Dar regele nu uita să-i spună nici de faptul că „eu nu-l slăbesc nicio clipă din ochi”. Şi totuşi această supraveghere nu are prea mare efect în faţa tinereţii, care-şi cere drepturile. La 10 /22 iunie 1891, D.A. Sturdza îi spune regelui Carol temerea sa că prinţul Ferdinand s-ar fi îndrăgostit de domnişoara de onoare a reginei, Elena Văcărescu. A doua zi regele notează în jurnalul său că a întrebat-o pe Elisabeta despre aceasta. „Ea recunoaşte şi o doreşte absolut, eu energic împotrivă. Toată chestiunea poate sfîrşi tragic.” La amiază îl cheamă pe Ferdinand, care recunoaşte dragostea lui pentru E. Văcărescu. „Eu discut calm cu el, îl atenţionez în legătură cu obstacolele de netrecut.” Îi scrie fratelui său Leopold: „Trebuie să recunosc că E.Văcărescu are mult şarm şi conversaţia cu ea este mereu plină de spirit; ca scriitoare este extraordinară. Probabil că Nando a fost subjugat mai mult de calităţile ei spirituale decât de aspectul fizic pe care eu niciodată nu l-am considerat că ar putea să reprezinte un pericol pentru el”. Carol voia să spună politicos că Elena Văcărescu nu era frumoasă. Şi nu era.
Aşa începe o istorie întreagă la Curtea regală română. Idila era întreţinută de regina Elisabeta, care ţinea foarte mult la E. Văcărescu, o tânără care venea dintr-o familie de boieri români, din Ţara Românească. Pentru regina Elisabeta, tânăra avea trei calităţi esenţiale. Era inteligentă, era energică şi era sigură pe ea. Ar fi dat viitoarei familii regale energia şi puterea de a se impune. Aşa că acţionează în consecinţă, ajutând inimile celor doi tineri să se deschidă una către alta. La început nici regele nu era potrivnic unei alianţe cu o aristocrată română. Chiar dacă gurile rele o condamnau pe tânără pentru că voia să-l ţină legat pe Ferdinand cu şedinţe de spiritism.
În taină şi simbolic, desigur, Elisabeta îi logodise pe Ferdinand cu Elena la mormântul fiicei sale: „Iată este pentru prima oară când alinarea ia locul disperării din inima mea, copilul meu vă binecuvântează”. Îi încuraja şi sub această formă să lupte pentru dragostea lor. Gest inutil şi provocator la adresa clasei politice româneşti, care nu era consultată. Motivaţia Elisabetei era degenerarea fizică a păturii nobiliare europene: pe tronul german, într-un răgaz de trei luni, se schimbaseră trei împăraţi, în Rusia fiul lui Nicolae al Il lea era ameninţat cu hemofilia. Totodată susţinerea pretenţiilor regale în Europa se motiva cu existenţa unor blazoane (nu totdeauna reale, regina Angliei, de exemplu, era fiica unui intendent german, mica regină a Olandei era fiica unui om simplu...). Faţă de Europa monarhică, crede Elisabeta, tinerii Ferdinand şi Elena Văcărescu aduceau sânge proaspăt şi sănătos, erau „singura şansă politică” pentru România. În scrisorile sale către Carol I, ea îl acuză în termeni neaşteptat de duri, pentru că a angajat o cameristă, pe Anna Burin, ca s-o spioneze (regina o acuza, între altele, că ar fi răspândit despre ea zvonul întreţinerii unor relaţii amoroase cu compozitorul August Bungert). Anna Burin va coresponda şi cu mama reginei Elisabeta, şi aceasta va fi tentată s-o creadă, spre şi mai marea disperare a Elisabetei. Ea îi scrie regelui că s-a apropiat de Ferdinand din dragoste curată: „Mulţi nici nu voiau să-l vadă. Şi eu l-am făcut menirea vieţii mele şi obiectul meu de studiu. L-am strâns în braţe ca şi cum el ar fi fost fiul mult dorit şi mult aşteptat, ai cărui ochi minunaţi îi văd de 12 ani zi şi noapte, şi pe care nici azi nu-i pot uita deşi îl iubesc pe Ferdinand cu toată forţa sufletului meu. Mi-ai smuls fiul pe care cerul mi-l dăduse în dar şi acum vrei să-mi smulgi şi fiica (pe Elena Văcărescu, n.n.), a cărei educaţie am desăvârşit-o eu cu mâna mea blândă, pregătind-o pentru cea mai înaltă menire pe măsura marelui ei talent şi asta pentru că nişte femei demne de tot dispreţul, printre care o socotesc şi pe propria mea mamă, ţi-au spus că am avut relaţii nefireşti cu femeile. Unde-i protecţia ta? Pentru nimic în lume nu mă las despărţită de ea, căci astfel porcii ăştia ar avea dreptate şi noi două, cele mai pure femei din Europa, am fi definitiv stigmatizate, jalnice, josnice şi la fel de jalnic ai fi şi tu! I-am declarat tatălui ei că pentru nimic în lume nu mă las despărţită, nu-i voi abandona copilul şi când am vrut să-i explic de ce, mi-a spus că ştia deja. Căci alde Lahovary şi ministrul plenipotenţiar grec vorbeau de porcăriile pe care le-a răspândit camerista pe seama noastră. Unde-i protecţia ta? Ai permis să fiu insultată de Brătianu la masa ta (e vorba de discursul lui I.C.Brătianu .....). În timpul războiului (e vorba de războiul de independenţă, desigur) n-am avut niciun om pe care să pot conta. Dacă n-ar fi fost medicii germani aş fi fost trădată şi vândută. Nu, nu mai cred în protecţia ta. Chiar şi la noi acasă n-aveam decât să poruncesc şi eu ceva, că tu ordonai contrariul, iar când vorbeam la masă mă contraziceai. N-ai observat cât eram de supărată? Dar faptul că puritatea mea, la care ţin mai mult decât la orice şi nevinovăţia acestei copile, pentru care adesea şi mie şi lui Ferdinand ne dădeau lacrimile, sunt acum stigmatizate şi distruse, asta n-o voi uita niciodată, nici ţie, nici mamei mele, nici fraţilor mei şi mai ales nici lui Nando, care-i vinovat de toate. De-ar mai fi trăit bătrânul Rosetti aş fi avut şi eu un om care să mă înţeleagă şi să mă apere.” Regina făcea referire, desigur, la simpatia pe care bătrânul liberal Rosetti nu şi-a putut-o ascunde faţă de ea în toate împrejurările şi mai ales cu prilejul încoronării. Şi regina, autoarea acestei exaltate scrisori, greu de înţeles, continuă, făcând referire la faptul că Ferdinand a renunţat la ideea căsătoriei cu Elena.” De dragul asigurării unui tron mizerabil, în a cărui stabilitate n-ai crezut niciodată, calci în picioare trei oameni, care te-ar fi făcut fericit.... Mult mai bine ar fi fost pentru el (Ferdinand) dacă s-ar fi împuşcat aşa cum avea de gând. Nu cred că mă mai pot uita în ochii lui după ce am fost martoră a iubirii sale sfinte şi a jurământului pe care l-a rostit... Sunt atât de indignată împotriva lui, împotriva părinţilor săi, împotriva ta, încât nu mai am decât o singură dorinţă, să mă refugiez în cea mai deplină singurătate şi uitare.”
E scrisoarea unei femei exaltate care încerca să construiască realităţi pe un teren de fantasme. Elisabeta merge şi mai departe, îl învinuieşte pe Carol de o alianţă, aceea cu Puterile Centrale, care, considera ea în 1891, îndrepta ţara spre un dezastru. Aceasta în condiţiile în care tocmai se realiza alianţa franco-rusă, „pe care ţi-am prevestit-o” (!). Înţelegerea franco-rusă, crede Elisabeta, împingea Germania în neant şi făcea din reînnoirea tratatului secret o mare greşeală. Ideea aceasta e chiar interesantă, dar nu e dezvoltată. Ea era susţinută de Elisabeta pentru a încerca să-l acuze pe Carol şi nu se întemeia pe o analiză a structurilor de putere de pe continent. Dar ne face să ne gândim, iată, la un fapt ca acesta: tratatul României cu Puterile Centrale, exemplarul original din seiful regelui, era scris de mâna Elisabetei. Nu cumva regina a ştiut totdeauna mai multe decât am crezut noi până acum despre mersul ţării?... Amestecul acesta de planuri fără legătură între ele (în cazul nostru între povestea de dragoste dintre Ferdinand şi Elena Văcărescu şi alianţa ruso-franceză) era o mare naivitate, sau era urmarea unor discuţii cu regele Carol?...
Chiar Maria avea să scrie despre toate acestea mai tîrziu: „Regele se temea ca noul prinţ să nu cadă sub influenţe dăunătoare. De aceea Ferdinand a fost constrâns să ducă un trai aproape monastic, din care fuseseră înlăturate cu grijă orice plăceri şi libertăţi... S-a întâmplat tocmai lucru care trebuia evitat cu atâta grijă: tânărul a căzut în mâinile unei intrigante viclene (Elena Văcărescu,n.n.). Toţi se temuseră de influenţe din afara Casei Regale şi rămaseră orbi la cele care ar fi putut veni dinlăuntru. Viaţa era atât de plicticoasă, încât aşa cum mi-a povestit mai târziu, una din puţinele lui plăceri era să stea la geamul bibliotecii regelui şi să privească ferestrele hotelului de partea cealaltă a pieţei, atras irezistibil, bietul om lipsit de orice plăcere, de aventurile celorlalţi, el, căruia i se refuzau toate distracţiile vieţii. Nu spun că un spirit vesel, voluntar, plin de viaţă, voinţă, energie şi curaj n-ar fi reuşit să scoată ceva chiar şi dintr-o astfel de viaţă, dar tânărul prinţ era timid, domol, neîncrezător în propriile forţe, bănuitor faţă de alţii, uşor de jignit şi arogant faţă de cei din jur; îi lipseau calităţile de care ar fi avut nevoie ca să depăşească piedicile care pentru altul ar fi părut, poate, nimicuri”. Era frumoasă Elena Văcărescu în aşa fel încât frumuseţea ei, pe lângă alte calităţi, recunoscute de toţi, să tulbure minţile tânărului principe? Scrie Maria, desigur privind-o pe Elena ca pe o rivală: „Vă veţi imagina, fără îndoială, o femeie frumoasă, agilă ca un şarpe şi atrăgătoare – dar nici vorbă de aşa ceva; era grasă, urâtă, faţa îi era roşie şi unsuroasă, iar pielea acoperită peste tot de pete. Doar viaţa nefirească pe care era obligat să o ducă poate explica faptul că tânărul prinţ s-a lăsat prins în laţul unei intrigi cu o femeie atât de neplăcută. Era foarte isteaţă şi agreabilă, nu se poate nega, dar tânărul nu era deosebit de intelectual...”
E puţin surprinzător cum între cei doi tineri a crescut o poveste fără ca regele Carol să-şi fi dat seama. Micile atenţii pe care cei doi tineri şi le făceau, şi pe care şi el le observase, nu erau de natură să-i stîrnească lui Carol nici curiozitatea, cu atât mai puţin interesul. Abia acum, când povestea iese la iveală, el începe să facă investigaţii. Şi aşa află că cei doi tineri începuseră o idilă cu un an şi jumătate în urmă. Şi ea fusese împărtăşită, oarecum formal, de amândoi cu două luni în urmă. Mai află că simpatia celor doi “era una absolut curată, însă foarte profundă”, cum îi scria Carol fratelui său. Voia să spună prin aceasta că era o iubire neconsumată?... Probabil că da. Era mai bine, sau era mai rău? Carol nu pare să aibă un răspuns. Discută despre aceasta cu Ferdinand în seara zilei de 11 /23 iunie până la miezul nopţii (era ziua în care acesta i se mărturisise). Carol se trezeşte brusc în faţa unei realităţi la care nu se aştepta. „I-am răspuns cu mult calm că eu nu am nimic de obiectat faţă de alegerea inimii sale, căci Elena este o fată extrem de talentată, inteligentă şi atrăgătoare, şi o fiinţă absolut pură.” Numai că, îşi ia regele imediat o rezervă, trebuia văzut care era opinia tatălui lui Ferdinand şi, din punct de vedere politic, ce obstacole erau. El prevedea griji serioase şi mari piedici, deoarece România, chemând o dinastie străină, voise să rupă pentru totdeauna cu relaţiile de familie între boieri. Exista temerea ca o încălcare a acestei reguli de conduită socială şi politică să nu dezlănţuie o adevărată furtună la nivelul partidelor, care putea pune Casa regală română într-o situaţie penibilă. În orice caz, dacă lucrurile ar fi înaintat, Ferdinand ar fi trebuit să aleagă între tron şi chemarea inimii sale, cum P.P.Carp şi G. Manu ţin să o precizeze limpede suveranului. La 17/ 29 iunie regele are o nouă convorbire cu gen. Florescu. „Văcărescu trebuie să ajungă repede la familia ei”, îi spune el. Şi adaugă: „Poziţia partidelor este unanimă”. În parlament nu se face deocamdată nicio interpelare. Dar ziarele sunt unanime în a condamna atmosfera de la Palatul regal.
Surprinzătoare grija cu care regele Carol vrea să rezolve chestiunea! Te-ai fi aşteptat la o reacţie mai dură din partea lui. Dar, nu, el vede „iubirea a două inimi care nu s-ar lăsa despărţite fără urmări dezastruoase”. Constată că s-a stârnit deja o furtună în lumea politică românească pentru a se împiedica mariajul lui Ferdinand cu o româncă „şi trebuie deci să sunăm retragerea fără să provocăm zguduiri pentru că dragostea nu poate fi tratată cu violenţă şi nu avem voie să zdrobim prea repede speranţele”.
Dar...povestea nu poate continua. Intervin oamenii politici români, care, toţi, îi aduc aminte suveranului că românii au adus o dinastie străină tocmai pentru a împiedica rivalităţile dintre familiile boiereşti din ţară pentru deţinerea puterii. Prima măsură pe care o propune Carol e o vizită mai lungă a lui Ferdinand la părinţii săi în Germania. Deşi „inima îi este prizonieră”, Ferdinand acceptă. Nando pleacă din ţară însoţit de colonelul Robescu şi de profesorul Păun, rămas şi după venirea lui Nando în ţară un foarte credincios al acestuia. Profesorul are prilejul să-şi spună sincera lui părere despre toată povestea. Şi o face luînd apărarea lui Ferdinand. Din această cauză mulţi nu mai vor să-l cunoască. Carol le cere părinţilor lui Nando să-l trateze „cu îngăduinţă, căci pasiunea sa este profundă şi doar încetul cu încetul poate fi combătută. A fost foarte înduioşător când mi-a cerut el astăzi iertare pentru că m-a împovărat cu aceste griji imense. I-am spus că dragostea nu este totdeauna uşor de ţinut în frâu”. Ferdinand pleacă spre părinţii săi „cu inima îndoită”, cum îi scrie Carol fratelui său. Doar grija iubitoare a părinţilor şi aerul de acasă mai pot să-i vindece rănile. „După ce l-am convins de piedicile insurmontabile din calea dorinţelor sale a vărsat şiroaie de lacrimi, iar starea lui m-a îngrijorat foarte mult. Îl veţi trata cu cea mai mare îngăduinţă şi dragoste ca să-şi vină în puteri încetul cu încetul”. Carol crede că sănătatea lui Nando e cam şubredă. Lunga despărţire de Elena Văcărescu îi va atenua pasiunea profundă şi îi va schimba gândurile. „Starea sa sufletească este de aşa natură încât eu consider necesar ca el însuşi să se convingă de imposibilitatea realizării proiectelor sale. I-am spus Elisabetei şi i-am spus şi lui că dacă ţara acceptă căsătoria cu o româncă şi eu voi pleda pentru, dar mă tem de o protestare unanimă”. Ceea ce s-a adeverit întocmai. „Am discutat cu miniştrii mei, îi scrie Carol lui Leopold, care imediat mi-au prezentat chestiunea nu numai ca imposibilă, ci de-a dreptul primejdioasă.” Toţi liderii partidelor s-au ridicat ca un singur om împotriva ideii ca dinastia să aibă relaţii de familie în ţară. Elisabetei îi spune să se convingă ea însăşi de situaţie, prin discuţii personale cu Ioan Em. Florescu, Lascăr Catargiu şi D. A. Sturdza. Toţi s-au pronunţat hotărât împotrivă. Presa li s-a alăturat. „Nu mi-am pierdut capul nicio clipă deşi niciodată, în toată viaţa mea, nu m-am confruntat cu o situaţie atât de gravă şi periculoasă care m-a zdruncinat în modul cel mai profund”. Îi scrie fratelui său că Elisabeta era într-o stare jalnică. La fel, desigur, fiecare din alt motiv, şi Elena Văcărescu, care, de când a aflat că regele întreprinde primele măsuri pentru a o îndepărta, cade dintr-un leşin într-altul şi exista temerea că se va înbolnăvi grav, ceea ce ar fi complicat şi mai mult lucrurile, opinia publică cerând ca ea să plece cât mai repede.
La 4 iulie 1891, Ferdinand îi scrie regelui Carol: „Aşa cum era fireşte de prevăzut, toată lumea a fost plină de atenţie pentru mine, iar despre chestiunea mea (Elena Văcărescu, n. n. ) nu s-a rostit până acum niciun cuvânt, nici chiar cu părinţii şi deocamdată acest lucru îmi este mai convenabil până când voi fi mai liniştit, căci până atunci probabil că inima va fi întotdeauna mai puternică decât raţiunea şi cu dor mă gândesc la Sinaia”. De la Sigmaringen, Ferdinand îi scria Elenei la 4 iulie 1891 că viaţa e tare tristă fără ea şi că îi lipsea mult. Pe drum, la venire, n-a putut admira peisajul pentru că s-a gândit tot timpul la ea şi la draga lui mătuşă, la plecarea din Bucureşti, la toţi oamenii care i-au condus la gară. A avut însă cu el un prieten drag, albumul ei, „şi am plâns cu lacrimi fierbinţi citind ultima ta poezie atât de mişcătoare şi care arată scumpa mea micuţă cât de mare este dragostea ta, de care sunt atât de mândru şi nespus de fericit”. Într-o a doua scrisoare, nedatată, îi aminteşte de „micul nostru stejar” de la Sinaia, „care nu a fost părăsit de mine, căci inima mea şi gândurile mele ar putea să spună cât de mult te iubesc şi fără tine viaţa mi se pare un deşert nemărginit, arid şi uscat, care doar la suflarea ta se transformă într-un ocean de fericire pe care trebuie să-l străbatem împreună, este destinul nostru”. Îi scrie despre gândul lui, care „zboară în jurul tău şi îţi vorbeşte de dragoste şi fericire”. Felul în care îi scrie trădează deopotrivă sentimentele lui Ferdinand şi hotărârea tânărului prinţ de a rămâne alături de iubita lui. Oare era de aşteptat o altă dramă a la Maierling? Pentru că exaltarea Elenei era şi mai mare: „Voi plânge în fiecare dimineaţă, o simt, în faţa zilei lungi care trebuie să treacă fără tine, lungile ore care trebuie să treacă fără tine, lungile ore în care eu nu pot să mă dezobişnuiesc de a te aştepta, soarele meu, unicul meu, unicul meu amor... tu singur, tu eşti gândul pe care se odihneşte sufletul meu, tu eşti viaţa mea... Mă gândesc la tine, duc o viaţă de rugăciuni, de visuri şi de încredere, mă ridic, cred în tine, te ador, te binecuvâtez... tu eşti viaţa mea, tu eşti lumina mea, simt că tu nu mă vei uita.”
Într-o altă scrisoare, tot nedatată, dar cu siguranţă din acest timp, îl atenţionează pe Ferdinand de faptul că asupra lui se va exercita o mare presiune pentru ca el să dea o renunţare scrisă la dragostea lor. „Of, vei avea curajul să te opui? Gândeşte-te că o slăbiciune din partea ta mă va ucide. Nando, Nando, ascultă strigătul inimii mele dezolate”. Îi scrie despre cei care încearcă să-l convingă pe rege că, de fapt, n-o iubeşte sau că va înceta s-o iubească. „Gândeşte-te la situaţia în care o pui pe regină dacă tu confirmi acest lucru cedând că doar ea singură a vrut această căsătorie. În ochii întregii Europe vei trece un om inconsecvent”. În ceea ce o priveşte, îl asigură: „Voi fi vitează atâta timp cât mă vei susţine”. Îi mai scrie despre cât de înverşunat este regele împotriva ei. „Cine ar fi crezut, se întreabă ea, că regele se va întoarce atât de puternic contra noastră?” Elena Văcărescu confirmă ceea ce atunci se ştia, dar mai târziu s-a uitat, că, iniţial, regele nu fusese împotriva legăturii dintre Ferdinand şi ea. Şi doar după ce văzuse reacţia unanimă şi hotărât exprimată a oamenilor politici români îşi schimbase atitudinea. Acum i se cerea, în primul rând de către rege, să plece din ţară. Dar nu toţi îi cereau plecarea imediată. Elena Văcărescu vorbise cu N. Blaremberg, deputatul de Brăila, şi acesta se pregătise să facă o interpelare în parlament. „Regele ştie acest lucru şi este foarte neliniştit”. Îi vorbeşte despre senzaţia că „ţara începe să se mişte în favoarea noastră... mai mult de jumătate din toată lumea este sigură că tu n-ai să mă abandonezi, pentru că eşti neamţ, deci cinstit”. La toate acestea se adaugă atitudinea reginei, indignată de „ticăloşiile” celor care vedeau în dragostea Elenei Văcărescu doar o intrigă pentru a ajunge la tron.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
