întâlnire, cu atât mai mult cu cât se aude de peste tot de intenţia marelui duce de a o împiedica? Fără să forţezi nota, tu ai putea , dragă papa, să sondezi poate odată terenul la unchiul Louis (marele duce Ludwig al IVlea). Altminteri ne-o înhaţă eventual din nou.” Adică s-ar fi întâmplat ce se întâmplase cu Alexandra, fiica cea mai mare a regelui George al Greciei, „micuţa grecoaică”, cum îi zice el. Nu se ştie de ce toate cunoştinţele mai apropiate ale lui Ferdinand sunt diminutivate cu adjectivul „micuţa” (şi Elena Văcărescu era mica H şi Maria când nu era Missy va fi micuţa pur şi simplu). La mâna lui Alix aspira şi Nicolae al II lea, succesorul la tronul Rusiei. Ferdinand nu e disperat. Nu rămânea el fără soţie. Regina Margherita a Italiei o propune pe Elvira de Bourbon. Charlotte de Sachsen -Meiningen îl îndeamnă către fiica ducelui de Edinburgh. Aşa ajunge Ferdinand la Missy. Cel destinat ajunge totdeauna la locul destinării sale. Maria era născută în octombrie 1875 şi era fiica ducelui Alfred de Edinburgh, al doilea fiu al reginei Victoria, şi a soţiei sale Alexandra, fiica ţarului Alexandru al II lea. Asupra ei îi atrage atenţia şi împăratul Wilhelm al II-lea cu prilejul prezenţei familiei Hohenzollern la Berlin, la căsătoria prinţesei Victoria a Prusiei cu Adolf de Schaumburg-Lippe, în noiembrie 1890. Ferdinand îi scrie tatălui său: „Familia Edinburgh a fost din nou foarte amabilă... Pe fiice nu le-am văzut decât pentru scurt timp, deoarece după masă a trebuit să meargă la meditaţie. Dar pot să-ţi spun că-mi sunt foarte dragi. Ea m-a invitat la Koburg şi în orice caz în cursul anului, adică a celui următor, voi da curs acestei invitaţii pentru ca să le cunosc pe fete mai îndeaproape”.
Pe acest fundal de iubire reciprocă, declarată de ambele părţi, opt zile după ce Ferdinand ajunge la Sigmaringen, la 30 iunie 12 iulie 1891, el îi trimite o scrisoare lui Carol I. „...În răstimpul celor opt zile de când sunt aici, am răsucit în capul meu chestiunea pe toate părţile şi în cele din urmă am ajuns la concluzia că raţiunea este cea care trebuie să-i poruncească inimii, şi că acolo unde este vorba de liniştea ţării mele trebuie să renunţi la orice considerent sau preferinţă de natură personală, dacă vrei să te dedici cu totul misiunii pe care ţi-ai ales-o: să pui lucrurile pământeşti mai presus de cele spirituale este o nedreptate şi un păcat, aşa că sunt ferm hotărât să aduc ţării care mi-a oferit încrederea ei cel mai greu sacrificiu personal şi sunt ferm convins că în aceste condiţii agitaţia se va potoli; în această chestiune sunt gata să fac tot ce îmi va cere ţara, chiar şi să mă căsătoresc cu altcineva. Oricât de mare va fi lupta pentru a înăbuşi glasul inimii, la fel de mare trebuie să fie după aceea şi mulţumirea pe care o voi simţi, iar ţara trebuie să vadă din hotărârea luată de mine cât de mult o iubesc şi dacă Helene Vacarescu mă iubeşte cu adevărat, atunci şi ea trebuie să înţeleagă şi să respecte contextul care m-a determinat să fac acest pas.” E de închipuit ce efect a avut această scrisoare asupra Elenei Văcărescu, dar şi asupra reginei Elisabeta! Cu atât mai mult cu cât Ferdinand le scrie amândurora şi încearcă să le convingă de imposibilitatea de a face altfel, „în pofida anumitor declaraţii pe care le-am făcut în mod nechibzuit, în primul moment de entuziasm al iubirii mele juvenile”. Ferdinand merge şi mai departe..., îi cere iertare regelui Carol pentru că i-a făcut ceasuri amare şi promite repararea lucrurilor.
Şi iubirea, atât de puternic invocată, de la stejarul din Sinaia?... „Nando al meu eu visez în continuu la tine, îi scria Elena Văcărescu la 28 iunie /10 iulie 1891, drag suflet al sufletului meu care îmi dai atâta bucurie încât imensa mea nenorocire îmi devine aproape suportabilă. Dragule, dragule cum mi-e dor de tine, toate celelalte sentimente dispar în faţa acestuia. Te revăd, îmi pun capul ostenit pe inima ta şi ridicând privirea văd ochii tăi, ochii tăi iubiţi care îmi dau lumină şi dragoste. Sunt atât de epuizată acum, nu mai ştiu cum să mă hrănească. Vreme de nouă zile n-am pus gura pe nimic şi simplul fapt de a înghiţi îmi provoacă o durere atroce”. La 18 /29 iulie îi scrie că regele i-a cerut să plece. „Nimeni nu crede în dragostea noastră, dar Dumnezeu ştie, Dumnezeu ne judecă. Se spune că ţi-am sucit minţile şi că tu ţi-ai dat seama tot timpul de acest lucru, nu-i aşa?... Mi-au luat totul, reputaţia, dragostea mea mai puternică decât viaţa, iar regina, regina este împietrită, anihilată. Eu sunt terminată, lichidată. Regele la fel de crud şi de nedrept, el, pe care atâta l-am iubit şi l-am slujit cu credinţă”. „Regina şi cu mine suntem vinovate de toate”. Împotriva ei ( nu i se spune decât „demoazela aceea”) şi a celor care o susţin a fost pornită o campanie de insulte. Miniştrii vor s-o înlăture cât mai repede de teamă că se va crea în ţară un partid care o va apăra pe Elena Văcărescu. Este considerată un instrument al intrigilor ruseşti pentru a distruge ţara. „Nando!, vor să ne înece acum pentru că nava de salvare se vede deja. Tergiversează, îl sfătuieşte ea, nu te pronunţa, desfăşoară formidabila ta forţă de inerţie. Nu vorbi nici măcar că vrei să renunţi la tron. Nu trebuie să intre în discuţie aşa ceva.” Ea e conştientă că trebuie să plece, totuşi. Fără să ştie dacă se va mai întoarce, dacă i se va permite să rămână lângă regină, „care nu renunţă la ideea de a se despărţi de mine nici măcar pentru câteva zile. Ce dramă au mai făcut acolo din delicioasa noastră idilă!”. Elena Văcărescu încerca să prelungească momentul definitivei despărţiri. Care, după plecarea lui Ferdinand la părinţii lui, era evidentă. Privea în fiecare zi inelul dăruit de Ferdinand ca inel de logodnă. „Îţi trimit sufletul meu, îngerul meu mult iubit, este mereu lângă tine. Dragostea noastră a înflorit ca o floare în care au fost sădite seminţe magice.” Elena Văcărescu nu crede că Ferdinand a fost cel care a scris epistolele prin care el se dezicea de ea. „Nu, nu mâna ta mândră a fost aceea care a semnat aceste acte dezonorante şi odioase, nu mâna ta ale cărei dragi contururi le-am sărutat de atâtea ori cu dragoste şi încredere. Nu, când mă gândesc că regele a avut oribila, îngrozitoarea idee de a face să sufere o tânără fată care nu este cu nimic vinovată, atrocea şi eternă umilinţă a acelei scrisori în care tu renunţi la mine sau ai declarat că ai fost indus în eroare de mine”. Ea ştie că Gh. Grigore Cantacuzino ar da şase sute de mii de franci rentă fiicei sale, dacă Ferdinand ar lua-o de soţie. „Deci nu este vorba că (românii,n.n.) se opun ideii ca o româncă să fie soţia ta, ci se opun ideii ca eu să fiu aceea, împotriva mea se îndreaptă totul”. În fond, nu există nicio mărturie în acest sens. Şi e greu de crezut că Nababul ar fi avut o astfel de iniţiativă, tocmai el care era un păstrător al valorilor aristocratice româneşti. Mai curând, conchide Elena, „vor să te omoare din punct de vedere moral, pentru a te face demn să trăieşti în turpitudinea lor”.
Ferdinand a renunţat cam repede la ideea căsătoriei cu Elena. „Atât de indecent de repede a renunţat!”, spune Elisabeta. Să fi fost raţiunea, sentimentul datoriei, dorinţa de a nu dezamăgi, conştiinţa că doar sacrificiul sentimentelor personale poate satisface interesul ţării?... Probabil toate acestea. Fratelui mai mic, Karl, îi scria că totul îi părea acum, după ce relaţia lor a încetat, „ca un vis lung din care abia acum m-am trezit, mai bogat în experienţe şi nu ştiu de ce mă simt dintr-o dată mai bătrân, dar, plin de putere, voi remedia toate neajunsurile acestui episod”. Se împacă cu ideea că a fost până la urmă o experienţă necesară. „Aşadar ,este doar o marionetă, un nimic?, simte nevoia Elisabeta să-i reproşeze soţului ei. Ce ai de gând să faci cu el mai departe? Chiar şi tu însuţi îl dispreţuieşti pe cel care se frânge ca o trestie în mâinile tale... De dragul asigurării unui tron mizerabil, în a cărui stabilitate n-ai crezut niciodată, calci în picioare trei oameni care te-ar fi făcut fericit.... Mult mai bine ar fi fost pentru el (Ferdinand) dacă s-ar fi împuşcat aşa cum avea de gând. Nu cred că mă mai pot uita în ochii lui după ce am fost martoră a iubirii sale sfinte şi a jurământului pe care l-a rostit... Sunt atât de indignată împotriva lui, împotriva părinţilor săi, împotriva ta, încât nu mai am decât o singură dorinţă, să mă refugiez în cea mai deplină singurătate şi uitare, căci nu mi-a mai rămas nimic, nici măcar talentul care înfruntase toate furtunile.”
La începutul lui august 1891 Ferdinand pleacă în Anglia. Face o vizită la Queen, desigur. Nu e clar de ce „în cel mai strict incognito, dacă este posibil”. Dar nu pentru această vizită la regina Victoria se duce în Anglia. Se duce, după cum şi spune într-o scrisoare către Carol I, „ca să văd ceva”. Acel ceva erau fetele Mariei de Edinburgh. Destinul îşi urmează calea. În toamna anului 1891 ducesa de Edinburgh era invitată cu fetele ei la Friedrichsfen, la regina Olga a Wurtembergului. Cum distanţele erau apropiate, Împăratul Wilhelm invită şi pe ducesa Maria de Edinburgh şi pe fetele ei la manevrele de toamnă din Turingia. Ducesa putea să cunoască astfel şi pe tatăl lui Ferdinand, pe prinţul Leopold. Şi, desigur, se puteau cunoaşte şi copiii între ei. Bucuria de a fi împreună e mare din partea tuturora. Timpul frumos nu contribuie puţin la starea de buna dispoziţie. Ferdinand se simte cu adevărat bine, fără timiditatea de care de obicei era stăpânit.Iată o scrisoare către tatăl său: „Ieri după amiază, la dineul de gală, am stat din nou lângă mai tânăra Edinburgh ,Victoria (Melitta), care îmi place extraordinar de mult, aproape mai mult decât mai vârstnica ei soră (era cu un an mai mare), deşi şi aeasta este fermecătoare. Am încercat să mă fac cât mai amabil tinerelor prinţese, şi după dinu a fost multă veselie şi ne-am simţit foarte bine. Motive pentru aceasta nu au lipsit, desigur”. Într-adevăr, biograful său Wolbe are toată îndreptăţirea să scrie că scene de acest gen îl vindecau pe Ferdinand de toate neîmplinirile. Cum se vede, la început, Nando înclină către sora Mellita. Nestatornicia masculină nu se trăda pe sine nici de data aceasta. Ce credea Missy despre tânărul său companion? Nu se lăsa înşelată: „Era chinuitor de timid şi râdea mai mult ca de obicei pentru ca să-şi ascundă timiditatea. Curios, dar tocmai această particularitate a lui a captivat-o cel mai mult pe mica prinţesă”, scrie Wolbe. „Această trăsătură îl făcea să-mi pară aşa de tânăr, aşa de reţinut în vioiciunea lui şi cam neajutorat. Simţeam o uşoară pornire de a-l elibera de acest neajuns; el trezea sentimente materne- l-aş fi ajutat cu plăcere.” „Aerul era autentic şi unduia a dragoste”, scrie Maria în povestea ei. În plus, era primăvară.
Se grăbeşte să-i scrie unchiului său chiar înainte de a ajunge în Anglia. „Acum încă ceva care mi se pare de cea mai mare importanţă. Nu cred că aş putea să mă reîntorc în România fără să fiu măcar logodit. Tata mi-a spus că nici el nu ar accepta aşa ceva. Deoarece nu se vrea nicio austriacă şi nici o catolică, atunci, după umila mea părere, cea mai bună este mica Edinburgh şi cred că acest lucru se poate aranja cu ocazia manevrelor şi trebuie să acţionăm cât mai repede cu putinţă.” Nu numai că Ferdinand e de acord cu sfârşitul poveştii sale cu Elena Văcărescu, dar chiar dă sfaturi de cum ar trebui să se procedeze pentru a grăbi acest sfârşit: „Consider că este imperios necesar să plece de lângă mătuşă, care cu timpul va judeca lucrurile cu siguranţă mai cu calm. În acest caz trebuie să se procedeze aproape în stilul iezuiţilor şi să ne spunem că scopul scuză mijloacele; la urma urmei, chestiunea aceasta trebuie să se termine o dată şi o dată”. Carol I trebuie să se fi bucurat straşnic citind aceste îndemnuri pe care cu 10 zile mai înainte nu şi le-ar fi închipuit. În jurnalul său notează: „Frumos. Scrisoare de la Nando, care îm declară că renunţă definitiv la pasiunea lui. Vrea să participe la manevrele de toamnă”.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
